State objective liability for reasonable time in criminal proceedings and correct legal qualification of civil claims

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 noiembrie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub dosar nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reclamanta a solicitat să se constate că au fost încălcate prevederile art. 8 din C. proc. pen. referitoare la caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, iar în temeiul art. 1349, art. 1357 şi art. 1391 C. civ. a solicitat despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 euro şi despăgubiri morale în cuantum de 200.000 euro.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ., art. 8 din C. proc. pen., Constituţia României, Convenţia europeană a drepturilor omului şi Legea nr. 303/2004.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin cererea precizatoare formulată la 20 aprilie 2021, reclamanta a precizat că temeiul de drept în baza căruia a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este reprezentat de art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României (răspunderea statului în caz de eroare judiciară - art. 991 din Legea nr. 303/2004). De asemenea, a arătat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 538-539 din C. proc. pen., iar Ministerul Public în temeiul art. 96 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 coroborat cu art. 1357 din C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 4992 din 31 mai 2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1448 din 27 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâte, şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1259/A din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1448 din 27 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie, şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1259/A din 27 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A., formulând următoare critici:

Recurenta-reclamantă a arătat că prin cererea de chemare în judecată a menţionat că au fost încălcate prevederile art. 8 din C. proc. pen., solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune materiale şi morale, iar Ministerul Public a fost chemat în judecată pentru opozabilitate.

De asemenea, a precizat în faţa primei instanţe că au calitate procesuala pasivă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în baza art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cu raportare la art. 538-539 din C. proc. pen., iar Ministerul Public conform art. 96 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

A apreciat că prima instanţă a stabilit, în mod neîntemeiat, că temeiul de drept al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile pe art. 998-999 C. civ., respingând acţiunea ca inadmisibilă, deşi nu a indicat acest temei, ci art. 96 alin. (1) Legea nr. 303/2004, cu raportare la art. 538-539 din C. proc. pen., şi art. 52 alin. (2) din Constituţia României.

În ceea ce priveşte decizia recurată, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nereal ca reclamanta a precizat temeiul de drept al acţiunii prin cererea de apel.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a învederat că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât a precizat că temeiul de drept este art. 96 din Legea nr. 303/2004, însă instanţa de apel a analizat cauza prin prisma răspunderii delictuale.

În opinia sa, instanţa de apel trebuia să constate ca prima instanţă avea posibilitatea să îi analizeze acţiunea raportat la eroarea judiciara conform art. 96 din Legea nr. 303/2004 sau, dacă avea neclarităţi raportat la motivarea în fapt, având în vedere că le-a analizat implicit atât pe cele de la art. 96 din Legea nr. 303/2004, cât şi pe cele de la răspunderea delictuală, instanţa ar fi putut să îi pună în vedere să îşi precizeze cererea de chemare în judecată.

A mai precizat că, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, a formulat cerere la Curte Europeană a Drepturilor Omului, exact cu aceleaşi temeiuri: răspunderea statului în caz de eroare judiciară - art. 991 din Legea nr. 303/2004, menţionând totodată dispoziţiile Constituţiei României, dar şi din C. pen. şi de procedură penală, cerere care a fost respinsă pe excepţia lipsei procedurii prealabile.

În concordanţă cu CEDO, Codul român de procedură penală în vigoare reglementează pe larg procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538-542 C. proc. pen.).

Totodată, dispoziţiile art. 542 din C. proc. pen. reglementează acţiunea în regres pe care statul o poate intenta împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă a provocat eroarea judiciara (pentru acest motiv a chemat în judecată şi pe Ministerul Public - pentru opozabilitate).

În afară de răspunderea patrimonială a autorităţilor publice pentru daunele cauzate particularilor prin acte administrative, Constituţia enunţă în art. 52 alin. (3) principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate de procurori (cum este cazul de faţă) şi judecători prin erorile judiciare. Dacă în primul caz răspunderea este asumată de autoritatea emitentă a actului administrativ, în al doilea caz răspunde statul ca atare, prin Ministerul Finanţelor. Sediul general al materiei în privinţa răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor este art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind răspunderea procurorilor şi judecătorilor.

Pentru angajarea răspunderii este necesar să se dovedească că exista un prejudiciu, ca urmare a erorilor judiciare făcute. Cât priveşte răspunderea magistraţilor este suficient să se dovedească ca aceştia au acţionat fie cu rea-credinţă, fie cu gravă neglijenţă (ceea ce este dovedit prin soluţiile dispuse în cauză).

Mai mult decât atât, a precizat că răspunderea statului faţă de victima prejudiciată se angajează exclusiv în sarcina statului, răspunderea este specială, directă, nemijlocită şi independentă de eventuala vinovăţie a magistratului sau a altei persoane a cărei fapta a produs sau determinat eroarea judiciară care a cauzat prejudiciul.

