Municipality’s Revendicare Claim Fails for Lack of Standing; Appeal Rejected and Costs Awarded to Company

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la data de 21.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în CF nr. x Satulung, nr. top. x, reprezentat de teren în suprafaţă de 3.114 mp, precum şi toate construcţiile edificate pe acesta; rectificarea CF nr. x Satulung, în sensul radierii întabulării dreptului de proprietate al pârâtei şi respectiv întabulării unui drept de proprietate publică în favoarea reclamantei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 21/S/25.01.2023, Tribunalul Braşov a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 29.07.1994, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 29.07.1994, cu privire la suprafaţa de teren de 3.114 mp (suprafaţa actuală de 2.985 mp), reprezentând imobilul înscris în CF nr. x Săcele (CF vechi nr. x Satulung, nr. top. x), ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în promovarea acţiunii în revendicare şi, pe cale de consecinţă: a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată prin cerere adiţională, formulată de reclamantul Municipiul Săcele, în contradictoriu cu pârâţii A. S.A. Săcele şi Ministerul Economiei, ca fiind formulată de o persoană fără calitatea procesuală activă şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei A. S.A. suma de 1.785 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 997/Ap din 31 mai 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 21/S/25.01.2023, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă; a admis apelul incident declarat de pârâta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe în ceea ce priveşte considerentele hotărârii şi, în consecinţă, a înlăturat considerentele referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi momentul dobândirii acestui drept şi cu privire la natura dreptului de proprietate dobândit de unităţile administrativ-teritoriale, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, şi a dispus înlocuirea lor cu considerentele din prezenta decizie; a obligat apelantul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, la plata către intimata A. S.A. a sumei de 1.290 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 997/Ap din 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a declarat recurs reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la soluţia adoptată de instanţa de apel cu privire la apelul declarat de recurentă, în cauză, arată că soluţia a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990; art. 74 din Legea nr. 69/1991, art. 3 din HC nr. 834/1991, art. 35 din Legea nr. 10/1991.

Instanţele de fond au reţinut că din evidenţele de carte funciară nu rezultă calitatea de proprietar al Statului Român în perioada regimului comunist.

Deşi, strict formal, acest lucru este adevărat, acest aspect nu duce în mod automat la concluzia că Statul nu ar fi deţinut dreptul de proprietate. Astfel, în primul rând, dacă această concluzie ar fi valabilă, ar însemna recunoaşterea faptului că certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul excepţiei de nelegalitate, invocată recurentă, a fost emis în mod nelegal. Astfel, una dintre condiţiile aplicării prevederilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi respectiv H.G. nr. 834/1991 este tocmai faptul că bunurile în discuţie trebuiau să fie în proprietatea Statului Român, având în vedere că, dacă s-ar fi aflat direct în proprietatea societăţii (lucru oricum imposibil înainte de anul 1990), era inutilă parcurgerea procedurii atestării reglementate de aceste acte normative. Pe de altă parte, dacă bunurile s-ar fi aflat în proprietatea unor persoane fizice private, atunci nu mai poate fi pusă în discuţie nicio o eventuală administrare a bunului de către pârâtă anterior anului 1989. Astfel, în cazul în care recurenta nu ar putea proba dreptul de proprietate al Statului Român, acest lucru conduce în mod automat şi la nelegalitatea emiterii certificatului de atestare în favoarea pârâtei, cu consecinţa admiterii excepţiei de nelegalitate.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al Statului Român din perioada celor două legi (Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 15/1990), sunt relevante prevederile art. 72 şi arz. 74 din Legea nr. 69/1991 (abrogată la acest moment). Terenul revendicat, fiind aferent obiectivului de interes public local "Grădiniţă", precum şi construcţia respectivă, au regimul juridic al bunurilor ce fac parte din domeniul public al UAT mun. Săcele, conform art. 72 din Legea nr. 69/1991. Pe cale de consecinţă, devin incidente şi prevederile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, potrivit cărora:

"Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public...". În aceste condiţii, pârâta nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra unui bun aflat deja în domeniul public al recurentei.

