Scope of Article 539 CCP and commencement of the six-month limitation period following Constitutional Court interpretation of unjust preventive detention

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, sub nr. x/2021 din data de 15.07.2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata daunelor morale în sumă de 343.000 RON şi a daunelor materiale în sumă de 8000 de RON, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a măsurilor privative de libertate injuste/nedrepte (reţinere, arestare preventivă şi arest la domiciliu) dispuse asupra sa în perioada 20.08.2018-26.09.2018, în dosarul penal finalizat cu soluţie de clasare; totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1019/2022 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 de RON reprezentând daune morale şi 3000 de RON reprezentând daune materiale, precum şi la plata sumei de 3500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Galaţi

Prin decizia civilă nr. 89/A din 12 mai 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a hotărât după cum urmează:

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii din 23.02.2022 şi a sentinţei civile nr. 1019/07.07.2022, pronunţate de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2021.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, împotriva încheierii din 23.02.2022 şi a sentinţei civile nr. 1019/07.07.2022, pronunţate de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2021.

A admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1019/07.07.2022 pronunţate de Tribunalul Galaţi.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 4500 RON, în loc de 3000 RON, cu titlu de daune materiale.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.

A înlăturat orice dispoziţii contrare deciziei.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei nr. 89/A din 12 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi pârâtul Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi.

4.1. Recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În susţinerea motivului de recurs invocat, după prezentarea istoricului litigiului, recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel a reţinut că, faţă de cele statuate prin decizia nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, că în situaţia în care procesul penal a fost soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., privarea de libertate în cursul procesului penal, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate, în privinţa căreia a fost dispusă, ulterior, soluţia clasării.

Instanţa de apel a apreciat că, în speţă, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală", constituie criterii autonome, care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.. De asemenea, s-a reţinut că efectele concurente ale Deciziei nr. 136/2021 pronunţate de Curtea Constituţională şi ale Deciziei nr. 1/2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă prezintă relevanţă şi din perspectiva analizei prescripţiei dreptului material la acţiune în cauza de faţă.

Recurentul a susţinut că în cauză este incidentă ipoteza arestării injuste, iar dispoziţiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. au un caracter special faţă de normele generale cuprinse în art. 2523 din C. civ., respectiv art. 2517 din C. civ. şi îşi găsesc aplicabilitatea exclusiv în situaţia indicată în cuprinsul lor (în situaţia erorii judiciare sau a arestării nelegale constatate ca atare de către organele judiciare sau instanţă).

În speţă, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente normele cu caracter general în materia prescripţiei, respectiv cele cuprinse în art. 2523 şi art. 2517 din C. civ., iar acţiunea civilă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi în data de 15.07.2021, înainte de împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani indicat de art. 2517 din acelaşi cod.

Printr-o primă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată şi a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de art. 539 din C. proc. pen., care reglementează o procedură specială ce derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, şi care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum şi dispoziţiile art. 252 şi art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată.

Prin urmare, recurentul a susţinut că daunele ce pot fi valorificate în baza dispoziţiilor art. 539 vizează doar pagubele materiale şi daunele morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate, scopul urmărit de legiuitor fiind protejarea dreptului la libertate şi siguranţă.

Este adevărat că sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 a fost extinsă urmare Deciziei nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia nr. 15 din 18.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi ulterior achitate.

S-a mai reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor care sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzută de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

În considerente s-a mai reţinut că, din moment ce statul a aplicat unul din mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorificată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.

În această procedură specială, potrivit art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., "acţiunea penală poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate".

În raport de aceste aspecte, recurentul a susţinut că nu sunt incidente normele cu caracter general în materia prescripţiei, respectiv cele cuprinse în art. 2523 şi art. 2517 din C. civ., iar acţiunea pentru repararea pagubei putea fi introdusă într-un termen de 6 luni, în condiţiile prevăzute de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen.

