Cassation dismissed; sale of protected person's asset deemed administrative act exempt from guardianship court authorization under Civil Code Articles 142 and 799

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 3 iunie 2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., în nume propriu şi în calitate de tutore al interzisului C., D., E., F. şi G., să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.09.2014, având ca obiect terenul intravilan în suprafaţă de 15.001 mp, situat în municipiul Constanţa, zona Palazu Mare, parcela x, număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

La 23 septembrie 2019, H. a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

2. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 896 din 8 martie 2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe, la 6 aprilie 2021, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 196/C din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.

3. Hotărârile pronunţate în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 3327 din 31 octombrie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea principală şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâţilor.

Împotriva sentinţei, la 17 noiembrie 2022, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 108 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatului-intervenient cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 29 august 2023, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că întoarcerea bunului în patrimoniul persoanei ocrotite i-ar putea fi profitabilă, iar conduita promitenţilor-vânzători este imprevizibilă, iar, pe de altă parte, că întoarcerea bunului în patrimoniu nu ar mai fi profitabilă persoanei interzise judecătoresc, conduita promitenţilor-cumpărători fiind previzibilă, în sensul ca aceştia ar putea solicita fie rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, fie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, sens în care a învederat următoarele argumente:

În condiţiile în care, printre bunurile autorizate de către instanţa de tutelă, prin sentinţa civilă nr. 10276 din 23 mai 2014, nu se află şi imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se solicită în cauză, sunt incidente prevederile art. 144 alin. (2), art. 145 alin. (1) şi art. 171 din C. civ., iar nu dispoziţiile art. 142 alin. (2) din C. civ., care fac trimitere la prevederile art. 795-799 din C. civ., conform cărora vânzarea unui bun, raportată la întregul patrimoniu, nu reprezintă un act de dispoziţie, ci un act de administrare. Prevederile art. 144 alin. (2) şi ale art. 145 alin. (1) din C. civ. au caracter special şi se aplică cu prioritate faţă de normele generale din Titlul V, rezultând că prevederile art. 795-799 din C. civ. au fost aplicate în mod greşit de către instanţa de apel, care a ignorat art. 794 din C. civ.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 144 şi ale art. 145 din C. civ. rezultă că autorizarea instanţei de tutelă este necesară doar pentru actele de dispoziţie privitoare la bunurile interzisului judecătoresc, nu şi pentru actele de administrare, precum şi că instanţa judecătorească acordă autorizarea numai atunci când actul de dispoziţie ce urmează a fi încheiat reprezintă un folos neîndoielnic pentru interzisul judecătoresc. Pentru ca instanţa să acorde tutorelui autorizarea în vederea încheierii, în mod valabil, în numele şi pentru persoana reprezentată, a oricărui act ce depăşeşte dreptul de administrare, trebuie să se probeze că actul ce se solicită a fi încheiat răspunde unei nevoi sau produce un folos neîndoielnic pentru acesta, în sensul art. 145 alin. (1) din C. civ.. Ca atare, concluzia instanţei de apel, în sensul că vânzarea bunului reprezintă un act de administrare, eludează prevederile ale art. 144 şi ale art. 145 din C. civ.

Pe de altă parte, fiind vorba despre un bun proprietatea unui interzis judecătoresc cu discernământul abolit, necesar în viitor în scopul întreţinerii curente şi acoperirii cheltuielilor cu tratamentul medical şi internării în clinici de specialitate, vânzarea acestuia, cu nerespectarea prevederilor legale, produce în patrimoniul persoanei ocrotite o vătămare ce nu poate fi acoperită altfel decât prin constatarea nulităţii actului. Preţul încasat de tutore, în numele persoanei interzise, a fost de 50.000 euro (respectiv 1/6 din valoarea terenului), sumă ce putea fi destinată acoperii nevoilor speciale ale interzisului.

