Co-owner's right to claim full compensation for loss of use of shared property without consent of other co-owners

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 13 martie 2019 sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS) la plata sumei de 618.051 RON, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 10.843 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 3), pentru perioada 27.06.2017 - 01.03.2019, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din 10 septembrie 2019, pârâta a depus cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, iar prin încheierea de la termenul din 17 iunie 2020, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie, ca tardiv formulată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1465 din 8 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România şi chematul în garanţie Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 116.382 euro, contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de contravaloare folosinţă a terenului în suprafaţă de 10.843 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 3); a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert; a admis cererea expertului C. de majorare a onorariului; a dispus majorarea onorariului expertului C. cu suma de 1.620 RON şi a obligat pârâta la plata către acest expert a sumei de 1.620 RON, reprezentând diferenţă onorariu.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin decizia civilă nr. 595A din 24 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 7 mai 2021 şi 10 septembrie 2021; a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 8 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B. şi intimatul chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că: a admis, în parte, acţiunea; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 77.588 euro, contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de contravaloare folosinţă a terenului în suprafaţă de 10.843 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 3); a menţinut restul dispoziţiilor; a admis cererea expertului D. şi, în consecinţă, a dispus majorarea onorariului cu suma de 1.222 RON; a obligat apelanta pârâtă la plata către expert a sumei de 1.222 RON, reprezentând diferenţă onorariu.

Prin decizia civilă nr. 1079A din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 595A din 24 aprilie 2023, formulată de expertul judiciar D. în cauza privind pe apelanta-pârâtă Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., în sensul că a respins cererea de majorare suplimentară a onorariului de expert cu suma de 1733 RON, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 595A din 24 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. susţin că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor speciale din materia coproprietăţii.

Arată că, în mod nelegal, a apreciat instanţa de apel că nu sunt aplicabile dispoziţiile specifice în materie de coproprietate, ci dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale întrucât, în prezenta cauză, izvorul tuturor pretenţiilor reclamanţilor derivă din faptul că au calitatea de coproprietari asupra unui imobil, iar în aceasta calitate au fost privaţi de atributul folosinţei. Atât timp cât fundamentul acţiunii îl reprezintă dreptul de coproprietate asupra unui bun, devin aplicabile dispoziţiile legale care reglementează regimul coproprietăţii, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 631 C. civ.

Susţin că dispoziţiile art. 631 şi urm. C. civ. au caracter de norme speciale faţă de dispoziţiile de drept comun care reglementează regimul juridic al obligaţiilor în general (obligaţiile divizibile, solidare etc.) şi, în raport cu această împrejurare, prevederile legale din materia coproprietăţii se aplică cu prioritate faţă de normele generale.

Învederează că, din perspectiva acţiunii în justiţie, aceasta are la bază norma înscrisă în art. 643 C. civ., potrivit căreia, în acţiunile care privesc coproprietatea, oricare dintre coproprietari poate să stea singur în justiţie, în orice tip de proces şi, faţă de această împrejurare, nu poate fi reţinută teoria juridică a instanţei de apel, în sensul în care, fiind în prezenţa unui fapt juridic ilicit, se aplică, în mod automat, numai normele juridice care reglementează regimul general al obligaţiilor.

Invocă dispoziţiile art. 635 C. civ. şi arată că noţiunea de beneficii este utilizată în sens larg şi cuprinde orice câştig, profit, venit sau folos material pe care l-ar putea aduce bunul aflat în stare de coproprietate, iar atât timp cât noţiunea de "beneficii" produse de bunul comun este o noţiune ce se interpretează în sens larg, aceasta acoperă şi daunele interese solicitate de la un terţ de către unul dintre coproprietari, fiind, însă, necesar ca acestea să fie mai întâi obţinute de către oricare dintre coproprietari, pentru că numai în urma obţinerii efective pot forma obiectul împărţirii.

Consideră că, potrivit art. 635 coroborat cu art. 643 C. civ., oricare dintre coproprietari poate solicita de la un terţ ce încalcă dreptul de proprietate 100% din beneficiile ce ar fi putut fi produse de bunul comun, mai concret, 100% din daunele interese cauzate de lipsa de folosinţă a bunului comun.

Citează dispoziţiile art. 636 alin. (1) C. civ., din care rezultă că oricare dintre coproprietari are toată îndreptăţirea să folosească întregul bun comun, nu numai o parte din acesta, parte corespondentă cotei sale părţi din dreptul de proprietate, şi apreciază că, atât timp cât folosinţa întregului bun comun poate fi exercitată de unul dintre coproprietari, indiferent de mărimea cotei sale părţi din dreptul de proprietate, contravaloarea lipsei de folosinţă a întregului bun comun poate fi solicitată în aceeaşi manieră, respectiv doar de către un singur coproprietar, în proporţie de 100%, iar nu în proporţie egală cu nivelul cotei sale părţi.

Cu referire la doctrină şi jurisprudenţă, arată că, dacă unui singur coproprietar îi este recunoscut dreptul de a încasa 100% din fructele bunului (inclusiv fructele civile), acelaşi drept trebuie să îi fie recunoscut şi în situaţia solicitării de daune interese echivalente imposibilităţii culegerii fructelor civile (daune pentru lipsa de folosinţă).