Or, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant în 15.07.2021, cu depăşirea termenului de 6 luni, prevăzută de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., după 2 ani, 5 luni şi 1 săptămână de la soluţia de clasare dispusă prin Rechizitoriul nr. x din 07.02.2018 al DIICOT - Serviciul Teritorial Galaţi sub aspectul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi după aproape 1 an de la emiterea soluţiei de clasare de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, prin ordonanţa nr. 1174/P/2019 din 21 iulie 2020, sub aspectul infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de contrabandă în formă continuată prevăzută de art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi de compromitere a intereselor justiţiei prevăzută de art. 227 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. (pentru care, în procesul penal s-au dispus faţă de reclamant măsuri preventive privative de libertate în perioada 20.08.2018-26.09.2018).

Recurentul a mai susţinut efectele deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale nu constau în renaşterea unui vechi drept la acţiune în sens material, care s-a stins prin prescripţie şi nici în repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

Ca o derogare de la regulă generală instituită prin art. 2.523 din C. civ., în situaţia acţiunilor civile în dezdăunare pentru erori judiciare şi privare nelegală de libertate, întemeiate pe răspunderea obiectivă a Statului Român, momentul "naşterii dreptului la acţiune" este dat fie de data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, fie de data rămânerii definitive a soluţiei de clasare a cauzei penale, dispusă de procuror.

Cursul prescripţiei extinctive se întrerupe prin "introducerea cererii de chemare în judecată", potrivit dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., iar întreruperea trebuie să intervină în cursul termenului de prescripţie, nu după expirarea acestuia. De asemenea, şi cauzele care ar putea constitui motive temeinice pentru repunerea în termenul de prescripţie în sensul art. 2.522 din C. civ. trebuie să se producă în cursul termenului de prescripţie.

Concluzionând, recurentul a susţinut că, prin raportare la data ordonanţei de clasare nr. 1174/P/2019 din 21 iulie 2020, termenul de prescripţie s-a împlinit anterior publicării deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, iar a raţiona în sens contrar echivalează cu a recunoaşte instanţei de contencios constituţional competenţe de legiuitor pozitiv, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale referitoare la efectele şi limitele controlului de constituţionalitate a posteriori.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii de atac, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel apreciind greşit că este incident termenul general de prescripţie de 3 ani şi nu cel de 6 luni, dispus chiar de textul legal pe care se întemeiază pretenţiile.

Recurentul a susţinut că, deşi curtea de apel a apreciat că litigiul pendinte se încadrează în situaţia de excepţie instituită prin decizia Curţii Constituţionale, aceea a arestării nelegale, şi că ar trebui extinse şi dispoziţiile referitoare la termenul de prescripţie extinctivă către termenul general, Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au stabilit în acest sens, motiv pentru care se încalcă esenţa legii speciale instituită prin C. proc. pen.

Recurentul a opinat că, întrucât "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", nu se poate susţine că în ipoteza nou instituită, a arestării nelegale, ar opera alt termen de prescripţie, aşa cum nu se poate susţine că pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 echivalează cu o repunere în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Tot eronat, prima instanţă a considerat că operează o repunere în termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termen ce ar începe să curgă de la data publicării Deciziei nr. 136/2021.

A mai susţinut că, în cauză, nu este vorba despre un proces penal pentru a se aplica legea penală mai favorabilă, ci dimpotrivă, este incident principiul in dubio pro reo în favoarea pârâţilor din procesul civil şi, de asemenea, principiul securităţii juridice.

Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, ce au un conţinut identic.

În acest sens, recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat doar la decizia precitată, în condiţiile în care dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituţionale.

Recurentul a făcut referire la Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, prin care Curtea Constituţională a statuat că "textul constituţional al art. 52 alin. (3) din Constituţie a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie", sens în care instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare al acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

Astfel, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa CEDO, cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, prin care Curtea Europeană a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei, precum şi cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit, prin care s-a reţinut că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea sa nu fie considerată nelegală.

Prin urmare, recurentul a susţinut că dreptul la libertate şi siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut.

În continuare, recurentul a criticat cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţele de fond la valoarea de 60.000 RON, fără a arăta criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor. în cuantumul menţionat mai sus.

Într-o teză subsidiară, recurentul a solicitat instanţei de recurs să cenzureze cuantumul daunelor morale prin raportare la termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omutui şi la criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale, făcând referire la valoarea despăgubirilor acordate de Curtea Europeană prin mai multe hotărâri soluţionate.