Modul în care Statul Român a dobândit, în trecut, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie este irelevant prin raportare la prevederile Legii nr. 69/1991, care recunosc deja dreptul de proprietate publică al recurentei, fiind vorba, în cel mai rău caz, din nou, de un transfer al acestui drept direct în temeiul legii.

Referitor la argumentul instanţelor privind neînscrierea în CF a dreptului de proprietate al Statului Român în perioada regimului comunist, sunt relevante cele reţinute de Curtea Constituţională prin decizia nr. 748/2015 în sensul că dobândirea dreptului de proprietate prin expropriere nu este condiţionată de înscrierea în cartea funciară.

De asemenea, sunt relevante şi prevederile art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 10/2001, care recunoaşte dreptul de proprietate al Statului Român şi pentru imobile preluate în fapt în perioada regimului comunist, situaţie în care foştii proprietari erau îndreptăţiţi la despăgubiri.

Proprietatea statului asupra acestor imobile a fost consolidată şi prin efectele deciziei nr. 53/2007 a ÎCCJ, care a interzis promovarea unor acţiuni în revendicare de drept comun pentru imobilele preluate chiar şi abuziv de Statul Român, foştii proprietari fiind obligaţi să solicite despăgubiri în temeiul legilor speciale de retrocedare.

Raportat la cazul de faţă, chiar şi în lipsa unui act formal de expropriere, putem prezuma că, în cel mai rău caz, vorbim despre o expropriere în fapt, având în vedere că, în perioada relevantă, Statul Român (eventual şi prin intermediul altor instituţii publice) era singurul care putea realiza o investiţie de natura unei grădiniţe, neexistând în legislaţia de la vremea respectivă noţiunea de grădiniţă privată.

În aceste condiţii, este dincolo de orice dubiu că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 35 din Legea nr. 18/1991 în sensul ca terenul să se afle în proprietatea Statului Român la data intrării în vigoare a legii.

Cu privire la dreptul de administrare al recurentei, arată că au fost încălcate prevederile Decretului nr. 144/1958, respectiv art. 8.

Un alt motiv pentru care instanţele de fond au respins cererea de chemare în judecată este acela potrivit căruia recurenta nu ar fi dovedit că imobilul revendicat s-ar fi aflat în administrarea acesteia anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.

În acest sens, s-au depus în probaţiune un set de înscrisuri din care rezultă că respectiva construcţie a fost edificată la cererea recurentei, pe baza unui proiect întocmit de aceasta (prin intermediul unui arhitect) şi plătită, de asemenea, din fondurile proprii.

Însă, instanţele au considerat că aceste înscrisuri nu fac dovada dreptului de administrare.

Această concluzie este însă combătută de prevederile legale în vigoare la data edificării construcţiilor.

Mai exact, până la adoptarea Legii nr. 50/1991 (actuala lege ce reglementează regimul construcţiilor), era în vigoare Decretul nr. 144 din 29 martie 1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii.

Potrivit art. 8 alin. (3) din acest act normativ, "Pentru construcţiile şi amenajările aparţinând sectorului particular, autorizaţia de dărâmare sau desfiinţare se va elibera la cererea proprietarului, iar pentru cele aparţinând sectorului socialist, la cererea organizaţiilor socialiste care le au în administrare."

Din conţinutul acestei prevederi legale, rezultă, dincolo de orice dubiu, că solicitarea privind autorizarea unei lucrări de construcţie (chiar dacă prevederea legală se referă doar la autorizaţia de desfiinţare, aceasta se aplică prin analogie şi la cea de construire, fiind vorba despre două situaţii similare) poate fi realizată în cazul proprietăţilor socialiste doar de către organizaţiile socialiste care le au în administrare.