Invocă dispoziţiile art. 637 C. civ. şi ale art. 638 alin. (3) din acelaşi act normativ, susţinând că se cuvine tuturor coproprietarilor, potrivit cotelor lor, şi contravaloarea fructelor (cum este cazul daunelor interese pentru lipsa de folosinţă), iar în măsura în care doar unul dintre coproprietari percepe 100% din fructele civile ale unui bun comun, acesta este ţinut să plătească celorlalţi coproprietari parte din acestea, potrivit cotelor deţinute.

Mai arată că decizia din apel este parţial nelegală şi în ceea ce priveşte cuantumul daunelor interese acordate, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor care reglementează modul de reparare al prejudiciului, respectiv art. 1385 alin. (1) C. civ.

În acest sens învederează că, în faţa primei instanţe nivelul contravalorii lipsei de folosinţă a fost stabilit la suma de 116.382 euro, iar în apel la suma de 142.283 euro, instanţa de apel reţinând că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la o cotă de 2/3 din contravaloarea lipsei de folosinţă şi, aplicând această cotă la valoarea stabilită în faţa primei instanţe, a rezultat suma de 77.588 euro.

Apreciază că, în vederea asigurării unei reparări integrale a prejudiciului cauzat reclamanţilor, nivelul daunelor interese ar fi trebuit raportat la valoarea stabilită în faţa instanţei de apel, rezultând astfel o sumă totală de 94.855 euro.

Afirmă că teza instanţei de apel, în sensul în care, prin luarea în considerare a acestei din urmă valori, s-ar fi creat o agravare a situaţiei pârâtei în propria cale de atac, nu poate fi reţinută întrucât suma de 94.855 euro este mai mică decât suma la care intimata a fost obligată în faţa primei instanţe, respectiv 116.382 euro.

Prin recursul declarat, pârâta Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., susţine că hotărârea este dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, precum şi cu încălcarea art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Arată că reclamanţii A. şi B. au formulat cererea de chemare în judecată doar în calitate de succesori ai defunctului E., deţinând la data introducerii acţiunii doar o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate asupra terenului.

Ulterior formulării acţiunii introductive şi primului termen la care părţile au fost legal citate, coproprietarul F. a decedat, fiind moştenită de A. şi B., acesta fiind momentul în care reclamanţii au dobândit diferenţa până la cota de 2/3 din dreptul de proprietate asupra terenului şi, totodată, momentul la care au dobândit inclusiv dreptul de creanţă al autoarei lor, aferent lipsei de folosinţă a terenului.

Pe cale de consecinţă, consideră că acesta este momentul de la care reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctei F., ar fi putut pretinde aceleaşi drepturi faţă de pârâtă, context în care modificarea cadrului procesual la fond cu participarea acestora se putea realiza doar printr-o cerere de intervenţie principală, care însă nu a fost formulată.

Apreciază că, şi în situaţia în care s-ar admite că sunt incidente dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se putea face de reclamanţi doar până la primul termen la care aceştia au fost legal citaţi (respectiv 14.05.2019), însă certificatul de moştenitor testamentar nr. 46/28.05.2019, care atestă calitatea reclamanţilor de moştenitori legali ai autoarei F., a fost emis ulterior primului termen la care aceştia au fost legal citaţi, astfel încât formularea unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată ar fi fost tardivă.

Susţine că lipsa formulării unei cereri de intervenţie principale sau a unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată generează, în planul deciziei din apel, un motiv de casare determinat de pronunţarea acesteia cu depăşirea limitelor legalei sesizări şi prin crearea în patrimoniul reclamanţilor a unui set de drepturi în contradictoriu cu pârâta, care suferă, astfel, o vătămare ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ.

Arată că justificarea lărgirii cadrului procesual nu a fost argumentată în drept, însă din analiza motivării deciziei se poate deduce că instanţa de apel a introdus în cauză pe cei doi moştenitori ai coproprietarului F. prin mecanismul permis de art. 412 C. proc. civ. şi susţine că aplicarea acestei dispoziţii este greşită deoarece situaţia premisă a acestei norme legale presupune decesul părţii pe parcursul litigiului, condiţie neîndeplinită în speţă întrucât autoarea F. nu a avut calitatea de parte în litigiu.

În aceste condiţii, evocarea fondului în apel, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., nu presupune reactivarea tuturor dispoziţiilor referitoare la judecata în primă instanţă, astfel încât modificarea acţiunii în apel cu privire la cadrul procesual prin introducerea unor terţi, în persoana moştenitorilor defunctei F., încalcă dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât intimaţii-reclamanţi nu justifică calitatea procesuală activă pentru a promova acţiunea pentru eventualul prejudiciu ce a fost cauzat de pârâtă în patrimoniul celorlalţi doi coproprietari.

Recurenta afirmă că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că se impune analizarea criticilor expuse de pârâtă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active concomitent cu cele ce au vizat absenţa prejudiciului.

Invocă dispoziţiile art. 1434 - 1435 şi ale art. 1445 C. civ. din care rezultă că în cazul obligaţiilor conjuncte cu pluralitate activă de subiecte, fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decât partea sa din creanţă şi în situaţia obligaţiilor solidare cu pluralitate activă de subiecte, fiecare creditor poate pretinde debitorului creanţa în întregime.

Învederează că obligaţiile cu subiect multiplu activ ce au ca izvor faptul juridic sunt obligaţii conjuncte, astfel încât prin săvârşirea faptului juridic iau naştere mai multe raporturi juridice obligaţionale distincte între autorul/autorii faptului juridic şi fiecare dintre creditorii obligaţiei.

