Salary recovery appeal against ex-civil servant partially quashed and remanded for failure to apply binding inadmissibility ruling.

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă la 10 mai 2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Deveselu a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor A., B., C., D., E. şi F. la plata sumei de 544.238 RON, reprezentând drepturi salariale achitate nelegal în perioada ianuarie 2005- iunie 2012, precum şi la plata dobânzii aferente.

2. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în ceea ce-i priveşte pe pârâţii C., D., E. şi F. şi a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în ceea ce-l priveşte pe pârâtul A. şi a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce-l priveşte pe pârâtul B., pentru perioada ianuarie 2005-12 iulie 2010, şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată împotriva pârâtului B. pentru perioada ianuarie 2005-12 iulie 2010, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva pârâtului B. pentru perioada 12 iulie 2010- iunie 2012, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, la 26 aprilie 2021, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 232 din 24 septembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul, a anulat în parte sentinţa apelată, a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă şi a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi stabilirea şi plata onorariului definitiv pentru expertul G. în sarcina reclamantei.

Împotriva acestei decizii, la 25 noiembrie 2021, au declarat recurs pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

3. Hotărârea instanţei de apel în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 413 din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul, a anulat în parte sentinţa apelată, a trimis cauza primei instanţe, spre rejudecarea acţiunii formulate împotriva pârâţilor C., D., E., prin moştenitori, A. şi B., a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate împotriva pârâtei F., precum şi plata onorariului expertului G. în sarcina reclamantei.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 23 martie 2023, au declarat recurs pârâţii A., B., C., D., H., I. şi J., solicitând casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare sau trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurenţii-pârâţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., sens în care au învederat următoarele argumente:

Reanalizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a reţinut în mod greşit, în ceea ce o priveşte pe pârâta C., că, deşi la data constatării prejudiciului (12.07.2013), aceasta deţinea calitatea de funcţionar public, raporturile sale de serviciu au încetat la 01.08.2013, moment la care termenul de 30 de zile, în care autoritatea publică avea posibilitatea emiterii dispoziţiei pentru recuperarea pagubei, nu se împlinise. Or, din economia art. 85 din Legea nr. 188/1999 nu reiese obligaţia angajatorului de a emite dispoziţia numai după împlinirea termenului de 30 de zile, ci în termen de 30 de zile de la momentul constatării pagubei, astfel că reclamanta nu era ţinută de împlinirea termenului de 30 de zile, putând oricând, în interiorul acestui termen, să emită decizia de impunere. De altfel, acest aspect a fost dezlegat prin decizia de casare a Înaltei Curţi, care este obligatorie pentru instanţa de apel. Cu toate că avea cunoştinţă de existenţa pagubei, reclamanta a acceptat încetarea raportului de serviciu prin acordul părţilor, iar în nota de lichidare nu a fost consemnată existenţa vreunei pagube cauzate instituţiei de către pârâta C..

Instanţa de apel a reţinut greşit că data constatării pagubei este 12 iulie 2013, în condiţiile în care reclamanta a luat la cunoştinţă de pagubă la data validării mandatului de primar al lui K., care, în calitate de ordonator de credite, a dispus sistarea plăţii unor drepturi de natură salarială, acordate conform Acordului colectiv de muncă încheiat la data de 12.04.2007, aspect care rezultă şi din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert G., conform căruia ultima lună în care pârâţii au încasat drepturi de natură salarială a fost iunie 2012. Or, la acest moment, pârâţii D. şi E. erau funcţionari publici, astfel că şi faţă de aceştia acţiunea este inadmisibilă, întrucât nu au fost emise decizii/ordine de imputare.

Prin urmare, în rejudecare, trebuia admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi faţă de pârâţii C., D. şi E..

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că termenul de prescripţie a început să curgă la 12 iulie 2013, când reclamanta a formulat acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Or, din cuprinsul adresei Primăriei Deveselu nr. 3154/24.02.2016, reiese că reclamanta s-a constituit parte vătămată în dosarul penal nr. x/2015 cu suma de 710.112 RON, constituirea ca parte civilă fiind formulată la o dată ulterioară, pe care instanţa de apel se impunea să o determine, întrucât în raport de aceasta începea să curgă termenul de prescripţie.

Conform adresei Primăriei Deveselu nr. 4964/22.05.2015, reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 86.088 RON, reprezentând cuantum sporuri salariale acordate în mod ilegal. Însă, din cuprinsul rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt la 28.04.2016, reiese că această sumă viza un alt dosar penal, respectiv dosarul nr. x/2013, constituit pentru acordarea, în mod ilegal, în perioada ianuarie 2008- iunie 2012, de către inculpatul A., a unor sporuri de dificultate, de dispozitiv şi sporuri pentru condiţii vătămătoare, care nu vizează obiectul prezentei cauze.