În ceea ce priveşte daunele materiale, respectiv suma de 4500 RON acordată de către instanţa de apel, recurentul a susţinut că din cuprinsul deciziei nu rezulta în niciun fel ce reprezintă suma acordată în plus de către instanţa de apel faţă de valoarea de 3000 RON stabilită de prima instanţă.

În continuare, recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 452 şi art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., susţinând că deşi cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar şi în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

Instanţa de apel a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 4500 RON daune materiale (reprezentând în fapt cheltuieli de judecată), fără să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene de la prima instanţă şi din apel şi de complexitatea redusă a cauzei, daunele acordate fiind nejustificate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată, susţinând că acţiunea civilă a fost înregistrată înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ.

La aceeaşi dată, intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând respingerea, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul Ministerului Public a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar recursul declarat de Statul Român, pe cele prevăzute de pct. 6 şi 8 ale aceluiaşi articol.

Prin criticile concrete de nelegalitate subsumabile unicului motiv de recurs formulat de Ministerul Public, respectiv principalului motiv de recurs formulat de Statul Român, în esenţă, recurenţii au invocat respingerea nelegală a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, rezultat al rezolvării greşite a concursului între termenul general de 3 ani reglementat de art. 2517 şi art. 2523 din C. civ. şi termenul special de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., acesta din urmă fiind, în realitate, incident acţiunilor în despăgubiri civile pentru privare injustă/nedreaptă de libertate întemeiate pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost extinsă sfera de aplicare a acestei norme prin efectul deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi al deciziei HP nr. 1/2023 pronunţată de instanţa supremă; or, termenul de 6 luni a început să curgă la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare nr. 1174/P/2019 din 21 iulie 2020 şi s-a împlinit anterior publicării deciziei instanţei de contencios constituţional (12 mai 2021) şi formulării cererii introductive (15 iulie 2021).

Distinct de acest motiv comun de nelegalitate, recurentul Statul Român a invocat nemotivarea deciziei atacate, întrucât nu au fost arătate criteriile de cuantificare a daunelor morale (60.000 RON) şi nu a fost justificată majorarea cuantumului daunelor materiale (de la 3.000 RON la 4.500 RON).

Cu titlu prealabil, se cuvine a fi precizat că raţiuni care ţin de nevoia abordării unitare a motivului comun de casare expus în cele două căi de atac impun examinarea grupată a criticilor formulate şi a apărărilor corelative, fiind, de altfel, evidentă poziţia procesuală concordantă a recurenţilor.

Înalta Curte reţine că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl reprezintă acţiunea în despăgubiri civile întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., pentru repararea prejudiciului moral şi material cauzat de măsurile preventive privative injuste/nedrepte de libertate (reţinere, arestare preventivă şi arest la domiciliu) la care a fost supus reclamatul-intimat, în perioada 20.08.2018-26.09.2018, în procesul penal finalizat cu o soluţie de clasare, dispusă prin rechizitoriul nr. x/2018 din 07.02.2018 al DIICOT - Serviciul Teritorial Galaţi sub aspectul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat şi prin ordonanţa nr. 1174/P/2019 din 21.07.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, sub aspectul infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de contrabandă în formă continuată şi de compromitere a intereselor justiţiei.

Motivul comun de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pune în discuţie un conflict material de norme juridice concurente, în domeniul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiunea în despăgubiri civile pentru repararea pagubei cauzate de privarea injustă/nedreaptă de libertate, urmată de o soluţie de clasare conform art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., într-un demers juridic întemeiat pe dispoziţiile art. 539 din acelaşi cod, în sfera de aplicare extinsă, astfel cum norma a fost configurată juridic prin efectul deciziilor obligatorii ale instanţei de contencios constituţional (decizia nr. 136/2021) şi instanţei supreme (decizia HP nr. 1/2023).

Mai exact, chestiunea litigioasă supune controlului de legalitate concursul între termenul general de 3 ani reglementat de art. 2517 şi art. 2523 din C. civ. şi termenul special de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., iar, mai departe, regulile aplicabile începutului prescripţiei extinctive.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa reglementării generale consacrate de C. civ., iar, ca moment de debut al cursului prescripţiei, data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare, în raport cu care termenul de 3 ani nu era împlinit la data sesizării instanţei. Construcţia argumentativă expusă în decizia atacată are la bază ideea că norma specială nu poate fi extinsă dincolo de câmpul său propriu de aplicabilitate (adică repararea unui prejudiciu izvorât din privare nelegală de libertate, constatată ca atare de instanţa de judecată sau de organul judiciar), devenind, prin urmare, incidentă norma generală, în absenţa unei norme speciale derogatorii care să reglementeze ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate.