Citează dispoziţiile art. 1422 alin. (2), ale art. 635 şi ale art. 636 alin. (2) C. civ. şi arată că, în situaţia în care un coproprietar profită de întrebuinţarea integrală a bunului pe o perioadă mai îndelungată de timp, acesta trebuie să plătească celorlalţi coproprietari echivalentul bănesc al lipsei de folosinţă corespunzătoare cotelor părţi din drept, fiecare dintre creditori putând urmări pe debitor doar pentru partea sa din creanţă.

Învederează că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui mandat din partea celorlalţi doi coproprietari pentru a solicita lipsa de folosinţă pentru întregul teren şi nici nu au depus cerere de intervenţie principală sau cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, ca urmare a dobândirii calităţii de moştenitori ai defunctei F., astfel încât nu justifică calitate procesuală activă pentru a promova cererea de chemare în judecată.

Arată, totodată, că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Relativ la fapta ilicită, susţine că sentinţa civilă nr. 917/27.06.2017 nu era executorie, în raport cu dispoziţiile art. 278 C. proc. civ. de la 1865, întrucât pârâta formulase cale de atac împotriva acesteia şi putea fi pusă în executare abia la 19 decembrie 2018, dată la care a devenit irevocabilă.

De altfel, pârâta deţinea terenul în folosinţă în baza unor prevederi legale/acte normative care nu au fost niciodată abrogate sau anulate de instanţă, astfel încât nu poate fi răspunzătoare de un fapt ilicit care să fi cauzat un prejudiciu intimaţilor-reclamanţi.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că sentinţa civilă nr. 917/27.06.2017 era executorie de la data pronunţării, învederează că era în imposibilitate de a da curs obligaţiei stabilite prin această hotărâre faţă de reclamanţi întrucât calitatea de coproprietar a terenului, ulterior pronunţării acestei sentinţe şi până la decesul acestuia, a fost deţinută de autorul lor, E..

Susţine că reclamanţii sunt cei care au rămas în pasivitate, nu au informat pârâta cu privire la dobândirea calităţii de succesori ai lui E., aceştia nefiind parte în procedura de executare silită în baza căreia s-a încheiat procesul-verbal de punere în posesie din 1.03.2019.

În privinţa prejudiciului, arată că fiecare dintre creditori, respectiv coproprietari, poate urmări pe pârâtă doar pentru partea sa din creanţă, pentru contravaloarea prejudiciului produs în patrimoniul său, instanţa de apel dispunând, în mod eronat, obligarea sa la plata prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în limita cotei de 2/3 din dreptul de proprietate şi nu doar a prejudiciului aferent cotei parte de 1/3 din teren care aparţinea reclamanţilor la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Sub un al doilea aspect, cu privire la modalitatea de determinare a prejudiciului, învederează că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că afirmarea unei metode de calcul de către pârâtă, fără a fi fundamentată pe o prevedere legală, nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ţine cont de specificul litigiului - raport juridic privat.

Arată că prin raportul de expertiză refăcut în etapa apelului, expertul a reconfirmat că nu a identificat suficiente închirieri relevante de proprietăţi similare, însă a invocat că abordarea prin venit poate fi aplicată, doar că în sens invers, pornind de la valoare estimată a terenului.

În acest sens, prin raportul administrat în apel, expertul menţionează că pentru estimarea contravalorii lipsei de folosinţă lunară a transformat valoarea chiriei astfel: venitul net din exploatare = valoarea x rata de capitalizare, care a fost preluată din analiza pieţei, luând în considerare cea mai bună utilizare a terenului şi anume rezidenţială.

Susţine că rata de capitalizare se stabileşte prin raportare la doi indicatori, printre care şi venitul net din exploatare care se calculează la rândul său pornind de la chiriile percepute de piaţa pentru proprietăţi comparabile. Or, în contextul lipsei unor date cu privire la valorile de închiriere este evident faptul că venitul net din exploatare şi rata de capitalizare nu au fost stabilite/aplicate în mod corect, ceea ce a condus la deformarea valorii chiriei lunare şi, pe cale de consecinţă, a valorii lipsei de folosinţă.

Acesta este motivul pentru care pârâta a invocat faptul că stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 27.06.2017-01.03.2019, respectiv estimarea valorii chiriei obţinute din închirierea imobilului teren, ar trebui să se realizeze în condiţii similare determinării redevenţei (preţului cesiunii) în ipoteza în care terenul este concesionat conform Legii nr. 50/1991.

Prin raportul de expertiză refăcut expertul s-a limitat, însă, la a susţine că toate modalităţile de calcul sunt în concordanţă cu standardele de evaluare a bunurilor, refuzând să prezinte o modalitate de calcul a lipsei de folosinţă prin metoda indicată de pârâtă.

Menţionează că în faza procesuală de fond a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară cu acelaşi obiectiv, fiind aplicată metoda de calcul pe baza redevenţei datorate în baza Legii nr. 50/1991, ceea ce a condus la stabilirea unei chirii de 0,54 euro/mp/lună, faţă de chiria stabilită prin raportul administrat în apel de 0,6529 euro/mp/lună.