Or, în cazul de faţă, toate actele existente la dosarul cauzei confirmă că întreaga procedură de autorizare a lucrărilor a fost parcursă de recurentă, lucru care nu ar fi putut fi realizat dacă nu ar fi fost titularul unui drept de administrare.

Pe de altă parte, având în vedere că şi predecesoarea pârâtei era o organizaţie socialistă, în cazul în care ar fi fost, la rândul său, titulara unui drept de administrare, ar fi putut solicita emiterea autorizaţiei, ceea ce însă nu este cazul.

Pe cale de consecinţă, prevederea legală citată mai sus confirmă atât administrarea recurentei asupra imobilului, cât şi inexistenţa unui drept de administrare al pârâtei.

În ceea ce priveşte argumentele instanţei de apel în sensul că din probe rezultă că, după anul 1990, bunul a fost administrat de pârâtă, acestea nu au niciun fel de relevanţă, având în vedere că perioada relevantă este cea anterioară anului 1990.

Cu privire la petitul subsidiar, instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995.

Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată, recurenta a susţinut, în subsidiar, dobândirea imobilului şi în baza prevederilor art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, atât în forma sa iniţială, cât şi în forma modificată prin Legea nr. 354/2004.

Instanţele de fond au reţinut extrem de simplist că această prevedere legală nu poate fi aplicată, având în vedere că această "reintegrare" nu poate fi dispusă fără plata unei despăgubiri.

Însă, recurenta nu a susţinut niciodată acest lucru şi nu a menţionat niciodată în cuprinsul cererii că solicită reintegrarea cu titlu gratuit.

Astfel, această prevedere legală nu impune plata în avans a unei despăgubiri, ci doar reglementează necesitatea acesteia. Or, aceasta putea fi solicitată de pârâtă chiar şi printr-o cerere reconvenţională, fie putea fi solicitată şi ulterior printr-o cerere separată.

Soluţia asupra apelului incident al pârâtei este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 din H.G. nr. 834/1991, respectiv a dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 18/1991.

Iniţial instanţa de fond, deşi a respins acţiunea recurentei-reclamante, a reţinut totuşi două concluzii favorabile, respectiv: faptul că prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991 prevăd un caz de transfer ope legis a dreptului de proprietate în domeniul public, fără efectuarea vreunor formalităţi specifice, şi faptul că transferul dreptului de proprietate în favoarea A. S.A. s-a produs nu odată cu intrarea în vigoarea a Legii nr. 15/1990, ci doar în urma finalizării procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991.

Faţă de aceste considerente pârâta a formulat şi un apel incident, care a fost admis de instanţa de apel, aceste considerente fiind astfel înlocuite cu unele contrare, soluţie pe care o consideră nelegală.

Cu privire la modul de dobândire al dreptului de proprietate de către pârâtă, soluţia a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, prevăd că:

"Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită".

În condiţiile în care în patrimoniul fostelor unităţi de stat, care a fost preluat de către societăţile comerciale nou constituite în baza acestei legi, nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor, legiuitorul, prin H.G. nr. 834/1991, a prevăzut o procedură specială pentru ca noile societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri.

Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, "terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană".

Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, care stabilesc modalitatea de trecere în patrimoniul societăţilor comerciale a terenurilor deţinute de fostele unităţi de stat, transformate în societăţi comerciale în conformitate că Legea nr. 15/1990, rezultă fără posibilitate de echivoc că, în situaţia entităţilor juridice arătate, unicul titlu care conferă dreptul de proprietate asupra terenurilor este certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

De asemenea, este de reţinut că actul normativ enunţat prevede în mod expres că, "până la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate (care este supus publicităţii imobiliare potrivit art. 5 din H.G. nr. 834/1991), societăţile plătesc în continuare taxele legale, ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate achitând obligaţiile fiscale, în conformitate cu prevederile legale" (art. 8 din H G nr. 834/1991).

Ca atare, în condiţiile expres şi imperativ prevăzute de dispoziţiile legale enunţate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile în care acesta urmează a fi supus regimului de publicitate imobiliară, certificatul de atestare a dreptului de proprietate având natura juridică a unui act constitutiv de drepturi şi nu declarativ de drepturi.

