Delictual liability for housing accessibility defects: limit of cassation review to legality and preclusion of solidarity without dual liability

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 17 iulie 2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Universitatea din Piteşti şi Universitatea Constantin Brâncoveanu, să se constate inexistenţa rampelor de acces, a locurilor de parcare adaptate şi marcate cu panou de informare, a grupurilor sanitare adaptate, a ascensoarelor pentru persoanele cu dizabilităţi, la nivelul celor două pârâte care aveau îndatorirea de a proiecta şi amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006, republicate în 2008; să fie obligate pârâtele să efectueze lucrările necesare privind construirea pe cheltuiala lor, conform Legii nr. 448/2006, a căilor de acces stabilite prin lege privind instituţiile de învăţământ superior, precum şi obligarea pârâtelor în solidar, la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin fapta acestora, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 448 din 29 noiembrie 2019, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Universitatea din Piteşti şi Universitatea Constantin Brâncoveanu.

Prin decizia nr. 2083 din 12 mai 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A anulat în parte, sentinţa în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Piteşti şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond. A menţinut sentinţa în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu Universitatea Constantin Brâncoveanu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1159 din 25 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2083 din 12 mai 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, a casat în parte, decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel cu privire la soluţia dată faţă de pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în rejudecare

Prin decizia nr. 1900 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 448 din 29 noiembrie 2019 a Tribunalului Argeş.

A fost anulată în parte, sentinţa, în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Piteşti şi cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de fond.

A fost menţinută sentinţa în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, în rejudecare, a declarat recurs reclamantul A., formulând critici de nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., s-au formulat în esenţă, următoarele critici:

Menţinerea sentinţei civile nr. 448/29.11.2019 a Tribunalului Argeş, cu privire la cererea formulată în contradictoriu cu intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti este greşită, decizia instanţei de apel fiind pronunţată fără a se intra în cercetarea fondului.

Înalta Curte, prin decizia de casare a recomandat ca în rejudecare, în măsura în care se va stabili întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale în privinţa fiecărei intimate, atunci, în raport cu situaţia de fapt concretă care va fi configurată de instanţele devolutive ale fondului, să se aprecieze inclusiv asupra incidenţei sau nu în cauză a art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate.

Prin decizia instanţei de apel, deşi nu a fost judecat fondul cauzei cu privire la intimata Universitatea din Piteşti, instanţa se pronunţă sub acest aspect în sensul că nu poate fi reţinut un raport de solidaritate pasivă între cele două pârâte, fără o motivare în drept, deşi prin decizia instanţei supreme se specifică că, doar în măsura în care se va stabili întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale în privinţa fiecărei intimate atunci, în raport cu situaţia de fapt concretă care va fi configurată de instanţele devolutive ale fondului, se va aprecia inclusiv asupra incidenţei sau nu în cauză a art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate.

Aceeaşi instanţă de apel, în rejudecare, nu a luat în considerare recomandările din decizia instanţei supreme, cu referire la aspectele pe care instanţa de apel ar fi trebuit să le aibă în vedere, privind modalitatea de aplicare a normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii delictuale, felul în care se identifică, potrivit ansamblului probator administrat în cauză, faptele ilicite reclamate, prejudiciul de ordin moral, vinovăţia şi raportul de cauzalitate, că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acţiuni şi inacţiuni, normele de drept comun în materie (art. 1357 C. civ.), cât şi dispoziţiile Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care instituie o prezumţie de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerinţe speciale pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerinţele minimale de deplasare şi acces, prin neadaptarea spaţiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit (adică fără limitare sau restricţii la mediul fizic).

În cuprinsul considerentelor deciziei civile recurate, nu se regăseşte niciun argument de ordin juridic care să fundamenteze soluţia pronunţată în cauză, aspecte necesare şi obligatorii expunerii concluziei finale negative, motiv pentru care devin incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În mod contradictoriu, analizând adresele ANPIS nr. x/23.06.2016 şi ANPIS nr. x/22.11.2017, instanţa de apel reţine deficienţele semnalate de inspectorii sociali ANPIS cu atribuţii în domeniu, însă constată că nu au privit Universitatea Constantin Brâncoveanu - deşi această intimată, alături de Universitatea din Piteşti, este menţionată în cele două adrese ANPIS - motiv pentru care reţine că respectivele adrese nu fac dovada susţinerilor din cererea de chemare în judecată.