Astfel, în ipoteza în care în cadrul expertizei administrate în apel ar fi fost folosită şi metoda de calcul pe baza redevenţei datorate în baza Legii nr. 50/1991 s-ar fi ajuns la o valoare a chiriei mai mică decât cea de la fond şi, pe cale de consecinţă, la o valoare a lipsei de folosinţă mai mică decât cea de la fond, context în care prejudiciul/lipsa de folosinţă la care pârâta ar fi putut fi obligată ar fi avut o valoarea mai redusă decât cea reţinută de instanţa de apel.

Afirmă că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între aşa-zisa faptă ilicită invocată de reclamanţi şi un eventual prejudiciu, iar pârâta nu a acţionat cu vinovăţie, predarea bunului nefiind realizată deoarece reclamanţii sunt cei care au tergiversat punerea în posesie, rămânând în pasivitate. Mai mult, afirmă că o perioadă de timp pârâta a fost în imposibilitate de a îndeplini obligaţia de predare a terenului, în contextul în care autorul reclamanţilor decedase, iar ulterior dezbaterii succesiunii nu a fost notificată cu privire la identitatea moştenitorilor pentru a putea efectua predarea.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta pârâtă Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanţii A. şi B..

Recurenţii reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.

Recurenta pârâtă Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenţii reclamanţi A. şi B..

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 20 decembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 15 februarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, reclamanţii, în calitate de coproprietari, au solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă aferentă perioadei 27.06.2017 - 01.03.2019, fapta ilicită imputată constând în neexecutarea benevolă a sentinţei civile nr. 917/27.06.2017, care a avut drept consecinţă lipsirea tuturor coproprietarilor de folosinţa imobilului din Bucureşti, str. x (fost nr. 3), faţă de refuzul pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia de predare a terenului restituit în natură conform hotărârii menţionate.

Reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată în calitate de succesori ai defunctului E., coproprietar în favoarea căruia, alături de coproprietarii G. şi F., s-a dispus restituirea imobilului prin sentinţa civilă nr. 917/27.06.2017.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii justifică calitatea procesuală activă în litigiul de faţă raportat la calitatea acestora de moştenitori legali ai defunctului E., precum şi faţă de dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) C. civ., înlăturând astfel susţinerea pârâtei în sensul că aceşti coproprietari pot solicita despăgubiri doar după cota-parte ce le-a revenit după autorul lor, iar nu în integralitate.

Pe fondul cauzei, tribunalul a considerat a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., reclamanţii având dreptul de a le fi predat terenul începând cu data rămânerii definitive a sentinţei nr. 917, respectiv cu data de 27.06.2017, iar pârâta având obligaţia de a proceda astfel, obligaţie pe care nu a respectat-o, săvârşind o faptă ilicită cu vinovăţie.

Constatând că reclamanţii au suferit un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 27.06.2017 (data la care a devenit executorie sentinţa civilă nr. 917) - 01.03.2019 (data la care a fost efectiv predat terenul către coproprietarii G. şi F.), prima instanţă de judecată a obligat pârâta la plata sumei de 116.382 euro către reclamanţi.

În apel, instanţa de prim control judiciar a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 77.588 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă a terenului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, faţă de modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pârâta a înţeles să declare apel, apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art. 643 C. civ., instanţa fiind învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar nu cu o acţiune care vizează bunul ca obiect al proprietăţii.

În acest context, curtea de apel a constatat că este chemată să analizeze răspunderea subiectivă a pârâtei cu privire la împiedicarea exercitării depline a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, fără ca o astfel de măsură să fie însoţită de măsuri reparatorii prin echivalent. Ca atare, a statuat că aspectele care tind să înlăture raportul juridic dedus judecăţii nu se evidenţiază într-o lipsă de calitate procesuală, ci converg către neîntrunirea condiţiilor de drept substanţial impuse de lege, respectiv către respingerea acţiunii.

În consecinţă, instanţa de apel a procedat la analiza criticilor ce vizează lipsa calităţii procesuale active concomitent cu cele expuse în susţinerea absenţei prejudiciului.

Astfel, a apreciat că, determinat de caracterul executoriu al sentinţei civile nr. 917 şi de posibilitatea părţii reclamante de a pune în executare silită obligaţia stabilită în sarcina pârâtei, coroborat cu neexecutarea benevolă a titlului executoriu, este relevat conţinutul faptei ilicite reclamate. Totodată, a mai reţinut că nu pot fi avute în vedere apărările pârâtei ce privesc lipsa de informare asupra decesului autorului E., după cum nici elementele factuale legate de pasivitatea reclamanţilor până la exercitarea prezentei acţiuni.

Referitor la prejudiciu, instanţa de prim control judiciar a constatat că reclamanţii au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru suprafaţa ocupată de pârâtă, aceasta în condiţiile în care titlul executoriu fusese obţinut de către creditorii E., G. şi F., iar reclamanţii justifică calitatea de moştenitori legali de pe urma defunctului E., dar şi de moştenitorii testamentari de pe urma defunctei F. (decedată după data iniţierii prezentului demers judiciar).

Raportându-se la dispoziţiile art. 1349, 1357, 1381, respectiv ale art. 643, 635-636, 637 şi 644 C. civ., curtea a considerat că, acţionând în apărarea unui drept propriu (chiar sub forma unei cote-părţi ideale din dreptul de proprietate) şi în absenţa unui mandat acordat de către coproprietarul G. pentru exercitarea acestei acţiuni, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului cuantificat la lipsa de folosinţă a întregului teren, ci numai în limita cotei-părţi de 2/3, de 77.588 euro (valoare calculată în acord cu valoarea chiriei stabilite prin expertiza tehnico-judiciară efectuată în faţa instanţei de fond, determinată de principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac).