Din dispoziţiile legale evocate, rezultă că entităţile juridice înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, numai după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 au aptitudinea (vocaţia) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, neputându-se reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste entităţi poate fi dobândit prin efectul art. 5 din Legea nr. 15/1990, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de această Hotărâre de Guvern.

Cu privire la natura dreptului de proprietate invocat de recurentă, apreciază că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 25 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991.

O altă critică a apelantei se referea la considerentele instanţei de fond în sensul că atunci când sunt, într-adevăr, aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, dreptul de proprietate dobândit de UAT este unul privat şi nu public, cel puţin în varianta iniţială a Legii nr. 18/1991, anterior modificării prin Legea nr. 158/2010.

Într-adevăr, în cuprinsul art. 25 (actualul art. 26) din Legea nr. 18/1991, noţiunea de drept de proprietate publică a fost introdusă în mod expres doar în anul 2010, însă aceasta nu înseamnă că anterior concluzia era alta.

Astfel, în primul rând, este important de menţionat că art. 25 (în forma sa iniţială) reglementează o situaţie particulară care nu este incidentă în prezenta cauză, respectiv pentru construirea unor anumite obiective care sunt enumerate în textul legal.

Pe de altă parte, art. 25 este relevant doar în sensul că art. 35 face trimitere la acesta exclusiv pentru stabilirea regimului juridic al terenurilor, fără vreo legătură cu tipul construcţiilor care pot fi edificate.

Instanţa de apel susţine că, din moment ce art. 25 face vorbire şi despre vânzări, ar fi clar că este vorba despre un drept de proprietate privată, având în vedere că cele publice nu pot fi vândute.

Însă, această concluzie nu poate fi primită. Astfel, deşi art. 25 vorbeşte, într-adevăr, şi despre vânzări, acesta vorbeşte şi despre darea în administrare şi concesionare, instituţii juridice specifice doar dreptului de proprietate publică.

Astfel, cel mult, se poate interpreta că tipul de proprietate (publică sau privată) este dat de natura bunului, existând ambele variante în funcţie de situaţia concretă din speţă.

Or, în cazul de faţă, recurenta a argumentat deja (inclusiv prin propria cerere de apel), faptul că este vorba despre un bun care este de utilitate publică, astfel că şi dreptul de proprietate este unul public.

Pe cale de consecinţă, având în vedere toate cele expuse mai sus, solicită admiterea recursului declarat.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă A. S.A. a depus, la data de 26 octombrie 2023, întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Săcele, prin care solicită, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului ca urmare a constatării caracterului nefondat al susţinerilor şi argumentelor recurentei, cu obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată.

La data de 3 octombrie 2023, intimatul - pârât Ministerul Economiei, Antreprenorialului şi Turismului, în conformitate cu dispoziţiile art. 205-206 C. proc. civ., a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, prin care solicită menţinerea soluţiilor pronunţate în raport de această intimată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelantul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.A., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii cererii de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Totodată, a fost admis apelul incident declarat de pârâtă împotriva considerentelor sentinţei, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente, în legătură cu modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, momentul dobândirii acestui drept şi natura dreptului de proprietate dobândit de unităţile administrativ-teritoriale în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că terenul revendicat în suprafaţă de 2.985 mp face parte din terenul în suprafaţă de 285.952 mp, cu privire la care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/29.07.1994, emis în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, atribuit în proprietate exclusivă societăţii A. S.A. Săcele, înfiinţată prin H.G. nr. 1176/02.11.1990. Dreptul de proprietate asupra acestui teren este înscris în cartea funciară nr. x Săcele începând cu data de 31.03.1995 în favoarea pârâtei. Reclamantul nu a administrat nicio dovadă din care să rezulte dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român înainte de 1990 şi nici dobândirea dreptului de proprietate în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991 sau în baza art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, nefiind probată nici exercitarea unui drept de administrare de către Municipiul Săcele, ceea ce justifică soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în promovarea acţiunii în revendicare imobiliară. Cu privire la apelul incident, instanţa de apel a reţinut că terenul în discuţie a fost dobândit în proprietate de către pârâta A. S.A. în temeiul legii, respectiv în baza Legii nr. 15/1990, de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar nu de la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, înscris care are efect declarativ de drepturi, iar nu constitutiv, şi că, de principiu, dreptul dobândit în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991 este unul de proprietate privată, iar nu publică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, invocând greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi reţinerea calităţii sale de proprietar asupra terenului revendicat.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentul reclamant a invocat încălcarea unor prevederi legale de către instanţa de apel, atât cu prilejul soluţionării apelului principal, cât şi cu prilejul soluţionării apelului incident, reţinându-se eronat nedovedirea dreptului de proprietate şi a dreptului de administrare asupra imobilului revendicat.