Tot în mod contradictoriu, instanţa de apel reţine că s-ar putea vorbi de anumite deficienţe, ca urmare a faptului că prin Ordinul nr. 189 din 12 februarie 2013 al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, s-au aprobat noi reglementări tehnice "Normativ privind adaptarea clădirilor spaţiului urban la nevoile individuale a persoanelor cu handicap, indicativ NP 051/2012 Revizuire NP 051/2000", însă o asemenea situaţie - a nerespectării Normativului menţionat, în vigoare anterior datei reclamării faptelor - nu ar fi fost de natură a nega drepturile reclamantului la educaţie, prin imposibilitatea de a accede în incinta universităţii.

Instanţa a încălcat nu doar dispoziţiile C. proc. civ., ci şi dreptul reclamantului la un proces echitabil, precum şi principiile dreptului procesual civil, de unde rezultă că argumentele şi înscrisurile depuse de reclamant nu au fost examinate, ceea ce echivalează cu necercetarea cauzei.

Din motivarea instanţei de apel rezultă că aceasta nu a arătat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, pronunţând o hotărâre care cuprinde susţineri contradictorii, eronate şi nelegale, nestatuând în fapt şi în drept pe normele răspunderii civile delictuale, fără nicio referire la temeiurile de drept pe care s-a întemeiat cererea (art. 1357 C. civ. şi urm.).

Mai arată că, deşi a solicitat instanţelor de fond în mod repetat ca intimatele să precizeze data la care presupusele accesibilizări au fost construite or amplasate prin acte legale, precum şi parametrii tehnici, dacă au fost construite conform Legii nr. 448/2006 şi a Normativului NP 051/2012, aceste cereri au fost ignorate inclusiv de către instanţa de apel.

Mai susţine că instanţa de apel nu a analizat celelalte critici de recurs - mare parte din ele arondate fondului raportului juridic dintre părţile procesuale -formulate de reclamant în recurs, fără a fi evaluate, în rejudecare, astfel cum au fost reţinute în decizia de casare.

Depune la dosarul cauzei o adresă ANPIS nr. x/IS/15.05.2023 din care rezultă că intimatele au fost sancţionate contravenţional cu amendă pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 448/2006 şi învederează că aceste universităţi nu doresc să realizeze adaptări pentru persoanele cu handicap.

Concluzionează solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu privire la intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Intimata Universitatea Naţională de Ştiinţă şi Tehnologie Politehnica Bucureşti - Centrul Universitar Piteşti (Universitatea din Piteşti) a depus întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea acţiunii pentru lipsa împuternicirii avocaţiale ce ar fi trebuit ataşată cererii de recurs, iar pe fond a arătat că recursul promovat nu priveşte această parte.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 decembrie 2023, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1900 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele Universitatea Naţională de Ştiinţă şi Tehnologie Politehnica Bucureşti - Centrul Universitar Piteşti şi Universitatea Constantin Brâncoveanu şi a fixat termen de judecată la data de 16 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Procedând la evaluarea criticilor din recurs în ordinea expunerii lor prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că prima critică formulată, respectiv cea relativă aprecierii premature a curţii de apel în rejudecare asupra neincidenţei art. 1382 C. civ. relativ răspunderii solidare a celor două intimate, în condiţiile în care nu a fost încă judecat fondul cauzei în privinţa intimatei pârâte Universitatea Naţională de Ştiinţă şi Tehnologie Politehnică Bucureşti-Centrul Universitar Piteşti, nu este fondată.

Astfel, circumscriind această critică motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 501 C. proc. civ. şi nu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent, operaţiune juridică permisă instanţei de recurs prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin decizia de casare nr. 1159/2022 a instanţei supreme, s-a dispus ca în rejudecare, "în măsura în care se va stabili întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale în privinţa fiecărei intimate, atunci, în raport cu situaţia de fapt concretă care va fi configurată de instanţele devolutive ale fondului, se va aprecia inclusiv asupra incidenţei sau nu în cauză, a art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate".