Recurenţii reclamanţi, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut prin cererea de recurs că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat prevederile legale care reglementează regimul coproprietăţii, acţiunea pendinte având la bază norma înscrisă în art. 643 C. civ.

Critica este fondată.

Cu caracter teoretic, Înalta Curte reţine trăsăturile definitorii ale coproprietăţii pe cote-părţi, respectiv pluralitatea titularilor, divizarea dreptului de proprietate între titulari şi unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietăţii; întrucât niciunul dintre coproprietari nu stăpâneşte în exclusivitate o parte din bun, exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să fie colectivă. Ca atare, principiul sau regula unanimităţii se deduce din ideea unităţii materiale a bunului şi obligă la o exercitare colectivă a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate.

Practica judiciară şi doctrina au generat soluţii care, prin aplicarea lor repetată, au conturat regulile ce guvernează coproprietatea obişnuită, parte din acestea fiind înscrise în dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., de natură a face posibilă împăcarea regulii unanimităţii cu cerinţa exploatării normale a bunului care constituie obiectul coproprietăţii obişnuite. Astfel, trebuie să se ţină cont, în adoptarea soluţiilor, fără a se nega regula unanimităţii, de prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului de proprietate - posesia, folosinţa şi dispoziţia, precum şi de clasificarea actelor juridice în funcţie de finalitatea urmărită în legătură cu un bun privit ut singuli - acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie.

Astfel, în C. civ. în vigoare, se precizează, în art. 643 alin. (1), că "Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare".

Textul de lege nu face distincţia între acţiunile exercitate în aceste condiţii, nu califică atare acţiuni ca acte de conservare, de administrare sau de dispoziţie.

În plus, pentru a nu crea o situaţie împovărătoare pârâtului, care ar putea fi chemat succesiv în judecată de fiecare coproprietar, alin. (3) al art. 643 C. civ. prevede că atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Această soluţie este valabilă pentru orice acţiune formulată de coproprietari împotriva terţilor, fără a se aplica în acţiunile dintre coproprietari.

Totodată, conform alin. (2) teza I al art. 643 C. civ., "Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor".

Mai trebuie reţinut că, referitor la coproprietatea examinată, art. 641 alin. (1) C. civ. prevede că actele de administrare (prin care se urmăreşte punerea în valoare a unui bun în conformitate cu natura ori cu destinaţia sa obişnuită) privitoare la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, regula unanimităţii în materie fiind înlocuită în acest caz de cea a majorităţii.

De asemenea, potrivit art. 637 C. civ., "Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept".

Coproprietarii urmează a se desocoti între ei, în proporţie cu cotele lor părţi, în măsura în care unul dintre aceştia a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor, regulă înscrisă în art. 638 alin. (1) C. civ.

În prezentul litigiu, fiind vorba de fructe civile, de venituri rezultate din folosirea terenului ce a fost restituit reclamanţilor prin hotărârea judecătorească de către pârâtă, aşadar de un drept de creanţă, în lipsa unui act juridic care să consfinţească o astfel de înţelegere, acţiunea formulată, care are drept scop recuperarea contravalorii acestora, a lipsei de folosinţă, este generată de fapta ilicită a pârâtei, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Trimiterea la dispoziţiile ce reglementează această materie nu face inaplicabile prevederile din materia coproprietăţii, anterior arătate, în cauză repararea prejudiciului cauzat prin folosirea nelegitimă a imobilului urmând a fi raportată la unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietăţii.

De altfel, coroborând textele legale redate, se constată că legiuitorul recunoaşte, în situaţia de faţă, dreptul reclamanţilor coproprietari şi de a pretinde contravaloarea fructelor civile neculese în urma unei fapte ilicite săvârşite de pârâtă, prezumat fiind consimţământul celorlalţi coproprietari. Aceasta întrucât, în aceste condiţii, acţiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de un coproprietar se asociază unui act juridic de administrare, căruia i se aplică prevederile art. 641 alin. (1) C. civ., care înlătură regula unanimităţii, la care face trimitere recurenta pârâtă.

Or, în speţă, această prezumţie nu a fost răsturnată de pârâtă prin atragerea în proces şi a celui de-al treilea coproprietar, G., în condiţiile prevăzute de art. 643 alin. (3) C. civ.

Într-adevăr, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, o răspundere civilă delictuală poate fi invocată doar de persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate de către o altă persoană, prin nerespectarea regulilor pe care legea le impune, însă această teză nu poate fi infirmată în cazul unui coproprietar, care, prin definiţie, deţine doar o cotă-parte ideală din drept. Raportul dintre debitor şi creditor este acelaşi ca şi în cazul unui drept de proprietate exercitat de un singur titular, fapta ilicită imputată neputând viza, de altfel, doar o parte din bun, iar nu bunul în integralitatea sa.