În antiteză, criticile recurenţilor sunt axate pe aplicabilitatea reglementării speciale şi derogatorii cuprinse în C. proc. pen., în acord cu extinderea ariei de acţiune a art. 539, prin efectul deciziilor obligatorii precitate, la domeniul măsurilor preventive privative injuste/nedrepte de libertate, fiind incidentă întreaga procedură specială care reglementează regimul juridic al dreptului la despăgubire, inclusiv începutul prescripţiei dreptului material la acţiune. Or, în opinia recurenţilor (concordantă, sub acest aspect, cu cea a instanţei de apel), acest moment nu ar putea fi decât data rămânerii definitive a soluţiei de clasare, întrucât atunci s-a născut dreptul la acţiune, iar decizia nr. 136/2021 nu are ca efect renaşterea unui atare drept stins prin prescripţie.

Rezolvarea corectă a conflictului material între cele două norme juridice concurente impune, în baza principiului de drept lex specialis derogat generali, concluzia potrivit cu care dreptul material la acţiune aici litigios este supus termenului de prescripţie de 6 luni, reglementat de norma specială şi derogatorie din cuprinsul art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., iar începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat, în virtutea circumstanţelor particulare ale cauzei, de data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Întrucât, în raport de acest moment (12 mai 2021) şi de cel al formulării cererii introductive (15 iulie 2021), demersul reclamantului este plasat înlăuntrul termenului de prescripţie de 6 luni, ceea ce conferă atributul legalităţii deciziei instanţei de apel prin care a fost păstrată soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte va respinge motivul de casare circumscris prescripţiei extinctive, înlocuind însă considerentele ce fundamentează soluţia instanţei de apel, cu argumentele proprii ale instanţei de recurs învestită cu prezentul control de legalitate, expuse în cele se succedă.

Este binecunoscut că dreptul la despăgubire constituie un instrument juridic de reparare a încălcării libertăţii individuale.

Astfel, din conţinutul normativ al art. 539 din C. proc. pen., reiese că legea procesual penală reglementează o procedură specială în privinţa reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal.

Într-o jurisprudenţă constantă a instanţei de contencios constituţional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 şi 133/2017), s-a reţinut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

În continuare, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Efectuând, aşadar, controlul de constituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispoziţiile legii fundamentale, şi anume că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

Este aceasta o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituţionalităţii cu rezervă de interpretare, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituţională.

Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituţia, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Astfel, păstrând textul art. 539 în fondul activ al dreptului, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere că "Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire" (par. 38).

Totodată, "Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. (...) De aceea, Curtea constată că situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic." (par. 45).

"În consecinţă, Curtea reţine că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare (...)" (par. 47).

Efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituţia României, se ataşează, în egală măsură, dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudenţa ulterioară a acesteia.

Pe de altă parte, se cuvine notată decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

În considerentele ce fundamentează dezlegarea obligatorie, s-a reţinut că:

"45. Evident, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. 46. Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen..".

Drept urmare, se impune cu forţa evidenţei concluzia că acţiunea în despăgubiri civile dedusă judecăţii instanţelor de fond valorifică dreptul reclamantului la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate în sfera de aplicare a art. 539, extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluţionat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Or, efectuând controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. care reglementează termenul special de prescripţie de 6 luni, Curtea Constituţională a reţinut că art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia "condiţiile legii", lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat, aceeaşi idee regăsindu-se şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, a reţinut că termenul de 6 luni este unul rezonabil, care asigură celui prejudiciat condiţiile optime pentru a exercita acţiunea în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale, iar instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a acestui drept nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie (par. 40 şi 41 din decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021).