În continuare, recurenta-reclamantă a expus argumentele pentru care solicită admiterea acţiunii, susţinând, în esenţă, că organele penale au încălcat prevederile art. 8 din C. proc. pen. şi art. 6 CEDO, deoarece nu au constatat în mod echitabil, la timp şi în mod complet faptele care constituiau infracţiunile săvârşite de către B. şi C., astfel că din culpa acestora în soluţionarea plângerii penale într-un termen rezonabil a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar persoanele vinovate nu mai pot fi trase la răspundere penală.

Cu privire la daunele materiale, recurenta-reclamantă a arătat că a fost prejudiciată cu suma de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilului casă de locuit, contravaloarea bunurilor mobile din această casă şi banii de la D., respectiv care îi aparţineau în calitate de moştenitoare.

Cu privire la daunele morale, a considerat că suma solicitată este o compensare a daunelor morale suferite.

În drept, a indicat dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin intermediul unicului motiv de recurs invocat recurenta a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, recurenta arătând că raţionamentul instanţelor de fond are la bază premisa greşita în sensul învestirii primei instanţe cu o acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, fundamentată pe o eroare judiciară, de natură să conducă la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1349 raportat la art. 1357 şi art. 1391, toate din C. civ.

Se constată, astfel, că prin critica analizată recurenta susţine în realitate calificarea eronată pe care instanţa de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit prima instanţă, respectiv susţinerilor sale din cererea de apel, petenta arătând explicit că a solicitat ca instanţele să constate că prin modul în care organele de urmărire penală au instrumentat dosarul penal deschis ca urmare a plângerii penale pe care a formulat-o la data de 14.04.2014 a fost încălcat caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal.

Recurenta aduce, aşadar, în discuţie raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie. De asemenea, pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2)-(4) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi. Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că acţiunea este inadmisibilă, astfel cum a statuat tribunalul.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la data de 20.04.2021 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, priveşte obligarea pârâţilor Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Public la plata sumei de 100.000 euro reprezentând despăgubiri materiale (contravaloarea imobilului casa de locuit, contravaloarea bunurilor mobile din aceasta casa şi a sumelor de bani de D. ai defunctei sale mame, care ii aparţineau în calitate de moştenitoare a acesteia), respectiv a sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, sume care să fie achitate de Statul Român în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, la care se adaugă o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale, pentru nerespectarea caracterului echitabil şi a termenului rezonabil al procesului penal.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a cererii adiţionale, reclamanta a invocat atât dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi art. 1391 C. civ., art. 96 şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, art. 8, art. 538 şi art. 539 C. proc. pen..(varianta în vigoare la data sesizării primei instanţe), cât şi pe cele ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României.

Aşadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamanta a formulat pretenţia patrimonială de faţă, aceasta, deşi a invocat în susţinerea demersului său judiciar dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ., a indicat, în acelaşi timp, şi alte norme materiale ori procedurale prevăzute de C. proc. pen., respectiv prevederile de ordin constituţional arătate mai sus, precum şi cele de drept european prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

De asemenea, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin modul de instrumentare a dosarului penal şi durata procesului penal pornit la plângerea sa, care a fost finalizat prin clasare, petenta pretinzând că aceste aspecte au avut drept consecinţă încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, şi care reprezintă cauza pentru care persoanele faţă de care a formulat plângerea penală nu mai pot fi trase la răspundere, iar ea nu mai poate recupera bunurile la care era îndreptăţită în calitate de moştenitoare după mama sa, ceea ce o îndreptăţeşte la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum şi a celui material.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă, fără putinţă de tăgadă, că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii obiective a statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, pentru prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare modului de instrumentare a dosarului penal şi a duratei procesului penal finalizat prin clasare.

Mai mult, în faţa instanţei de apel, prin cererea de apel, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., reclamanta explicitează desluşit natura raportului juridic pe care este fundamentată acţiunea, susţinând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat atragerea răspunderii obiective a statului întemeiată pe obligaţia de garanţie a acestuia care are ca suport riscul de activitate a serviciului public al justiţiei, arătând că statul este cel care răspunde pentru nerespectarea de către organele judiciare a termenelor prevăzute de C. proc. pen., Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi Constituţie.

Concluzionând în sens contrar, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun(determinată de o pretinsă eroare judiciară săvârşită de organele de urmărire penală în instrumentarea dosarului de urmărire penală nr. 6136/P/2014 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1), instanţa de apel nu a analizat izvorul pretenţiilor reclamantei, nedând eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic, în cuprinsul acţiunii introductive, şi dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi 1391 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, condiţiile răspunderii pentru fapta proprie şi repararea prejudiciului nepatrimonial, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acesteia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului, în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita calificare de către instanţa de apel a cerererii de chemare în judecată, cu consecinţe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenţiei reclamantei şi, în continuare, asupra inadmisibilităţii acţiunii în raport de acest temei eronat, se vădesc a fi întemeiate şi atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Drept urmare, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată urmând ca, subsecvent, să aprecieze cu privire la admisibilitatea acţiunii în raport de fundamentul cererii de chemare în judecată avut în vedere de reclamantă, astfel cum s-a arătat în prezenta decizie.

Potrivit art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1259/A din 27 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.