Instanţa de apel, păstrând considerentele sentinţei, s-a substituit, în mod nepermis, instanţei de tutelă, apreciind asupra oportunităţii vânzării bunului, fără a avea un suport probatoriu şi temei legal cu privire la consecinţele neîncheierii actului de vânzare în formă autentică. Instanţa de apel a apreciat că neperfectarea actului de vânzare-cumpărare în forma autentică ar fi expus persoana pusă sub interdicţie fie la sancţiunea rezoluţiunii promisiunii de vânzare-cumpărare, cu consecinţa plăţii dublului avansului, fie la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare cumpărare.

Or, este nejustificat a se reţine aceste sancţiuni, în condiţiile în care atât rezoluţiunea, cât şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare presupun intervenţia unei alte instanţe, precum şi o anumită conduită procesuală a promitenţilor-cumpărători şi a persoanei puse sub interdicţie, ce nu poate fi apreciată ca fiind previzibilă sau imprevizibilă, excedând obiectului prezentei cauze. Pe de altă parte, numai instanţa de tutelă ar fi îndrituită să constate că încheierea în formă autentică a contractului de vânzare conduce la evitarea tragerii la răspundere civilă contractuale a persoanei puse sub interdicţie.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că simpla enumerare a art. 1246 alin. (1), art. 1247 alin. (1) şi alin. (2), art. 1250, art. 1255 alin. (1) din C. civ., fără indicarea, în concret, a motivului de nulitate absolută, nu au învestit-o cu analiza unor motive de nulitate absolută a actului dedus judecăţii, în contextul în care, la perfectarea vânzării, nu au fost respectate condiţiile impuse de lege, respectiv autorizarea instanţei de tutelă cu privire la încheierea actului de dispoziţie.

Fiind vorba despre ocrotirea unui interes general, nu este incidentă excepţia nulităţii relative, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1248 din C. civ. cu referire la art. 144 alin. (3) din acelaşi Cod, invocat de către intervenient. Totodată, măsurile de ocrotire a persoanelor cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale sunt de interes general, aspect care reiese atât din preambulul Legii nr. 140/2022, cât şi din decizia Curţii Constituţionale nr. 601/2020 şi din Legea nr. 221/2010, chestiuni pe care instanţa de apel nu le-a analizat. De altfel, instanţa de apel din primul ciclu procesual a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, calitatea procesuală activă a reclamantei, indiferent de natura nulităţii actului dedus judecăţii.

Prin prisma dispoziţiilor art. 144 alin. (2) şi alin. (3), raportate la cele ale art. 147 alin. (1) din C. civ., actul de înstrăinare este încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, aspect interzis de lege, urmând a fi supus sancţiunii nulităţii. Cum aspectele invocate reprezintă motive de nulitate absolută, reclamanta justifică interes în promovarea acţiunii, atât prin prisma gradului de rudenie cu persoana pusă sub interdicţie, fiind sora acestuia, cât şi din perspectiva solicitării efectuate în cadrul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Constanţa, având ca obiect constituirea Consiliului de familie.

Instanţa de apel a făcut o apreciere greşită cu privire la poziţia procesuală a pârâţilor care nu au formulat întâmpinare, astfel că devin incidente prevederile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., aceştia fiind decăzuţi din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii. Prevederile art. 1246 alin. (2) şi (3) din C. civ., reţinute de către instanţa de apel, nu sunt incidente, iar poziţia procesuală a pârâţilor trebuie interpretată în sensul că aceştia nu formulează apărari, nu propun probe şi recunosc că actul a fost încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, poziţie pe care instanţa de judecată trebuia să o aprecieze în contextul susţinerilor reclamantei, iar nu să o înlăture.

