Defamation liability for social media reposting: distinguishing neutral sharing from adoption of defamatory content under ECHR balance

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 09.12.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul B., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat; obligarea pârâtului să înlăture articolul denigrator din data de 6 martie 2020 la adresa reclamantului, existent pe pagina sa de C. "B." pe care o administrează; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces.

2. Sentinţa Tribunalului Dâmboviţa

Prin sentinţa civilă nr. 734 din data de 18.03.2021, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., dosarul având ca obiect pretenţii - daune morale, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 2270 din 19 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 734 din data de 18.03.2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa.

4. Calea de atac a recursului

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În motivarea recursului, acesta a susţinut, în esenţă, că:

- instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la calitatea recurentului-reclamant. Astfel, în cuprinsul deciziei recurate (pag. 12, par. 4) s-a atribuit apelantului calitatea de "om politic", deşi acesta nu îndeplineşte o funcţie politică, fiind funcţionar public;

- instanţa de apel a apreciat că "Nu există în conţinutul articolului cuvinte sau expresii denigratoare sau insultătoare la adresa reclamantului. Numele acestuia nici nu este pomenit de altfel în conţinutul, articolului, referirea concretă fiind cu privire la altă persoană, D.." Or, la o simplă analiză a articolului denigrator, rezultă că numele recurentului a fost menţionat, atribuindu-se calitatea de "făptuitor", termen specific dreptului penal, care induce ideea publicului referitoare la săvârşirea de fapte penale de către recurent. Mai mult decât atât, asocierea numelui recurentului cu conţinutul articolului, chiar dacă acest nume nu a mai fost reluat ulterior, induce publicului ideea unei contribuţii a recurentului în săvârşirea pretinselor fapte penale la care s-a făcut trimitere;

- instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 72, art. 75, art. 252, art. 1357 C. civ., art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- instanţa de apel în mod nelegal a apreciat ca nefiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale ale intimatului-pârât, prin prisma atât a inexistenţei faptei ilicite şi a prejudiciului, cât şi prin prisma pretinsei bunei-credinţe a persoanei vinovate de distribuirea articolului defăimător. Astfel, nu poate fi primită interpretarea instanţei de apel referitoare la imposibilitatea de a analiza dacă articolul denigrator are o bază factuală sau reprezintă judecăţi de valoare, pe considerentul că intimatul-pârât nu este autorul articolului, acesta doar distribuindu-1 pe pagina sa de C.. Or, legitimarea unei asemenea interpretări ar genera premisele instituirii unei cauze exoneratoare de răspundere pentru orice persoană care distribuie un articol denigrator la adresa altei persoane, sub condiţia ca persoana care îl distribuie să nu fie şi autorul articolului;

- odată distribuit pe propria pagina de C. a intimatului-pârât, acesta şi-a însuşit conţinutul articolului denigrator, prezentând ca fiind certe informaţiile conţinute de acesta, fără însă, a efectua minime verificări privind veridicitatea acuzaţiilor lansate. La o simplă lectură a articolului respectiv (ce se presupune că a fost realizată de către intimatul-pârât înainte de a le distribui), orice persoană diligentă ar fi perceput caracterul denigrator al acestuia, numai prin observarea apelativului de "făptuitor" folosit pentru a-1 indica pe recurent, dar şi prin lipsa oricăror hotărâri judecătoreşti sau alte acte emise de organe judiciare, care să creeze o prezumţie de veridicitate asupra acuzaţiilor de natură penală aduse recurentului;

- intimatul nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul denigrator, ci acesta şi-a asumat textul acestuia după cum reiese din cele arătate în postarea proprie şi 1-a distribuit către alte persoane;

- decizia recurată nu poate fi apreciată ca fiind legală nici prin prisma considerentelor prin care instanţa de apel justifică caracterul pretins legitim al faptei intimatului-pârât, prin raportare la calitatea de pretins "om politic" a recurentului, lăsând să se înţeleagă faptul că informaţiile distribuite de către intimat se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite extinse atunci când informaţiile vizează persoane cu expunere publică;

- în speţă, este dedus judecăţii un conflict între dreptul recurentului de a-şi proteja reputaţia, onoarea şi demnitatea şi dreptul intimatului de a comunica fapte şi idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligaţia corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credinţă şi în limitele convenţionale;

- în lumina jurisprudenţei Curţii, calificarea unei declaraţii ca fiind afirmaţie factuală sau judecată de valoare este o chestiune care cade înainte de toate în limitele de apreciere a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor naţionale;

- intimatul nu este un ziarist, ci acesta a aspirat la obţinerea unei funcţii politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfăşurate în anul 2020 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Aşadar, afirmaţiile acestuia sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate într-un spaţiu public, care pot fi aduse uşor la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi priveşte pe ziarişti;