Reiterând caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional (decizia nr. 136/2021) şi instanţei supreme (decizia HP nr. 1/2023), ce sunt pe deplin relevante pentru dezlegarea aspectului litigios referitor la prescripţia extinctivă, Înalta Curte notează că instanţa de apel nu mai putea atribui dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen. (cauza juridică a acţiunii reclamantului), vreo altă interpretare decât aceea prin care, pe de o parte, Curtea Constituţională a statuat asupra interpretării ce face textul de lege compatibil cu legea fundamentală, iar, pe de altă parte, instanţa supremă a dezlegat aplicarea efectivă a respectivei norme juridice păstrate în fondul activ al dreptului, după cum s-a detaliat în cele ce precedă.

Ca atare, este văduvită de orice suport juridic construcţia argumentativă expusă în decizia atacată, axată pe ideea că norma specială nu ar putea fi extinsă dincolo de câmpul său propriu de aplicabilitate, circumscris exclusiv reparării unui prejudiciu cauzat de privarea nelegală de libertate, ceea ce ar antrena incidenţa dreptului comun, în absenţa unei norme speciale şi derogatorii care să reglementeze ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate, criticile recurenţilor vădindu-se a fi fondate sub acest aspect.

Fiind tranşat, aşadar, în favoarea termenului special de prescripţie de 6 luni reglementat de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., conflictul material între cele două norme juridice concurente, apartenente (din perspectiva sferei lor de aplicare) dreptului comun şi, respectiv, normelor procesual penale, Înalta Curte are a examina, în continuare, susţinerile din memoriile de recurs privitoare la începutul cursului prescripţiei extinctive.

Textul vizat de criticile de nelegalitate are următorul conţinut:

"Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate".

Este de principiu admis că norma juridică, anterior redată, reglementează explicit momentul temporal obiectiv care marchează începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubire întemeiată pe art. 539, fiind vorba despre data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate.

Totuşi, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că, ulterior datei de 12 mai 2021, în ordinea juridică era integrată decizia instanţei de contencios constituţional care a extins sfera de aplicare art. 539, aşa încât aceasta nu doar că nu putea fi ignorată nici de către părţi, şi nici de către instanţa de apel, ci, dimpotrivă, în considerarea caracterului consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie, se impunea cu valoare obligatorie erga omnes.

Devine necesară, în consecinţă, înţelegerea corectă a raţiunii instituirii unei condiţionări procesuale, de natura termenului de prescripţie de 6 luni, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei, pe tărâmul răspunderii obiective a statului din procedura specială reglementată de art. 539.

Se cuvine, astfel, amintit că prescripţia extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de către părţi, după caz.

În regulă generală, prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului începe să curgă de la data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţele speţei, să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept.

Perspectiva integratoare a legiuitorului în stabilirea, alternativă, a celor două momente de început al cursului prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune (stabilit prin orice mijloc de probă), iar altul obiectiv, al datei când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept (judecătoreşte determinat) - îşi află raţiunea în necesitatea de a fi armonizate drepturi şi interese deopotrivă legitime, relative la ocrotirea adecvată a titularului păgubit şi la asigurarea efectivităţii finalităţii acestei instituţii juridice, anume aceea de a fi limpezite în termen cât mai scurt situaţiile juridice neclare.

Regula specială înglobată în conţinutul art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. reprezintă o aplicaţie particulară a regulii generale privind începutul prescripţiei, consacrată de art. 2523 din C. civ., de vreme ce valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile are ca temei ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, iar data rămânerii definitive a unui atare act jurisdicţional este tocmai momentul de care legea specială leagă posibilitatea titularului dreptului de a acţiona în justiţie, căci acest element poate constitui fie momentul când a luat cunoştinţă, fie cel când trebuia, după împrejurări, să ia cunoştinţă de naşterea dreptului la despăgubiri.

Însă, în circumstanţele particulare ale litigiului pendinte, reclamantului nu i s-ar putea reproşa inacţiunea şi, pe cale de consecinţă, aplica sancţiunea de drept civil a prescripţiei, deoarece soluţia de clasare a fost precedată de măsuri preventive privative de libertate luate în condiţii legale, iar nu nelegale, astfel că, de lege lata, acesta nu avea recunoscut niciun drept la repararea intruziunii în libertatea sa individuală pe calea procedurii speciale de despăgubire reglementate de art. 539 din C. proc. pen., impunându-se a fi reiterat argumentul că, la epoca respectivă, acest text de lege viza doar cazurile de privare nelegală de libertate.