Or, atât timp cât în rejudecare, instanţa de apel a constatat că în privinţa intimatei Universitatea Constantin Brâncoveanu nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, atunci tranşarea problemei de drept enunţate de instanţa de casare, respectiv incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate pârâte, nu putea avea decât un singur rezultat, respectiv cel indicat de curtea de apel.

Concluzia se impune întrucât solidaritatea presupune prin concept existenţa unei pluralităţi de debitori, premisă care nu mai era îndeplinită în cauză, întrucât instanţa de apel constatase că intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti nu era responsabilă delictual.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reproşa instanţei de apel, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ignorarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile următoare din cererea de recurs, respectiv cele relative ignorării de către instanţa de rejudecare a recomandărilor din decizia de casare, referitoare la: aspectele pe care instanţa de apel ar fi trebuit să le aibă în vedere cu privire la modalitatea de aplicare a normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale; la felul în care se identifică potrivit ansamblului probator administrat în cauză elementele răspunderii civile delictuale; la împrejurarea că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acţiuni şi inacţiuni; precum şi la normele de drept comun în materie (art. 1357 C. civ.) şi dispoziţiile Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu efectul invocat de recurent, al nemotivării astfel, a deciziei civile pronunţate în rejudecare, fapt sancţionabil potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Motivele de casare - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important aşadar, de reţinut, faptul că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină această cerere.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că:

"dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. (…) Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

Verificând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al curţii de apel grefat, raţionament grefat pe situaţia de fapt stabilită de aceasta, instanţa de apel referindu-se la probele administrate în cauză (adresele nr. x/2016 şi nr. y/2017 ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice indicate de recurentul reclamant; procesul-verbal de control nr. x/25.05.2012, întocmit de AJPIS Argeş; Hotărârea nr. 647/15.11.2017 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării definitivă prin sentinţa civilă nr. 2669/20.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi decizia civilă nr. 2156/07.04.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt a cauzei, ilustrând de asemenea, din perspectiva dispoziţiei invocate de recurent, art. 1357 C. civ., faptul că nu s-a realizat dovada îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale pentru această intimată pârâtă şi cercetând fapta ilicită reclamată de reclamantul recurent din perspectiva obligaţiilor pozitive impuse de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

În temeiul dezbaterii probelor administrate în cauză, instanţa de apel a concluzionat în sensul inexistenţei faptei ilicite reclamate, fapt care a determinat inutilitatea analizei în continuare a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, întrucât acestea sunt prevăzute cumulativ din punct de vedere legal în angajarea acestui tip de răspundere juridică.

Aşadar, algoritmul juridic al instanţei de apel nu lipseşte şi nici nu este unul incomplet sau inconsistent, el fiind fundamentat - contrar aserţiunii repetate în sens contrar a recurentului reclamant - pe baza probelor administrate şi arondat silogismului juridic presupus de instituţia răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1357 C. civ., analizată din perspectiva obligaţiilor legale impuse prin Legea nr. 448/2006.

Tot sub acest aspect, se observă că în partea finală a cererii prezente de recurs, reclamantul recurent a arătat că în rejudecare, instanţa de apel nu a analizat şi celelalte critici din recursul iniţial formulat de aceeaşi parte procesuală, critici arondate predominant fondului raportului juridic dintre părţi.

În referire la acest element, Înalta Curte observă că recurentul nu a individualizat o anumită critică sau anumite critici din recursul iniţial care să fi fost omise de la evaluare de către instanţa de apel de rejudecare.

De asemenea, instanţa de recurs prezentă constată, verificând cererea de recurs iniţial, că restul criticilor din recursul iniţial, rest a cărui analiză a fost rezervată de instanţa de casare instanţei de rejudecare a apelului, a avut în vedere verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana intimatei pârâte. Or, astfel cum s-a enunţat deja supra, instanţa de rejudecare s-a preocupat de cercetarea acestor elemente, decizia recurată nesuferind de vreo deficienţă nici din acest unghi de vedere.