- în privinţa condiţiei bunei-credinţe, hotărârile CEDO enunţă principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind sa fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum şi dacă a depus diligentele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor);

- prin modul în care intimatul l-a acuzat pe recurent, fără o bază factuală dovedită sau indicată, că a săvârşit fapte penale grave (luare de mită, trafic de influenţă), că a folosit în interes personal poziţia de funcţionar public, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană;

- în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, apreciază că instanţa de apel a constatat în mod nelegal faptul că recurentul nu ar fi dovedit producerea acestuia;

- raţionamentul Curţii de Apel Ploieşti contravine celui statuat pe cale jurisprudenţială de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin deciziile sale, a cristalizat opinia potrivit căreia în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simpla fiind la rândul său un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct;

- contrar jurisprudenţei CEDO, în cauza pendinte Curtea de Apel a pretins de la recurentul-reclamant, în acord cu Tribunalul, realizarea unor probe directe ale suferinţei psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a intimatului-pârât.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său fondat, în limitele ce vor fi arătate.

Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au avut de stabilit dacă fapta pârâtului, de a reposta/redistribui/share pe pagina sa de C., a unui articol preluat de pe o altă pagină, cu conţinut pretins defăimător la adresa reclamantului, reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe planul dispoziţiilor convenţionale, dacă prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-ar putea aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la imagine al reclamantului.

În speţă, se impune a se realiza preliminar analiza celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private, a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate şi libertatea de exprimare a pârâtului şi de informare a publicului, cu privire la care aceasta a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului, analiză care presupune deopotrivă utilizarea raţionamentului instanţei de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerinţa în drepturile garantate de Convenţie, faţă de scopul legitim urmărit.

Din acest unghi convenţional al analizei, este important a se menţiona că în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere în genere, calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

De asemenea, un criteriu esenţial în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti. Astfel, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, observând în special, că instanţele au pus cu atenţie în balanţă dreptul companiilor editoare la libertatea de exprimare şi dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi au acordat o importanţă fundamentală aspectului dacă respectivele fotografii, analizate în lumina articolelor care le însoţeau, au contribuit la o dezbatere de interes general. De asemenea, acestea au examinat circumstanţele în care au fost realizate fotografiile, respectiv că nu se putea afirma că articolul în cauză a fost un simplu pretext pentru a publica fotografia respectivă sau că legătura dintre articol şi fotografie era pur artificială, iar caracterizarea subiectului articolului drept un eveniment de interes general, de către instanţele interne nu putea fi considerată nerezonabilă (cauzele van Hannover vs. Germania, nr. 40660/08 şi nr. 60641/08, respectiv nr. 8772/10).

În consecinţă, analiza cauzelor CEDO de natura celei de faţă, presupune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării/repostării articolului pe C..

Sunt deopotrivă, relevante, circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie, natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate.

În cazul informaţiilor de interes public, caz în care raţiunea exercitării dreptului la liberă exprimare nu poate fi contestată, în conflictul dintre dreptul la exprimare şi dreptul la viaţă privată a persoanei lezate se poate da prevalenţă unuia sau altuia dintre drepturi, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei, cu consecinţa înlăturării sau nu a caracterului ilicit al faptelor imputate.

Spre deosebire de informaţiile de interes public, în cazul informaţiilor cu caracter personal sau privat, fără nicio legătură cu vreun interes public, restrângerea protecţiei oferite libertăţii de exprimare se impune cu necesitate, această măsură fiind determinată de nevoia de protecţie a drepturilor legitime ale persoanelor (simpli particulari) vizate de afirmaţiile făcute. Aceasta, întrucât, într-un asemenea caz, nu mai există justificare "legitimă" pentru a da prevalenţă dreptului la liberă exprimare care, exercitat fiind contrar scopului pentru care a fost recunoscut, nu poate prevala dreptului la viaţă privată (cauza Axel Springer AG şi RTL Television GmbH împotriva Germaniei).

Cât priveşte distincţia între apreciere ("like") şi preluare ("share"), în jurisprudenţa Curţii Europene s-a stabilit că atunci când comunicarea de informaţii sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmaţiilor unui terţ (prin repostarea şi distribuirea unui material, ca în cazul de faţă, sau prin redarea unui interviu), nu se exclude de plano o analiză de conţinut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparţine altcuiva decât cel care îi asigură redarea.

Tocmai întrucât practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii transmiterii de informaţii ofensatoare, o analiză de conţinut e necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă e vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată şi distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online, acţiune care nu comportă sancţiuni ori îngrădiri ale libertăţii de exprimare ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului - atribuirea titlului, modul de prezentare a informaţiei, adăugiri aduse textului - se înţelege că acel care acţionează astfel aderă şi susţine ideile comunicate, situaţie care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depăşirii limitelor libertăţii de exprimare.