Printr-un prim set de critici, recurentul reclamant a susţinut că prin nereţinerea dreptului de proprietate al Statului Român au fost încălcate prevederile art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990, ale art. 74 din Legea nr. 69/1991, ale art. 3 din H.G. nr. 834/1991 şi ale art. 35 din Legea nr. 18/1991. Sub un prim aspect, trebuie subliniat că ambele instanţe de fond au reţinut că reclamantul nu a adus nicio dovadă din care să rezulte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către Statul Român înainte de anul 1990, aspect necontestat prin cererea de recurs şi nesupus cenzurii în cadrul controlului de legalitate permis de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faptul că intimata pârâtă A. S.A. s-a prevalat de un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, nu determină în mod automat concluzia că s-a probat, în prezenta cauză, titlul care atestă dreptul de proprietate al Statului Român, înainte de anul 1990, asupra imobilului în discuţie.

Invocarea condiţiilor prevăzute de art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 3 din H.G. nr. 834/1991, în sensul că bunurile pentru care este parcursă procedura administrativă, finalizată cu emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, trebuie să se afle în proprietatea Statului Român, este lipsită de relevanţă sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active. Din expunere acestei critici rezultă că recurentul reclamant urmăreşte, în realitate, să se prevaleze de aplicarea unei prezumţii simple, judecătoreşti, bazate pe emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intimatei pârâte, pentru a proba astfel dreptul de proprietate al Statului Român dobândit anterior anului 1990. Or, o atare susţinere reprezintă, de fapt, o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, tinzând la schimbarea situaţiei de fapt, la completarea probatoriului cu alte dovezi decât înscrisurile şi la reaprecierea probatoriului administrat, ceea ce nu este permis instanţei de recurs învestite cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac.

Deşi, formal, recurentul reclamant invocă o încălcare a unor dispoziţii de drept material, în realitate, acesta urmăreşte să obţină aplicarea unor prezumţii judiciare, inadmisibile în recurs, faţă de dispoziţiile art. 329 şi art. 492 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active nu prezintă relevanţă dacă pârâtul şi-a dovedit sau nu dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat ori valabilitatea titlului exhibat de acesta. Astfel cum au reţinut instanţele de fond, în conformitate cu art. 563 alin. (1) C. civ., acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea bunului. Prin urmare, legitimitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare aparţine proprietarului bunului revendicat, iar reclamantului în procesul civil îi revine sarcina de a proba îndeplinirea tuturor condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, deci inclusiv a calităţii sale procesuale active, în timp ce calitatea procesuală pasivă reprezintă o cerinţă distinctă, ce trebuie dovedită de acelaşi reclamant. Numai după dovedirea legitimităţii procesuale active şi pasive se poate ajunge la soluţionarea, pe fond, a acţiunii în revendicare şi la compararea titlurilor prezentate de părţile litigiului. Aşadar, reclamantul are sarcina de a dovedi existenţa titlului pe care îl invocă în formularea acţiunii în revendicare, justificându-şi astfel calitatea de proprietar asupra bunului revendicat, titlu pe care îl opune pârâtului în cadrul acţiunii privind compararea titlurilor de proprietate exhibate.

