State liability for systemic detention conditions: passive procedural standing of the Ministry of Finance under ECHR Article 3 obligations

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului civil, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 14 martie 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtei la acordarea daunelor morale pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, în cuantum de 100.000 euro, aferente executării pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 2 luni, pedeapsă efectuată în perioada 16.02.2019 - 26.02.2022 (cu excepţia primelor 30 zile de privare de libertate în care a fost în custodia IPJ Constanţa, 16.02.2019 - 18.03.2019), constatând în încălcarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de art. 1 alin. (3), art. 5 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 433/C/2010 (Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010), cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 606 din 3 martie 2023, Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât, ca neîntemeiată, şi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, în RON la cursul de referinţă al BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, cât şi la plata sumei de 599 RON, reprezentând taxă de timbru raportat la pretenţiile admise; a fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 140 C din 6 iunie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 606 din 3 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 140 C din 6 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

O prima critică se referă la greşită interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, întrucât instanţa de apel a reţinut că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la probleme generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate masurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie, care sunt, în primul rând, în sarcina statului.

Cu privire la răspunderea statului pentru condiţiile de detenţie din România, recurentul-pârât a susţinut că, în cauză, legitimitate procesuală pasivă are Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarele din subordine în care a fost încarcerat reclamantul, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice neavând calitate procesuală pasivă raportat la prevederile art. 224 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice.

Câtă vreme legiuitorul a stabilit obligaţii directe în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare, în mod greşit, a fost reţinută răspunderea delictuală în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe. În ceea ce priveşte funcţiile răspunderii civile, C. civ. perpetuează viziunea tradiţională instituită de doctrina şi jurisprudenţa ce au configurat reperele aplicării C. civ. de la 1864, în care s-au relevat funcţia reparatorie şi funcţia preventiv educativă a răspunderii, însă, prin reglementarea mai circumstanţiată a tipurilor de prejudicii supuse reparaţiei, precum şi a condiţiilor de antrenare a variatelor tipuri de răspundere civilă, putem spune că noul act normativ augmentează funcţia reparatorie a răspunderii civile.

Recurentul-pârât a mai arătat că instanţa sesizată are obligaţia să efectueze o analiză riguroasă a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii şi, ca atare, a naturii obligaţiei în discuţie, pentru ca, raportat la particularităţile cauzeii, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părţi, raţiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În acest sens, a redat dispoziţiile art. 1385 alin. (3) C. civ. care statuează fără echivoc că "despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-1 realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."

Din această perspectivă, recurentul-pârât a învederat faptul că voinţa reclamantului de a chema în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este de natură să confere şi legitimare procesuală pasivă acestuia, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii în cauza respectivă.

În susţinerea acestei critici, a mai menţionat că reclamantul a solicitat despăgubiri de 100.000 euro, dar fără a prezenta nicio justificare a acestei sume, respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 249 C. proc. civ., de a-şi susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea unui eventual prejudiciu suportat de către aceasta. Numai simpla enumerare a penitenciarelor prin care a fost încarcerat, urmare a condamnării sale pentru fapte prevăzute de legislaţia în vigoare, nu poate justifica obţinerea unor despăgubiri de o asemenea valoare.

O altă critică priveşte daunele morale acordate, recurentul-pârât susţinând că simpla solicitare de acordare a despăgubirilor pentru condiţiile improprii de detenţie, nedovedite însă, este de natură a conduce la respingerea pretenţiilor, astfel cum au fost formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, mai ales că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu precizează, pentru fiecare loc de detenţie, care au fost problemele punctuale cu care s-a confruntat şi care i-au afectat demnitatea umană.

În acest context a arătat că, potrivit jurisprudenţei instanţei supreme, "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii." (Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunţată secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, în dovedirea cărora a depus chitanţa nr. x din 8 decembrie 2023.

În combaterea criticilor privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, intimatul-reclamant a susţinut, în esenţă, că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării finanţelor pentru asigurarea condiţiilor de detenţie, acesta fiind singurul responsabil pentru dotarea centrelor de detenţie cu spaţii suficiente şi corespunzătoare.

Cu privire la acordarea daunelor morale acordate, a susţinut că înscrisurile probatorii depuse de administraţia locului de deţinere au dovedit susţinerile sale privind condiţiile precare din locul de detenţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent Înalta Curte retine următoarele:

Cum în cauză a fost invocată excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate excepţia în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că motivele de recurs dezvoltate conţin critici propriu -zise în ce priveşte hotărârea recurata, critici ce se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent ca temei de drept al recursului declarat, Înalta Curte reţine că acesta vizează ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurent din perspectiva greşitei interpretării în ceea ce priveşte calitatea procesual pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Înalta Curte reţine că legitimarea procesuală a părţilor în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecăţii, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul (drept care trebuie să fie unul propriu, spre a justifica cerinţa legitimării procesual active) şi a obligaţiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâtul chemaţi în judecată.