5. Apărările formulate în cauză

La 29 februarie 2024, intimatul-intervenient accesoriu H. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte atunci când, în şedinţa publică din 11 aprilie 2024, a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul-intervenient accesoriu.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia civilă recurată cuprinde considerente contradictorii, sens în care a argumentat că instanţa de apel, atunci când a respins critica privind contradictorialitatea considerentelor sentinţei, a reţinut, pe de o parte, că întoarcerea bunului în patrimoniul interzisului i-ar putea fi profitabilă, iar conduita promitenţilor-vânzători este imprevizibilă, iar, pe de altă parte, că întoarcerea bunului în patrimoniu nu ar mai fi profitabilă persoanei puse sub interdicţie, iar conduita promitenţilor-cumpărători este previzibilă, în sensul ca ar putea solicita fie rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, fie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

În acest sens, se constată că, la pagina 10 a deciziei civile recurate, după prezentarea motivului de apel ce a vizat contradictorialitatea considerentelor sentinţei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Curtea nu poate reţine acest motiv de apel. Astfel, în analiza excepţiei invocate, prima instanţă a analizat interesul în promovarea acţiunii, raportat la temeiul de drept şi de fapt dedus judecăţii, respectiv la calificarea actului atacat drept act de dispoziţie, precum şi la finalitatea urmărită, respectiv întoarcerea bunului în patrimoniul interzisului. Or, prin analiza interesului promovării acţiunii, sub acest aspect, prima instanţă nu a expus motive contradictorii cu fondul cauzei, unde a analizat cererea dedusă judecăţii sub aspectul temeiniciei acesteia, pornind de la calificarea actului atacat drept act de administrare, şi nu de dispoziţie".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, aceste considerente nu sunt contradictorii, ci prezintă, în mod clar şi coerent, argumentele pentru care instanţa de apel a înlăturat critica de apel privind contradictorialitatea considerentelor sentinţei. Din această perspectivă, este de menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia dată în apel, astfel că partea interesată nu poate invoca critici de recurs împotriva hotărârii primei instanţe, prin care să invoce contradictorialitatea considerentelor proprii acesteia, ci doar împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel, care, după cum s-a arătat deja, nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea prezintă, într-o manieră clară şi logică, argumentele avute în vedere la respingere respectivei critici de apel.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) şi art. 795-799 din C. civ., învederând că incidente în cauză sunt prevederile speciale ale art. 144 alin. (2), art. 145 alin. (1) şi art. 171 din C. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Ca premisă a analizei criticilor subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reţine că instanţa de apel a calificat actul dedus judecăţii drept un act de administrare, iar nu de dispoziţie, ţinând cont de întreaga masă patrimonială a interzisului şi apreciind că tutorele nu a urmărit înstrăinarea imobilului, ci evitarea atragerii răspunderii civile contractuale a interzisului, în sensul obligării la restituirea dublului avansului, prin activarea clauzei penale din antecontractul de vânzare-cumpărare, luând în considerare şi împrejurarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a reprezentat materializarea obligaţiei instituite prin antecontract, în temeiul căruia şi instanţa ar fi putut pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic.

Or, modalitatea în care instanţa de apel a calificat actul juridic dedus judecăţii nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât, sub imperiul reglementării art. 488 alin. (1) din actualul C. proc. civ., se constată că nu mai există un motiv de recurs similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care se referea la ipoteza în care instanţa, interpretând în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, i-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi neîndoielnic. Cu alte cuvinte, critica recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel a calificat, în mod greşit, actul juridic dedus judecăţii ca fiind un act de administrare, iar nu de dispoziţie, nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel că nu poate fi analizată. Acest aspect a fost pus în discuţie în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa din 11 aprilie 2024.

În acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că în cauză sunt incidente prevederile art. 144 alin. (2) şi ale art. 145 alin. (1), iar nu cele art. 142 alin. (1) din C. civ., care fac trimitere la prevederile art. 795-799 din Titlul V al C. civ.. Ca atare, este lipsită de relevanţă, în economia speţei, critica potrivit căreia prevederile art. 144 alin. (2) şi ale art. 145 alin. (1) din C. civ. au un caracter special şi se aplică cu prioritate faţă de normele generale din Titlul V al C. civ.. Pentru aceleaşi considerente, nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante, potrivit căreia concluzia instanţei de apel, în sensul că înstrăinarea imobilului reprezintă un act de administrare, eludează prevederile speciale ale art. 144 şi art. 145 din C. civ.. În realitate, plecând de la calificarea definitivă dată de către instanţa de apel actului juridic dedus judecăţii, şi anume aceea de act de administrare, iar nu de dispoziţie, se constată că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Calificând actul juridic dedus judecăţii drept un act de administrare şi plecând de la împrejurarea că motivul de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată îl reprezintă încălcarea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.09.2014, a dispoziţiilor art. 144 alin. (2) din C. civ., cu referire la cele ale art. 145 şi ale art. 171 din C. civ., se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că nu este incident în cauză art. 144 din C. civ., care se referă doar la actele de dispoziţie şi care, la alin. (2), prevede că "tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare", iar, la alin. (3), stipulează că "actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt anulabile. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă".

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile art. 145 alin. (1)-(3) din C. civ., conform cărora:

"(1) Instanţa de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. (2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului. (3) În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod".

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 144 şi ale art. 145 din C. civ. rezultă că autorizarea instanţei de tutelă este necesară doar pentru actele de dispoziţie privitoare la bunurile interzisului judecătoresc, nu şi pentru actele de administrare, precum şi că instanţa judecătorească acordă autorizarea numai atunci când actul de dispoziţie ce urmează a fi încheiat reprezintă un folos neîndoielnic pentru interzisul judecătoresc.

Din moment ce a stabilit că, în raport cu întreaga masă patrimonială administrată de către tutore, actul juridic dedus judecăţii trebuie calificat drept un act de administrare, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 142 alin. (1) din C. civ., conform cărora:

"Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţionează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispoziţiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel". Or, conform prevederilor art. 799 alin. (3) din Titlul V al C. civ., "când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu, administratorul poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să îl greveze cu o garanţie reală ori de câte ori este necesar pentru buna administrare a universalităţii (...)".

În acest context, sunt nerelevante susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel s-a substituit nepermis instanţei de tutelă, apreciind asupra oportunităţii vânzării imobilului, precum şi că doar instanţa de tutelă este îndrituită să constate că încheierea contractului de vânzare conduce la evitarea angajării răspunderii civile contractuale a persoanei puse sub interdicţie.

Reţinând, conform considerentelor arătate mai sus, că în prezentul litigiu nu sunt incidente prevederile art. 144 alin. (2) şi ale art. 145 din C. civ., sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-reclamante referitoare la intervenirea sancţiunii nulităţii actului dedus judecăţii, pentru lipsa autorizării instanţei de tutelă, precum şi la felul acestei nulităţi (absolute sau relative), în raport cu interesul ocrotit de către legiuitor (particular sau general). De altfel, considerentele expuse la pagina 13 a deciziei recurate au un caracter subsidiar.

În altă ordine de idei, este nefondată şi critica de recurs potrivit căreia prevederile art. 1.246 alin. (2) şi (3) din C. civ., reţinute de către instanţa de apel, nu sunt incidente în cauză, iar poziţia procesuală a intimaţilor-pârâţi trebuia interpretată în sensul că aceştia recunosc că actul a fost încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, cu consecinţa intervenirii sancţiunii nulităţii.

Conform art. 1.246 alin. (2) din C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor", iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "prin acordul părţilor nu pot fi instituite (...) cauze de nulitate". Plecând de la aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că acordul părţilor poate conduce la desfiinţarea actului juridic numai dacă se reţine incidenţa unei cauze de nulitate, pentru nerespectarea unei condiţii de valabilitate prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât, pentru încheierea unui act de administrare, astfel cum l-a calificat instanţa de apel, legiuitorul nu a impus condiţia autorizării prealabile din partea instanţei de tutelă, dispoziţiile art. 144 alin. (2) şi ale art. 145 din C. civ. fiind aplicabile doar în ipoteza actelor de dispoziţie.

Faţă de aceste considerente, constatând că ambele motive de casare invocate de către recurenta-reclamantă sunt neîntemeiate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 108/C din 26 aprilie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 108/C din 26 aprilie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.