În speţa de faţă, instanţele de fond au reţinut că reclamantul nu a fost în măsură să dovedească existenţa unui titlu care să justifice calitatea sa de proprietar neposesor şi, implicit, care să-i permită să formuleze acţiunea în revendicare prin comparare de titluri. Prin urmare, primul care trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate şi să justifice legitimitatea procesuală este reclamantul, astfel încât este lipsit de relevanţă, la acest moment, dacă pârâta are sau nu un titlu de proprietate valabil asupra imobilului revendicat. Abia după ce se dovedeşte existenţa titlului reclamantului se pune problema verificării titlului cu care pârâtul deţine terenul în discuţie, astfel încât toate susţinerile referitoare la condiţiile emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intimatei pârâte A. S.A. nu sunt apte să justifice legitimitatea procesuală activă a recurentului reclamant Municipiul Săcele.

Pentru admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost relevantă împrejurarea că reclamantul nu a fost în măsură să probeze titlul său de proprietate asupra imobilului, nefiind necesară interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 3 din H.G. nr. 834/1991 în acest scop. Pe cale de consecinţă, nici nu se pune problema încălcării de către instanţa de apel a acestor prevederi, atât timp cât dispoziţiile legale menţionate sunt relevante în privinţa titlului de care se prevalează pârâta, însă nu s-a putut ajunge la compararea titlurilor părţilor, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv ca urmare a faptului că reclamantul nu a administrat dovada necesară pentru a justifica promovarea acţiunii în revendicare imobiliară.

Susţinerile în sensul nelegalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, ca urmare a neprobării dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului, sunt irelevante în soluţionarea prezentului recurs, deoarece nu sunt apte să determine concluzia că s-a dovedit calitatea procesuală activă reclamantului. Cu alte cuvinte, eventuala lipsă sau nevalabilitate a titlului pârâtului în acţiunea în revendicare nu determină, în mod automat, existenţa şi valabilitatea titlului reclamantului, acesta nefiind scutit de sarcina de a proba susţinerile sale, inclusiv condiţiile de exercitare ale acţiunii civile, precum calitatea procesuală activă.

Invocarea dispoziţiilor art. 72 şi art. 74 din Legea nr. 69/1991 şi ale art. 3 din H.G. nr. 834/1991, referitoare la apartenenţa imobilului la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Săcele, este neîntemeiată, atât timp cât, pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut nedovedirea titlului reclamantului şi a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român anterior anului 1990, astfel încât nu se pune problema includerii bunului în domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale reclamante. Prin urmare, nu se poate susţine cu succes o nesocotire a acestor prevederi legale, în condiţiile în care soluţia de respingere a acţiunii în revendicare pentru lipsa calităţii procesuale active a avut la bază tocmai lipsa dovezilor necesare pentru a reţine dreptul de proprietate al reclamantului şi, implicit, includerea bunului imobil în domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale.

Pentru a se reţine apartenenţa bunului la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă în baza Legii nr. 15/1990, ca urmare a caracterului inalienabil al terenului în discuţie, era necesar ca, în prealabil, să se probeze titlul cu care Statul Român ar fi dobândit acest bun înainte de anul 1990. Or, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, cu plenitudine de apreciere a probatoriului administrat, a reţinut lipsa dovezilor necesare cu privire la titlul statului şi, pe cale de consecinţă, al unităţii administrativ-teritoriale reclamante.

Dispoziţiile art. 72 şi art. 74 din Legea nr. 69/1991 şi ale art. 3 din H.G. nr. 834/1991 nu reglementează un mod distinct de dobândire a dreptului de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale, cum eronat a susţinut recurentul reclamant, astfel încât aceasta este ţinută să facă dovada dreptului de proprietate publică sau privată asupra bunului invocat.

Indicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, prin coroborare cu decizia nr. 748/2015 a Curţii Constituţionale, art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 10/2001 şi decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcându-se referire la o expropriere de fapt a Statului Român, nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, ci, eventual, de netemeinicie, atât timp cât instanţa de apel a reţinut că nu s-au administrat dovezi contrare menţiunilor din cartea funciară şi nu s-a depus niciun înscris din care să rezulte un act de expropriere.

A doua critică formulată prin cererea de recurs se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 8 din Decretul nr. 144/1958 atunci când a reţinut neprobarea dreptului de administrare al reclamantului asupra imobilului în discuţie. Raportat la argumentele invocate, Înalta Curte observă că, în realitate, recurentul reclamant este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriului pe baza căruia a concluzionat că nu s-a dovedit faptul că imobilului s-ar fi aflat în administrarea unităţii administrativ-teritoriale anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991. Or, probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Formal, recurentul a indicat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 144/1958, care fac referire la autorizaţiile necesare lucrărilor de dărâmare şi de desfiinţare a construcţiilor aparţinând sectorului socialist, care se eliberează la cererea organizaţiilor socialiste care le au în administrare. În cauza de faţă, nu s-a invocat efectuarea unor lucrări de dărâmare sau de desfiinţare, ci a unor lucrări de construire a unei grădiniţe, şi, în plus, reclamantul a depus avizul tehnic nr. 94/1976 şi autorizaţiile de executare lucrări din 1976 şi 1977, acte eliberate la cererea Consiliului Popular al Judeţului Braşov, iar nu a oraşului Săcele, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

În raport de situaţia de fapt reţinută, prevederile legale invocate nu au fost încălcate prin soluţia cuprinsă în decizia recurată, atât timp cât probele nu au atestat existenţa dreptului de administrare al reclamantului anterior anului 1990. Mai mult decât atât, în hotărârea atacată, s-a arătat explicit că dovezile administrate sunt apte a dovedi că administrarea imobilului, reprezentat de grădiniţă şi terenul aferent, a aparţinut înainte de anul 1990 autoarei pârâtei, iar apoi acesteia, după înfiinţarea sa ca societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990.

Susţinerile în sensul că întreaga procedură de autorizare a lucrărilor de construire a grădiniţei a fost urmată de recurentul reclamant, în calitatea sa de titular al dreptului de administrare asupra imobilului, reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, ce nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurentul reclamant se referă la încălcarea prevederilor art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, atât în forma iniţială, cât şi în forma modificată prin Legea nr. 354/2004, invocându-se dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin efectul legii. Critica invocată se referă la faptul că reclamantul nu a susţinut dobândirea acestui drept cu titlu gratuit, pârâta având posibilitatea de a pretinde plata unei despăgubiri adecvate fie pe calea unei cereri reconvenţionale, fie pe calea unei cereri separate.

Referitor la prevederile art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în forma iniţială, acestea au prevăzut reintegrarea fără plată a imobilelor ce au aparţinut Ministerului Învăţământului şi care au trecut, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în patrimoniul unor societăţi comerciale, reintegrare ce urmează a se face în patrimoniul Ministerului Învăţământului, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul învăţământului de stat. Prin decizia nr. 121/16.10.1996 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a apreciat că aceste prevederi sunt constituţionale numai în măsura în care reintegrarea, fără plată, a bazei materiale aferente procesului de instrucţie şi educaţie se referă la imobilele din patrimoniul societăţilor comerciale la care statul deţine majoritatea capitalului social, nu şi la imobilele aparţinând societăţilor comerciale care s-au privatizat în condiţiile legii. Curtea Constituţională a arătat că aceste prevederi nu pot dispune trecerea fără plată în proprietatea publică a statului a unor imobile intrate legal, pe calea privatizării, în proprietatea exclusivă a unor persoane juridice de drept privat. O asemenea operaţiune se poate face, potrivit art. 41 alin. (3) din Constituţie, numai prin expropriere, pentru o cauza de utilitate publică, stabilită, potrivit legii, cu dreapta şi prealabilă despăgubire.