O asemenea analiză chiar şi în cazul unor atare materiale, este aşadar, posibilă, scopul fiind acela de a împiedica comunicarea unor mesaje violente ori acela de a identifica şi izola cazurile în care sunt folosite atare mijloace de a se ascunde responsabilitatea transmiterii de informaţii ofensatoare, dar la care se aderă explicit şi fără rezerve.

Prin urmare, Înalta Curte constată că din punct de vedere al criteriilor care se degajă din jurisprudenţa instanţei de contencios european, se impunea ca instanţa de apel să realizeze o astfel de analiză pentru a concluziona dacă este vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată şi distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online sau dimpotrivă, dacă este vorba despre o asumare, o însuşire şi susţinere a articolului distribuit, conchizând astfel în finalul acestei analize ce respectă criteriile specifice utilizate în jurisprudenţa instanţei europene în domeniul verificării limitelor libertăţii de exprimare, asupra caracterului licit/ilicit al faptei imputate pârâtului.

Curtea constată că o astfel de analiză calificată lipseşte din cuprinsul deciziei recurate - curtea de apel având în vedere în esenţă, exclusiv faptul redistribuirii în justificarea hotărârii sale pronunţate -, aspect de natură a determina justeţea criticilor recurentului relative greşitei aplicări în cauză a prevederilor de drept substanţial invocate prin cererea de recurs, acestea nefiind aplicate în cauză prin filtrul convenţional enunţat anterior, conturat de criteriile expuse, consacrate de jurisprudenţa CEDO în materie.

Date fiind aceste deficienţe ale judecăţii înfăptuite prin hotărârea atacată, se impune pe temeiul art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului declarat şi casarea deciziei instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de apel trebuie aşadar, în rejudecare să verifice între altele, dacă în speţă, este cazul unei preluări neutre, inofensive a unui material din mediul online sau a uneia asumate (definite astfel cum s-a expus anterior), la care pârâtul a aderat şi ale cărei idei le susţine, cercetând aşadar inclusiv dacă scopul urmărit sau măcar acceptat a fost cel de denigrare a reclamantului.

De altfel, chiar dacă ne-am grefa pe raţionamentul juridic distinct al instanţei de apel ce a arătat că redistribuirea articolelor nu poate atrage răspunderea precum cea a autorului articolelor, fără ca mai întâi să se stabilească dacă articolele cuprind sau nu informaţii false, denigratoare, Înalta Curte constată totuşi, şi pentru această ipoteză de lucru, că al său control judiciar de legalitate trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost ea stabilită de instanţele devolutive, în lipsa administrării de noi probe în recurs.

Or, Înalta Curte constată caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate arondate situaţiei de fapt sub acest aspect, atât timp cât la pag. 12 instanţa de apel arată că "nu există în conţinutul articolului cuvinte sau expresii denigratoare sau insultătoare la adresa reclamantului. Numele acestuia nici nu este pomenit de altfel în conţinutul articolului, referirea concretă fiind cu privire la altă persoană, D.", iar ulterior (ultimul alineat pag. 12) reţine totuşi, că "prin articolul redistribuit de pârât, se induce publicului ideea potrivit căreia, în exercitarea funcţiei de secretar general al Municipiului Târgovişte, apelantul ar săvârşi fapte de natură să producă un prejudiciu bugetului local, în scopul obţinerii pentru sine a unor sume nejustificate".

Aşadar, mergând chiar pe acest raţionament de gândire juridică diferit al curţii de apel, Înalta Curte constată că respectiva contradicţie enunţată anterior în cadrul considerentelor afectate situaţiei de fapt a cauzei, creează un impediment instanţei supreme în verificarea legalităţii deciziei recurate, întrucât nu este decelată în mod clar, coerent din punct de vedere logic, starea de fapt pe care trebuie să se grefeze controlul de legalitate din recurs, atât timp cât nu rezultă în mod inechivoc din decizia recurată, dacă articolul a cuprins sau nu informaţii denigratoare la adresa reclamantului recurent, soluţia de casare impunându-se aşadar, şi în această ipoteză subsidiară de lucru. Concluzia se impune întrucât acest defect al deciziei recurate ar echivala în această variantă de lucru, cu nestabilirea completă a situaţiei de fapt, cu nesoluţionarea integrală a fondului cauzei de către curtea de apel.

Revenind, Curtea notează pe cale de consecinţă, că în rejudecare, în acord cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de trimitere va avea în vedere şi celelalte susţineri ale recurentului din cadrul cererii sale de recurs, susţineri a căror analiză a devenit inutilă în prezenta fază procesuală, în raport de soluţia de casare decelată.

Pentru argumentele expuse, constatând că este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a expus, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2270 din 19 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2270 din 19 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.