Cele două dosare penale, care vizau acordarea de către Primăria Deveselu a unor sporuri ilegale, au fost reunite în dosarul penal nr. x/2015, care a fost preluat pentru instrumentare de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi în care soluţiile date de procuror prin rechizitoriu au fost diferite, respectiv pentru acordarea sporurilor ilegale de dificultate, de dispozitiv, pentru condiţii vătămătoare, inculpaţii A. şi F. au fost trimişi în judecată, iar pentru infracţiunile ce priveau acordarea unor drepturi ilegale, conform Acordului contractual din data de 12.04.2007, pentru inculpaţii A., F., C., D., B., J., s-a dispus clasarea cauzei. Prin sentinţa civilă nr. 1147/25.06.2020 a Judecătoriei Caracal, definitivă prin decizia civilă nr. 451/13.05.2021 a Curţii de Apel Craiova, pârâţii A. şi F. au fost obligaţi, în solidar, la plata către Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Deveselu a sumei de 87.262 RON, din care 44.014 RON contravaloarea sporului de dificultate, 26.279 RON contravaloarea sporului de dispozitiv şi 16.969 RON contravaloarea sporului pentru condiţii vătămătoare.

În mod greşit, instanţa de apel a constatat că, la momentul formulării sesizării organelor penale, a fost promovată şi acţiunea civilă, în condiţiile în care constituirea ca persoană vătămată a avut loc la 24.02.2016. Prin raportare la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv data validării mandatului de primar al lui K., şi anume iulie 2012, termenul de prescripţie este împlinit.

Mai mult, în condiţiile în care pretinsa pagubă constă în încasarea periodică a unor sume de bani, cu titlu de drepturi salariale necuvenite, instanţa de apel trebuia să analizeze momentul de început al termenului de prescripţie prin raportare la fiecare prestaţie în parte, în acord cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform cărora plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate si restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei. În cauză, paguba a fost produsă odată cu încasarea lunară de către salariaţi a pretinselor sume de natură salarială, nedatorate de către angajator, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă distinct, prin raportare la fiecare dată a încasării sumelor.

5. Apărările formulate în cauză

La 26 mai 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Prin raportul din 27 noiembrie 2023, întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a reţinut că decizia instanţei de apel este supusă recursului, precum şi că recursul este formulat în termen şi timbrat în mod corespunzător, completul de filtru urmând a aprecia dacă argumentele evocate în cuprinsul memoriului de recurs se pot subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor, pentru a depune în scris un punct de vedere.

Prin încheierea din 8 februarie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-reclamantă, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru judecarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de către pârâta C., va casa în parte decizia civilă recurată, va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat în contradictoriu cu pârâta C., va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei civile recurate şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către ceilalţi pârâţi, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizat recursul de faţă. Este de menţionat că, deşi recurenţii-pârâţi nu au invocat, în mod expres, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuşi unele dintre argumente se subsumează acestui motiv de casare. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acesta a fost indicat doar în mod formal, recurenţii-pârâţi neinvocând niciun argument care să se circumscrie acestui motiv de casare.

Având a analiza motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se constată că recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a reanalizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, învederând că aceasta trebuia să fie admisă nu doar în ceea ce o priveşte pe pârâta F., ci şi pe pârâţii C., D. şi E..

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este parţial întemeiat, respectiv doar în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă C..

Potrivit prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se constată că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 232 din 24 septembrie 2021 şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel Craiova.

În considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că, din moment ce instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, în sensul că reclamanta a constatat paguba la 12 iulie 2013, iar din actele dosarului rezultă că pentru doi dintre pârâţi a încetat calitatea de funcţionar public ulterior acestui moment (la 1 august 2013 pentru C., respectiv la 1 iulie 2015 pentru F.), rezultă că, cel puţin în privinţa acestor două pârâte, reclamanta avea posibilitatea şi obligaţia recuperării prejudiciului potrivit dispoziţiilor speciale ale art. 85 din Legea nr. 188/1999, întrucât, la momentul constatării pagubei, acestea deţineau calitatea de funcţionar public.

Ca atare, s-a reţinut că este întemeiat motivul de recurs vizând soluţia dată de către instanţa de apel excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, dat fiind că era necesar a se stabili dacă, în raport cu data constatării pagubei, reclamanta avea posibilitatea recuperării prejudiciului potrivit legii speciale, anume dacă, la momentul la care ar fi trebuit să emită dispoziţia/ordinul de imputare, persoanele care au cauzat prejudiciul aveau calitatea de funcţionari publici.

Având în vedere aceste considerente, se constată că, prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, s-a dezlegat, cu putere obligatorie, conform prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., aspectul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuia admisă cel puţin în privinţa pârâtelor F. şi C., dat fiind că, la momentul stabilit ca fiind cel al constatării pagubei (12 iulie 2013), aceste două pârâte deţineau calitatea de funcţionar public, astfel că reclamanta avea posibilitatea şi obligaţia recuperării prejudiciului, potrivit dispoziţiilor speciale ale art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Potrivit acestui text de lege (forma în vigoare la 12 iulie 2013), "repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile".

Totodată, conform art. 84 din acelaşi act normativ, "răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile."