Pentru toate aceste considerente expuse, Înalta Curte apreciază că nu este incident în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentul reclamant.

În privinţa grupului de critici din recursul prezent relative invocatei eronate analize de către curtea de apel a adreselor nr. x/2016 şi nr. y/2017 ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Înalta Curte notează faptul că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt dezlegată în mod definitiv în baza probelor administrate, de instanţa de apel ca instanţă devolutivă a fondului cauzei.

Or, grupul de critici din recurs care reanalizează conţinutul celor două probe menţionate, pentru a ajunge la o concluzie contrară celei trase de curtea de apel:

"cele două adrese invocate de reclamant nu fac dovada susţinerilor din cererea de chemare în judecată, în ceea ce o priveşte pe pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu", urmăreşte în realitate, reevaluarea de către instanţa de recurs a acestor două înscrisuri administrate şi modificarea pe cale de consecinţă, în sensul solicitat de recurentul reclamant, a situaţiei de fapt reţinute de curtea de apel. Or, acesta ar reprezenta un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia, fapt prohibit însă, de dispoziţiile legale procesuale în vigoare, astfel cum s-a expus în paragraful anterior.

Prin prisma acestor argumente, nu se poate invoca în mod fondat, din aceeaşi perspectivă a prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., existenţa unei motivări contradictorii în cadrul deciziei recurate, astfel cum a arătat recurentul reclamant.

Nici paragraful din decizia recurată aferent anumitor deficienţe nu pune în lumină o motivare contradictorie a instanţei de apel. Astfel, din ansamblul motivării respectivului organ judiciar, rezultă că acesta a stabilit în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că fapta ilicită imputată intimatei pârâte Universitatea Constantin Brâncoveanu de a nu fi luat măsurile de asigurare a accesului în incinta universităţii a persoanelor cu dizabilităţi, astfel cum îi impunea Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, nu există, nefiind dovedită.

Curtea de apel a statuat în acest sens, că "Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti asigură accesul persoanelor cu dizabilităţi, precum şi grupuri sanitare adaptate, (...) Curtea constată că înscrisurile întocmite de ANPIS nu confirmă situaţia invocată de reclamant, ca existând în iulie 2015, prin urmare nu se poate reţine imposibilitatea accesului pentru depunerea actelor de înscriere la cursuri".

Lecturând respectivul alineat al curţii de apel în mod sistematic (prin raportare la ansamblul motivării instanţei de apel), dar şi în mod logic, precum şi din punct de vedere gramatical (raportat la sensul lingvistic al termenilor folosiţi în cadrul său), Înalta Curte constată că instanţa de apel prin paragraful invocat doar a menţionat că măsurile de asigurare a accesului în clădirile sale a persoanelor cu dizabilităţi au fost luate de către intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu şi că anumite aspecte, lipsite de substanţă, care nu afectau însă, dreptul la acces menţionat, urmau a fi îmbunătăţite, ca urmare a intrării între-timp, în vigoare, a Ordinului nr. 189 din 12 februarie 2013, al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, prin care se aprobaseră noi reglementări tehnice ("Normativ privind adaptarea clădirilor civile şi spaţiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap, indicativ NP 051-2012 - Revizuire NP 051/2000").

Că acesta este sensul avut în vedere de curtea de apel în cadrul respectivului paragraf, rezultă de altfel, inclusiv din statuările intrate potrivit art. 430 C. proc. civ. în autoritatea de lucru judecat, ale deciziei civile nr. 2156/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate într-un litigiu privind (inclusiv) aceleaşi părţi procesuale din prezenta cauză şi aceeaşi faptă reclamată în privinţa intimatei pârâte Universitatea Constantin Brâncoveanu Piteşti, subliniată însă, din perspectiva nerespectării principiului nediscriminării.

Astfel, în cadrul respectivei decizii definitive a instanţei supreme, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză:

"Prin urmare, nu orice fel de neregulă privind asigurarea accesului persoanelor cu dizabilităţi în incinta spaţiilor instituţiilor în care acestea îşi desfăşoară activitatea reprezintă un act de discriminare, ci neregula sesizată trebuie să fie substanţială, de natură să conducă la analiza acesteia din perspectiva criteriilor de discriminare prevăzute de textele legale antereferite. Or, recurentul-reclamant critică nereguli punctuale sesizate cu ocazia prezenţei sale la fiecare dintre instituţiile reclamate, astfel că nu este vorba despre o chestiune sistematică care să dovedească un comportament discriminatoriu faţă de persoanele cu dizabilităţi locomotorii".