Împrejurarea conform căreia dispoziţiile art. 644 alin. (1) C. civ. s-ar opune promovării unei acţiuni în răspundere civilă doar de către un coproprietar nu are relevanţă juridică, întrucât, în cauză, nu s-a pus problema desocotirii între coproprietari, teză distinctă de cea a obiectului pricinii deduse judecăţii.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenţii reclamanţi, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care, potrivit art. 501 C. proc. civ., urmează a analiza apelul pârâtei conform dezlegărilor în drept ale instanţei de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată că motivul de recurs susţinut de reclamanţi ce privea modalitatea de cuantificare a daunelor interese acordate, cu referire la încălcarea art. 1385 alin. (1) C. civ., nu se mai impune a fi analizat, instanţa de apel raportându-se în mod greşit la cota de 2/3, la care, în opinia acesteia, erau îndreptăţiţi coproprietarii de faţă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtă, acesta va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul că nu a justificat lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a celor doi reclamanţi în calitate de succesori ai defunctei coproprietare F., respectiv cu încălcarea art. 204, art. 412 şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de reclamaţii A. şi B., în calitate de succesori ai defunctului E., aşadar, pentru o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate.

După decesul coproprietarei F., respectiv după introducerea acţiunii şi ulterior primului termen la care părţile au fost legal citate, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai acestei coproprietare, nu au înţeles să pretindă aceleaşi drepturi faţă de pârâtă (pentru cota de 1/3 ce revenea defunctei) prin formularea unei cereri de intervenţie principală, aceştia nefiind, de altfel, nici în situaţia de a solicita modificarea acţiunii în termen, conform art. 204 C. proc. civ.

Or, în apel, în lipsa unei cereri de intervenţie principală ori a unei modificări a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii prin crearea în mod nelegal în patrimoniul reclamanţilor a unor drepturi în contradictoriu cu pârâta (pentru o cotă-parte în plus de 1/2), cu încălcarea art. 412 C. proc. civ.

Astfel, modificarea acţiunii în apel cu privire la cadrul procesual prin introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei F., respectiv a reclamanţilor de faţă, face aplicabile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Critica, astfel formulată, se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care au în vedere depăşirea de către judecător a atribuţiilor conferite de lege, incursiunea în domeniul puterii legislative sau a puterii executive în dauna ordinii constituţionale şi a interesului public.

Reţinând că prin acest motiv de recurs se antamează, indirect, îndreptăţirea reclamanţilor, în calitatea lor de coproprietari, de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă indiferent de cota-parte deţinută din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, fără a le fi opozabilă regula unanimităţii din materia coproprietăţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune, în raport de soluţia asupra recursului formulat de reclamanţi, analiza pe fond a acestei critici de nelegalitate.

Recurenta pârâtă a criticat şi soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, învederând că, pe de o parte, se impunea ca argumentele invocate sub acest aspect să fie examinate separat de cele referitoare la absenţa prejudiciului, iar, pe de altă parte, că în cauză erau aplicabile prevederile art. 1434-1435, 1445, 1422 alin. (2), respectiv ale art. 635 şi art. 636 alin. (2) C. civ.

A arătat, totodată, că nu s-a făcut dovada existenţei unui mandat din partea celorlalţi coproprietari pentru a se solicita lipsa de folosinţă pentru întregul teren, respectiv că nu s-a probat calitatea procesuală activă prin formularea unor cereri de intervenţie/de modificare a acţiunii.

Critica nu este fondată.

Astfel, împrejurarea conform căreia instanţa de apel a dat eficienţă criticilor exprimate în apelul pârâtei, dar nu din perspectiva unui fine de neprimire, ci ca urmare a analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., nu a produs vreo vătămare părţii în cauză, analiza aspectelor reţinute de instanţa de fond atât asupra excepţiei, cât şi în legătură cu fondul dedus judecăţii fiind cenzurate în raport de dispoziţiile art. 477 alin. (1) cu referire la art. 476 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În acest context, nefiind dovedită vreo vătămare de natură a face aplicabile în cauză dispoziţiile art. 175 C. proc. civ., se constată că nu pot fi primite aceste susţineri din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Celelalte argumente învederate de recurenta pârâtă au în vedere încălcarea unor norme de drept material, criticile urmând a fi examinate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curte reţine că anterior, în expunerea considerentelor ce au vizat soluţia de admitere a recursului reclamanţilor, instanţa de recurs a analizat în ce măsură sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 635-636 C. civ., în cazul în care se pretinde recuperarea unui drept de creanţă.

Înalta Curte mai reţine că normele de drept citate reglementează exercitarea atributului folosinţei în cazul coproprietăţii obişnuite, exercitare efectuată prin acte materiale, aşadar, modul concret în care coproprietarii trebuie să utilizeze bunul aflat în coproprietate. Or, o astfel de utilizare, ca element de fapt şi de drept, nu reiese din datele speţei, pentru a face aplicabile textele de lege invocate de pârâtă.

În cauză nu pot fi avute în vedere nici dispoziţiile art. 1422, 1434, 1435 şi ale art. 1445 C. civ., care se referă la obligaţiile divizibile, la solidaritatea dintre creditori şi debitori, respectiv la izvoarele acestei solidarităţi, starea de coproprietate fiind distinctă de teoria divizibilităţii/solidarităţii. Obligaţiile divizibile şi cele solidare îşi găsesc fundamentarea pe ideea de garanţie, în sens larg, garanţie conferită celeilalte părţi din raportul juridic obligaţional, în timp ce coproprietatea obişnuită este generată de fracţionarea dreptului de proprietate, faţă de care legiuitorul a stabilit regulile de folosire a bunului comun, precum şi posibilitatea exercitării unor acţiuni în justiţie pentru protejarea drepturilor coproprietarilor.