A admite contrariul ar echivala cu acreditarea ideii că prescripţia, al cărei moment de debut este legat de rămânerea definitivă a soluţiei de clasare din 21 iulie 2020 (temei al dreptului la repararea pagubei), s-ar fi putut împlini chiar şi mai înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, ceea ce contravine oricărui argument de interpretare logico-juridică.

Aceasta întrucât, numai prin efectul extinderii ariei de acţiune a art. 539 ca urmare a deciziei interpretative nr. 136/2021, se putea în mod raţional prefigura un instrument juridic, concret şi efectiv, la îndemâna persoanei interesate, aflate în ipoteza privării nedrepte de libertate.

Or, neavând deschisă vreo posibilitate juridică concretă de a acţiona în justiţie pentru repararea pagubei suferite într-un caz subsumat conceptului autonom de măsuri privative injuste/nedrepte de libertate, reclamantul nu s-a aflat în situaţia titularului "unui vechi drept la acţiune în sens material, care s-a stins prin prescripţie ", cum pretind fără temei recurenţii, întrucât dreptul subiectiv primar îi era în mod evident repudiat în perioada dinaintea publicării deciziei instanţei de contencios constituţional.

Tot astfel, alegaţia privitoare la recunoaşterea unor "competenţe de legiuitor pozitiv" pe seama Curţii Constituţionale ignoră jurisprudenţa acesteia, în care se remarcă o anumită tendinţă de îndepărtare de la rolul tradiţional de "legislator negativ", prin conturarea unei ponderi crescânde a deciziilor interpretative, astfel încât, conferindu-se o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituţia, textul de lege poate fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reţine concluzia că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul generator al acestui drept, iar începutul cursului prescripţiei este marcat, în virtutea circumstanţelor particulare ale cauzei, de data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi nu de data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare, cum pretind recurenţii.

Întrucât, în raport de acest moment (12 mai 2021) şi de cel al formulării cererii introductive (15 iulie 2021), demersul reclamantului este plasat înlăuntrul termenului de prescripţie de 6 luni, ceea ce conferă atributul legalităţii deciziei instanţei de apel prin care a fost păstrată soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte va respinge motivul comun de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., înlocuind considerentele ce fundamentează soluţia instanţei de apel, cu argumentele proprii ale instanţei de recurs, expuse în cele ce precedă.

Nefondat este şi motivul de casare invocat de recurentul Statul Român, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., teza nemotivării deciziei atacate.

Astfel, cu referire la susţinerea că nu au fost arătate criteriile de cuantificare a daunelor morale (60.000 RON), este de remarcat că, dimpotrivă, raţionamentul instanţei de apel se sprijină pe criteriile legale de cuantificare prevăzute de art. 540 din C. proc. pen., corelate cu principiile jurisprudenţiale degajate din hotărârile Curţii Europene relevante în cauză, cuprinzând răspunsuri specifice şi explicite la fiecare motiv de apel.

Or, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, conform art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, obligaţie legală la care s-a conformat întocmai atunci când, devoluând fondul, a reevaluat întregul material probatoriu şi a interpretat riguros fiecare mijloc de probă.

În realitate, substanţa nemulţumirilor recurentului se constituie din aspecte care ţin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin critica formulată se tinde la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, ce nu-i este îngăduit instanţei de recurs.

Cu referire la susţinerea conform căreia nu a fost justificată majorarea cuantumului daunelor materiale, de la 3.000 RON la 4.500 RON, este de observat că suma de bani acordată cu acest titlu reprezintă cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal, compuse din onorariile de avocat, plătite în baza contractelor de asistenţă juridică nr. x/24.08.2018 (cu chitanţa nr. x/24.08.2018 în valoare de 3000 RON, depusă la dosarul de fond) şi nr. x/20.08.2018 (cu chitanţa nr. x/22.08.2018 în valoare de 1500 RON, depusă la dosarul de apel).

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

Având în vedere culpa procesuală a recurenţilor şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestora la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu de avocat, caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului cheltuielilor fiind dovedit cu chitanţa fiscală depusă la fila x bis din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi de pârâtul Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, împotriva deciziei civile nr. 89/A din 12 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă recurenţii la plata către intimat a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.