Mai mult, Înalta Curte din prezenta cauză constată că adoptarea punctului de vedere exprimat de recurent, respectiv că orice deficienţă echivalează în domeniu cu lipsa accesului, ar fi de natură să conducă la rezultate juridice de neacceptat din punct de vedere logic.

Astfel, dacă s-ar aprecia că inclusiv deficienţele minore ar echivala cu lipsa efectivă a accesului, astfel cum apreciază recurentul reclamant, atunci s-ar elimina din realitatea societăţii româneşti legislaţia în domeniu adoptată anterior Ordinului nr. 189 din 12 februarie 2013 - precum ar fi inter alia, chiar şi Legea nr. 448/2006 -, cu ansamblul de măsuri efective luate în temeiul acestei legislaţii anterioare, măsuri a căror existenţă încă din anul 2012 a fost constatată de instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt configurate a cauzei:

"Curtea constată, din procesul-verbal de control nr. x/25.05.2012, întocmit de AJPIS Argeş , că la acel moment, Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti asigura accesul persoanelor cu handicap locomotor, conform prevederilor legale, precum şi grup sanitar adaptat pentru aceste persoane".

S-ar acorda astfel, caracter primar, de pionierat în materie, ordinului de ministru menţionat, ceea ce nu este cazul, concluzie care rezultă flagrant cel puţin, din argumentul preexistenţei Ordinului ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 649/2001 privind aprobarea Normativului pentru adaptarea clădirilor civile şi spaţiului urban aferent la exigenţele persoanelor cu handicap, indicativ NP 051/2000, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 31 mai 2001.

Atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei configurate în mod definitiv de instanţa de apel, s-a stabilit în mod expres că deficienţele nu au afectat dreptul reclamantului la educaţie, prin imposibilitatea de a accede în incinta universităţii şi cât paragraful respectiv este coerent din punct de vedere logic şi juridic, astfel cum s-a dezbătut şi anterior, Înalta Curte nu identifică vreun viciu de contradictorialitate al argumentării instanţei de rejudecare a apelului, nici sub acest aspect.

Aşadar, raportat la ansamblul aceste argumente ilustrate, care se contrapun criticilor formulate în această direcţie de recurentul reclamant, Înalta Curte conchide apreciind că motivarea deciziei recurate nu suferă de carenţa contradictorialităţii.

Înalta Curte notează de asemenea, că potrivnic susţinerii recurentului reclamant din finalul acestui grup de critici, se observă şi că instanţa de apel a analizat înscrisurile invocate de această parte procesuală, cele două adrese nr. x/2016 şi nr. y/2017 ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice fiind evaluate chiar în mod detaliat, astfel cum s-a arătat şi în paragrafele precedente ale prezentei decizii civile.

Pentru toate aceste argumente conjugate expuse, nu se poate aprecia aşadar, ca fondată aserţiunea recurentului reclamant că instanţa de apel ar fi încălcat astfel, prin ignorarea argumentelor şi probelor sale administrate, dispoziţiile şi principiile C. proc. civ. - dispoziţii şi principii care de altfel, nici nu au fost indicate, individualizate de această parte procesuală - sau dreptul său la un proces echitabil.

Continuând analiza criticilor din recursul prezent, Înalta Curte observă că soluţionarea pe fond a capătului de cerere formulat în contradictoriu cu intimata pârâtă Universitatea Constantin Brâncoveanu a fost realizată de către instanţa de apel în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui", nefiind aplicabil art. 480 alin. (3) C. proc. civ. în privinţa acestui capăt de cerere, întrucât doar capătul de cerere formulat în contradictoriu cu intimata pârâtă Universitatea Piteşti (în prezent Universitatea Naţională de Ştiinţă şi Tehnologie Politehnică Bucureşti-Centrul Universitar Piteşti) a fost constatat ca nefiind soluţionat pe fond de tribunal. Or, premisa incidenţei art. 480 alin. (3) C. proc. civ. care impune trimiterea spre rejudecare este cea a nesoluţionării pe fond a capătului de cerere.