Or, drepturile acestora nu poartă asupra câte unei fracţiuni materiale din bun, ci asupra întregului bun, motiv pentru care fiecare din ei este proprietarul întregului bun, chiar dacă dreptul său real nu este unul exclusiv. Prin urmare, acolo unde există un drept trebuie să existe şi o acţiune care îl apără, motiv pentru care trebuie să i se recunoască şi coproprietarului posibilitatea de a se apăra singur contra faptelor comise de un terţ vizând bunul cu un asemenea regim juridic.

Relativ la reţinerea răspunderii civile delictuale în sarcina sa, recurenta pârâtă a susţinut, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prealabil, aceasta a arătat că sentinţa civilă nr. 917/27.06.2017 nu era executorie, întrucât formulase o cale de atac împotriva acesteia, astfel că hotărârea în cauză a rămas irevocabilă la data de 19.12.2018. Prin urmare, erau aplicabile prevederile art. 278 C. proc. civ. de la 1865.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că litigiul având ca obiect stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost soluţionat în urma parcurgerii a două grade jurisdicţionale, fond şi recurs (prin sentinţa civilă nr. 917/27.06.2017, respectiv prin decizia civilă nr. 657/19.12.2018).

Conform art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, sunt hotărâri definitive hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel.

Potrivit art. 376 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 296 alin. (1) hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile ... pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel, coroborând textele de lege citate, rezultă că o hotărâre definitivă (în cazul de faţă sentinţa primei instanţe, dată fără drept de apel) poate fi pusă în executare după învestirea sa cu formula executorie.

Nu sunt relevante în cauză dispoziţiile art. 278 C. proc. civ. de la 1865, care reglementează execuţia vremelnică a unor hotărâri pronunţate în anumite tipuri de litigii, fără legătură cu cel soluţionat prin titlu executoriu invocat de reclamanţi.

În consecinţă, faţă de cele expuse în cele ce preced, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este legală, obligaţia predării terenului fiind determinată de caracterul executoriu al sentinţei civile nr. 917/27.06.2017, hotărâre care, de altfel, nu a fost executată benevol de pârâtă potrivit art. 3711 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, conform căruia "obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe, sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie".

Relativ la fapta ilicită, recurenta pârâtă a arătat că deţinea terenul în folosinţă în baza unor prevederi legale/acte normative care nu au fost niciodată abrogate sau anulate de instanţă, astfel încât nu poate fi răspunzătoare de cauzarea un prejudiciu intimaţilor reclamanţi. De asemenea, a susţinut că, prin sentinţa civilă nr. 917/27.06.2017, s-a statuat asupra calităţii de coproprietar în persoana autorului E., iar reclamanţii sunt cei care nu au informat pârâta cu privire la dobândirea calităţii lor de succesori ai acestui defunct, ei nefiind parte în procedura de executare silită finalizată cu încheierea procesul-verbal de punere în posesie din data de 1.03.2019.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a validat soluţia instanţei de fond şi a constatat săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtă.

Astfel, în acord cu cele avute în vedere de curte, se observă că analiza deţinerii unui titlu valabil de către reclamanţi cu privire la imobilul în litigiu a fost realizată în dosarul nr. x/2010, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 917/27.06.2017, executorie de la data pronunţării. În acest cadru procesual s-a statuat şi în legătură cu valabilitatea titlului deţinut de pârâtă, astfel că, pentru a fi respectate dispoziţiile art. 430 şi următoarele C. proc. civ., Înalta Curte, ca şi instanţele devolutive, nu mai poate proceda la verificarea legalităţii actului juridic prin care a fost atribuit terenul în administrarea acestei părţi.

Referitor la afirmaţiile recurentei pârâte privind lipsa de informare asupra decesului autorului E. şi dezbaterea succesiunii de către intimaţii reclamanţi, Înalta Curte apreciază că aceste susţineri nu sunt exoneratoare de răspundere, nefiind de natură a confirma lipsa faptei ilicite imputate.

Prin sentinţa civilă nr. 917/27.06.2017 s-a recunoscut dreptul de proprietate al intimaţilor reclamanţi asupra imobilului şi lipsa dreptului de proprietate al Statului român, astfel că titlul pârâtei, derivat din titlul statului, nu există. De la data pronunţării acestei hotărâri, recurenta pârâtă era obligată să pună în executare de bună voie titlul executoriu sus indicat, de la acel moment nefiind titulara vreunui drept de administrare asupra imobilului. Neprocedând în acest sens, a împiedicat reclamanţii în exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra propriului bun, consecinţa firească fiind rezultatul păgubitor solicitat.

De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, necunoaşterea decesului unui creditor nu era de natură a înlătura executarea obligaţiei de eliberare a terenului, acţiune ce putea fi efectuată prin emiterea unui proces-verbal de predare-primire a terenului către creditorii menţionaţi în titlul executoriu, cu atât mai mult cu cât de la data pronunţării sentinţei civile şi până la data decesului autorului E. a trecut aproximativ un an.

Pe de altă parte, prin ocuparea terenului şi ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 917/27.06.2017, fără un titlu valabil, şi prin neeliberarea efectivă a acestuia, eliberare pe care ar fi putut-o executa independent de întocmirea sau nu a unui proces-verbal formal de predare-primire, pârâtă a săvârşit fapta ilicită ce i-a fost imputată. Aşa cum s-a arătat şi anterior, executarea obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească trebuia să se facă cu bună credinţă, de bunăvoie, potrivit art. 3711 C. proc. civ. de la 1865, executarea silită fiind doar o măsură extremă, demarată împotriva debitorului care nu se conformează voluntar dispoziţiei din titlul executoriu.