Cum dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., prevăd în ce priveşte calitatea procesuală că aceasta "rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecaţii", rezultă că, la momentul sesizării instanţei trebuie verificat şi stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care priveşte existenta sau nu a dreptului pretins ori a obligaţiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile şi obligaţiile reclamate fiind una care este specifică fondului litigiului.

În acest sens sunt şi prevederile art. 36 teza finală din C. proc. civ., conform cărora "existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În speţă, instanţa de apel a avut în vedere calitatea procesual pasivă a pârâtului Statul Român în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale care revine statului pentru prejudiciul invocat de reclamant, faţă de natura faptei ilicite generate de condiţiile din mediul de detenţie din penitenciar în care reclamantul a fost deţinut putând fi imputată doar statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă doar în sarcina acestuia, deoarece Statul este cel care stabileşte politica penală.

Cum în litigiul pendinte, faptele ilicite reclamate vizează condiţiile din penitenciar, Înalta Curte reţine că în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii dreptului reclamantului de a i se asigura condiţii corespunzătoare de detenţie îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de a asigura aceste condiţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că în examinarea calităţii procesual pasive a Statului Roman în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut că în cauză se impune analiza aspectului dacă pârâtul este titularul obligaţiei de a asigura reclamatului condiţii corespunzătoare de detenţie.

Astfel, instanţa de apel validând soluţia instanţei de fond, şi-a însuşit raţionamentul juridic şi legal avut în vedere prin raportare la dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 (modificată şi completată prin Legea 169/2017) privind executarea pedepselor şi a măsurilor preventive de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, act normativ reglementează condiţiile de detenţie şi drepturile persoanelor condamnate, precum şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Iacov Stanciu contra României şi hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveş şi alţii contra României), referitor la condiţiile de detenţie necorespunzătoare, prin care s-a reţinut că situaţia reclamanţilor "nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate caracteristică sistemului penitenciar din România, care afectează persoane din România, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general".

Astfel, în cauza Iacov Stanciu contra României, Curtea a stabilit, cu privire la art. 3 din Convenţie că în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie şi tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de statul român, a obligaţiei prevăzute de art. 46 din Convenţie cu privire la forţa obligatorie si executarea hotărârilor CEDO.

Din perspectiva statuărilor CEDO din hotărârile enunţate, Înalta Curte reţine că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, conform jurisprudenţei CEDO de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie care sunt, în primul rând, în sarcina statului de art. 46 din Convenţie cu privire la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO.

Prin urmare, având în vedere statuările CEDO, Înalta Curte reţine că pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie răspunderea revine Statului Român urmând a fi atrasă prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta din urmă reprezentând statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ. Dreptul de reprezentare al Statului Român de către Ministerul Finanţelor Publice izvorăşte din lege, statul fiind chemat să răspundă pentru încălcarea art. 3 din Convenţie, pentru condiţiile de detenţie necorespunzătoare în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte reţine că, în mod legal şi corect, Statului Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite imputată statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina acestuia, deoarece Statul este cel care stabileşte politica penală, iar prejudiciul, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reţinute, este cauzat de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, fiind astfel nefondate susţinerile recurentului legate de lipsa calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, Înalta Curte reţine ca instanţa de apel a analizat întrunirea cumulativă a condiţiilor acestei răspunderi, precum şi cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, fiind avute în vedere şi reperele oferite de CEDO pentru stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral determinat de condiţiile improprii de deţinere (Hotărârea din 20 iulie 2021 în cauza Polgar c. România (cererea nr. x/19), Hotărârea din 16 decembrie 2021 în cauza Sandu ş.a. c. România (cererile conexe nr. 27855/17 42881/17, 44495/17, 67182/17, 81285/17, 2668/18, 2673/18, 4561/18 şi 8476/18), precum şi faptul că reclamantul printr-un demers judiciar anterior a obţinut recunoaşterea încălcării drepturilor sale şi obligarea pârâtei la asigurarea anumitor condiţii de detenţie.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei nr. 140 C din 6 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, cu obligarea recurentului-pârât, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 3.000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei nr. 140 C din 6 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 3.000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.