Din această perspectivă şi raportat la caracterul propriu statuat de curtea de apel al răspunderii fiecăreia dintre cele două pârâte intimate, rezultă că netrimiterea capătului de cerere privind pe intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu către rejudecare la tribunal, a reprezentat o soluţie legală, dată în conformitate cu dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., recurentul reclamant putând exercita ansamblul căilor de atac prevăzute de sistemul juridic naţional în referire la soluţiile date (cele în privinţa intimatei pârâte Universitatea Constantin Brâncoveanu), respectiv care vor fi date (cele în privinţa intimatei pârâte Universitatea Naţională de Ştiinţă şi Tehnologie Politehnică Bucureşti-Centrul Universitar Piteşti) în cauză.

Aşadar, nu se poate invoca în mod fondat nici încălcarea astfel în cauză de către instanţa de apel a articolului 6 paragraful l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (indicată greşit de recurent ca fiind Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) privind dreptul la o cale de atac eficientă, a articolului 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării sau a articolului 1 din Protocolul 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea generală a discriminării.

În ultima parte a motivelor sale de recurs, reclamantul critică ignorarea de către instanţa de apel a cererii sale adresate de a fi prezentate de către intimata pârâtă acte legale care să ateste data presupuselor accesibilizări.

Înalta Curte, verificând însă dosarul de rejudecare a apelului, nu identifică la nici unul dintre cele două termene de judecată acordate - 06.12.2022 şi 21.03.2023 - vreo astfel de cerere adresată de această parte procesuală instanţei de rejudecare a apelului pentru administrarea probei cu înscrisurile concrete menţionate. Astfel, la primul termen de judecată, cauza s-a amânat pentru lipsa de apărare a reclamantului, avocatul său ales neputându-se prezenta, iar la ultimul termen de judecată reclamantul, prin apărător ales, a propus proba cu un martor şi proba cu expertiză judiciară şi nu proba cu înscrisuri. Aşadar, critica formulată este nefondată.

Ultimul grup de critici formulat de recurentul reclamant este afectat analizării adresei nr. x/15.05.2023 emise de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială - Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Argeş din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. Înalta Curte reaminteşte însă, că recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., care se grefează pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului cauzei, astfel încât şi probele administrate în această fază procesuală trebuie să fie arondate dovedirii motivelor de nelegalitate - potrivit atributelor speciale ale acestei căi de atac - şi nu reconfigurării, reanalizării situaţiei de fapt a unei cauze, instanţa de recurs nefiind o instanţă de control al temeiniciei deciziilor pronunţate în apel. Concluzia expusă se impune cu atât mai mult cu recurentul reclamant solicită practic, instanţei de recurs reanalizarea, reconfigurarea situaţiei de fapt a cauzei prezente pe baza unui înscris care a vizat un control efectuat într-o perioadă mult ulterioară, la distanţă de ani, de intervalul temporal al faptei ilicite reclamate de recurent prin cererea de chemare în judecată.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte constată faptul că prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 16.04.2024, prin e-mail, recurentul reclamant a invocat un nou motiv de recurs, respectiv cel arondat alegatei eronate respingeri de către curtea de rejudecare a apelului a probelor solicitate de reclamant, respingere care ar fi fost realizată fără o motivare propriu - zisă clară şi pertinentă care să nu îi încălce dreptul la un proces echitabil al acestei părţi procesuale.

Instanţa de recurs notează însă, că acest motiv de recurs, neregăsit în cadrul cererii de recurs iniţiale, este formulat cu depăşirea cu mult a termenului legal de 30 zile de la comunicarea deciziei recurate, astfel încât date fiind prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ. în referire la art. 487 C. proc. civ., el nu poate fi analizat.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1900 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Universitatea Naţională de Ştiinţă şi Tehnologie Politehnică Bucureşti-Centrul Universitar Piteşti şi Universitatea Constantin Brâncoveanu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 aprilie 2024.