Cum, în speţă, în mod corect cauzele de exonerare de răspundere invocate de recurenta pârâtă nu au fost validate de instanţa de apel, reţinerea faptei ilicite, săvârşită cu vinovăţie, generată de pasivitatea în exercitarea benevolă a unei obligaţii judecătoreşti, subzistă.

În privinţa prejudiciului, recurenta a afirmat că instanţa de apel a dispus, în mod eronat, obligarea sa la plata prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în limita cotei de 2/3 din dreptul de proprietate.

Totodată, cu privire la modalitatea de determinare a prejudiciului, a învederat că instanţa de apel a reţinut greşit că afirmarea unei metode de calcul de către pârâtă, fără a fi fundamentată pe o prevedere legală, nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ţine cont de specificul litigiului. În continuare, recurenta pârâtă a expus critici legate de concluziile raportului de expertiză refăcut în etapa apelului, cu referire la metoda de evaluare, susţinând că trebuia să se ţină seama, la stabilirea valorii prejudiciului, de metoda de calcul pe baza redevenţei datorate în baza Legii nr. 50/1991, sens în care s-ar fi ajuns la o valoare a chiriei mai mică decât cea de la fond şi, pe cale de consecinţă, la o valoare a lipsei de folosinţă mai mică decât cea de la fond.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, determinat de raţionamentul juridic dezvoltat în privinţa recursului formulat de recurenţii reclamanţi, cum, de altfel, s-a arătat şi anterior, nu mai e necesară analiza încălcării limitei din cota de proprietate aferentă prejudiciului produs, raportat la calitatea de coproprietar a acestor părţi.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că, în faţa instanţei de fond a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară, expertul aplicând abordarea prin piaţă - metoda comparaţiei directe, fiind determinată astfel o valoare a chiriei de 0,54 euro/mp/lună.

Pârâtă a formulat obiecţiuni, solicitând refacerea raportului de expertiză, însă instanţa de fond a constatat decăzută partea din acest drept, măsura fiind contestată în calea de atac a apelului. În urma readministrării probei cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară în apel, prejudiciul pentru întreaga suprafaţă de teren a fost cuantificat la suma de 142.283 euro, corespunzător unei chirii de 0,6529 euro/mp/lună. Determinarea chiriei a fost realizată prin abordarea prin piaţă, pornindu-se de la valoarea de piaţă estimată a terenului, în condiţiile în care nu au fost identificate suficiente închirieri de proprietăţi similare pentru a aplica metoda comparaţiei directe.

Obiecţiunile părţii pârâte au vizat modul de calcul al expertului, fiind determinate de necalcularea chiriei prin raportare la redevenţa datorată în baza Legii nr. 50/1991, în condiţiile în care lipsesc informaţii vizând proprietăţi similare pentru a putea aplica metodă abordării prin venit, pe care instanţa de apel le-a înlăturat reţinând că creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, iar această reparare se impune a fi stabilită în baza unor criterii clare, obiective, unanim acceptate şi aplicate specificului pieţei imobiliare, elaborate de o autoritate competentă în domeniu - SEV. A mai arătat că afirmarea unei anumite metode de calcul (pe baza redevenţei datorată în baza Legii nr. 50/1991), fără a fi fundamentată de o prevedere legală nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ţine cont de specificul litigiului. Prejudiciul creat nu poate fi stabilit decât prin raportare la categoria de folosinţă a terenului, ţinând cont de potenţialul de întrebuinţare a acestuia, prin raportare la planurile zonale, dar şi la vecinătăţi, chiria de piaţă fiind un element de referinţă, cu atât mai mult cu cât a rezultat că terenul fusese exploatat în această modalitate şi de către apelanta pârâtă.

Prin urmare, analizând soluţia adoptată de instanţa de fond din perspectiva contestată, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize, la solicitarea pârâtei, iar, ulterior depunerii raportului întocmit de expert, a respins motivat obiecţiunile acestei părţi referitoare la acest ultim raport.

În calea extraordinară de atac a recursului, nu pot fi supuse analizei critici care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a dispus, ca instanţă devolutivă, cu plenitudine de apreciere, asupra concludenţei probei administrate.

Înalta Curte constată, astfel, că respingerea motivată a obiecţiunilor la raport de către instanţa de prim control judiciar nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale privind încuviinţarea şi administrarea probelor, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, combaterea concluziilor probei administrate nu se constituie într-o critică de nelegalitate, care să permită încadrarea în drept în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a mai afirmat că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită invocată de reclamanţi şi prejudiciu, după cum nici cea a vinovăţiei cu care aceasta a acţionat.

Înalta Curte apreciază însă, contrar afirmaţiilor recurentei pârâte, că în cauză a fost dovedită legătura de cauzalitate între fapta ilicită pretinsă de reclamanţi, săvârşită cu vinovăţie, şi prejudiciul creat acestora, astfel cum rezultă din expunerea anterioară, iar, în acord cu cele de mai sus, constată că în cauză sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, va respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România împotriva deciziei civile nr. 595A din 24 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 595A din 24 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România împotriva deciziei civile nr. 595A din 24 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.