Or, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel a apreciat că sunt fondate criticile de apel care vizează admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate împotriva pârâtei C., argumentând că, la 1 august 2013, când a încetat raportul acesteia de serviciu cu reclamanta, nu se împlinise încă termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Procedând astfel, se reţine, în acord cu susţinerile din memoriul de recurs, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage admiterea recursului declarat de către pârâta C., casarea în parte a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel, spre rejudecarea apelului formulat în contradictoriu cu intimata-pârâtă C., cu respectarea problemei de drept dezlegate de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, respectiv admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate şi împotriva pârâtei C., nu doar a pârâtei F..

Referitor la pârâţii D. şi E., se constată că decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022 nu cuprinde nicio dezlegare obligatorie sub aspectul soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, astfel că nu se poate susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. în ceea ce îi priveşte. Susţinerile acestor pârâţi privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi revelanţa acestuia asupra modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii nu pot fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât nu aduc în discuţie încălcarea, de către instanţa de apel, a unor reguli de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au învederat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă la 12 iulie 2013, susţinând că momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este luna iulie 2012, când a fost validat mandatul de primar al domnului K..

Înalta Curte constată că această critică de recurs nu poate fi primită, întrucât priveşte un aspect de fapt, respectiv stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la 12 iulie 2013, când intimata-reclamantă a avut reprezentarea caracterului ilicit al faptelor ce au dus la producerea prejudiciului patrimonial invocat şi a persoanelor responsabile de săvârşirea faptelor. Recurenţii-pârâţi au criticat această concluzie, susţinând că momentul la care intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este luna iulie 2012, când a fost validat mandatul de primar al domnului K., care, în calitate de ordonator de credite, a dispus sistarea plăţii unor drepturi de natură salarială, acordate conform Acordului colectiv de muncă încheiat la 12 aprilie 2007, astfel că ultima lună în care recurenţii-pârâţi au încasat respectivele drepturi de natură salarială a fost iunie 2012, învederând că acest aspect rezultă şi din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, întocmit în cauză de către doamna expert G..

Se constată că aceste susţineri ale recurenţilor-pârâţi nu aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci o chestiune de fapt, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea şi coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

Ca atare, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situaţia de fapt şi se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate, cu scopul stabilirii altui moment la care reclamanta putea sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel responsabil de producerea sa. În exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel a stabilit că momentul începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune este 12 iulie 2013, apreciind că, la această dată, reclamanta putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel responsabil de producerea sa, iar o atare apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate.

Or, reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greşite, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, astfel cum urmăresc, în realitate, recurenţii-pârâţi, nu echivalează cu exercitarea unui control de legalitate al deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale.

Pentru a stabili momentul la care reclamanta putea şi/sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel responsabil de producerea sa, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre o evaluare a unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din moment ce nu poate fi analizată susţinerea recurenţilor-pârâţi că momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este luna iulie 2012, iar nu 12 iulie 2013, nu poate fi primită nici alegaţia că, dacă raportarea s-ar face la momentul iunie 2012, pârâţii D. şi E. erau funcţionari publici la acel moment, astfel că şi faţă de aceştia trebuiau emise decizii/ordine de imputare, în conformitate cu procedura instituită la art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Sub un al doilea aspect, recurenţii-pârâţi au învederat că, în condiţiile în care pretinsa pagubă este rezultatul încasării periodice (lunare) a unor sume de bani, cu titlu de drepturi salariale, instanţa de apel trebuia să stabilească momentul de început al termenului de prescripţie ca fiind cel al producerii pagubei, conform art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, şi să se raporteze la fiecare prestaţie în parte, în acord cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Cu alte cuvinte, recurenţii-pârâţi au susţinut că paguba a fost produsă prin încasarea lunară a drepturilor salariale pretins nedatorate, astfel că termenul de prescripţie curge distinct, prin raportare la fiecare moment al încasării sumelor respective.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt nefondate.

Prin raportare la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, respectiv angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul material produs prin drepturile salariale încasate nelegal în perioada 2005- iunie 2012, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că sunt aplicabile în litigiu prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, nu sunt incidente dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei". De altfel, în primul ciclu procesual, Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, a validat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia prescripţia este guvernată de Decretul nr. 167/1958, casând decizia Curţii de Apel Craiova, pentru ca aceasta să identifice cu exactitate data constatării pagubei.

În cazul răspunderii civile delictuale, legiuitorul a instituit două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (moment subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (moment obiectiv).

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu se referă la momentul când s-a produs paguba, neavând relevanţă nici faptul că drepturile salariale respective au fost încasate lunar, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul cunoaşterii pagubei, precum şi a celui răspunzător de ea.

Dacă prescripţia extinctivă ar începe să curgă de la data producerii pagubei, astfel cum susţin recurenţii-pârâţi, ar însemna ca dreptul material la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei chiar înainte ca titularul său să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, întrucât, atât timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, nu poate acţiona.

În considerarea celor expuse, se reţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect normele de drept material cuprinse în Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta C., va casa în parte decizia civilă recurată, va trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel, în vederea rejudecării apelului formulat în contradictoriu cu intimata-pârâtă C., va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei civile recurate şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către ceilalţi pârâţi împotriva deciziei civile nr. 413/2022 din 29 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 413/2022 din 29 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei civile recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâţii D., I., H., A., B., J. împotriva deciziei civile nr. 413/2022 din 29 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.