Ulterior, prin Legea nr. 354/2004, art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 a fost modificat, dispunându-se în sensul că "Baza materială aferentă procesului de instruire şi de educaţie, prevăzută la alin. (2) şi realizată din fondurile statului sau din fondul instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică universitară şi, după caz, în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, al consiliilor judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţilor economici privaţi. Predarea-preluarea se face pe bază de protocol. În aceleaşi condiţii se reintegrează fără plată şi imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor societăţi comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare. Cuantumul despăgubirii se stabileşte în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi ai Ministerului Finanţelor Publice, constituită prin ordin comun."

Din aceste prevederi rezultă că reintegrarea imobilelor în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale nu putea interveni direct, prin efectul legii, ci numai în urma parcurgerii unei proceduri administrative, presupunând semnarea unui protocol de predare - primire şi stabilirea unei juste despăgubiri, în termen de 30 de zile de la semnarea protocolului, plata urmând a se acorda, prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la semnarea protocolului.

Or, în cauza de faţă, o atare procedură administrativă nu a fost urmată, astfel cum a reţinut instanţa de apel, ceea ce înseamnă că, în lipsa încheierii protocolului de predare-primire şi a acordării despăgubirii juste, nu se poate considera că recurentul reclamant a dobândit, în patrimoniul său, dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentat de grădiniţă, în temeiul art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995. În plus, terenul pe care este edificată construcţia nu se încadrează în dispoziţiile legale menţionate, aflându-se în patrimoniul intimatei pârâte, astfel cum rezultă din evidenţele de publicitate imobiliară, după cum a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, sunt neîntemeiate toate criticile invocate cu privire la respingerea apelului principal şi menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Municipiul Săcele, atât timp cât probele administrate nu au fost în măsură să dovedească existenţa titlului de proprietate de care se prevalează unitatea administrativ-teritorială pentru a promova acţiunea în revendicare privind imobilul în litigiu.

Recurentul reclamant a înţeles să critice şi soluţia pronunţată de instanţa de apel în sensul admiterii apelului incident exercitat de pârâta A. S.A. şi al înlocuirii unor considerente apreciate ca fiind greşite.

Sub un prim aspect, prin cererea de recurs s-a susţinut încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991, atunci când instanţa de apel a reţinut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la data intrării în vigoare a legii, iar nu de la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Aceste critici sunt lipsite de interes cât priveşte poziţia procesuală a recurentului reclamant, deoarece nu sunt în măsură să conducă în niciun fel la soluţia reţinerii legitimităţii sale procesuale active pentru promovarea acţiunii în revendicare împotriva intimatei pârâte. Altfel spus, indiferent dacă dreptul de proprietate al pârâtei ar fi fost dobândit de aceasta la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 sau la momentul parcurgerii procedurii administrative prevăzute de H.G. nr. 834/1991, este cert că, în cauza de faţă, unitatea administrativ-teritorială reclamantă nu a fost în măsură să probeze existenţa titlului opus pârâtei în acţiunea în revendicare dedusă judecăţii, neajungându-se astfel în etapa procesuală a comparării titlurilor de proprietate ale părţilor.

Sub un al doilea aspect, recurentul reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 25 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, atunci când a reţinut natura juridică a dreptului de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale ca fiind privată, iar nu publică. Şi aceste critici sunt lipsite de interes, atât timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, probatoriul administrat a reliefat inexistenţa dreptului de proprietate al Statului Român înainte de 1990 şi inexistenţa dreptului de proprietate al Municipiului Săcele, astfel încât, prin ipoteză, nu există un bun cu privire la care să se stabilească natura juridică a dreptului de proprietate, publică sau privată. Atât timp cât, prin invocarea dispoziţiilor art. 25 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, nu a fost posibilă stabilirea legitimităţii procesuale active a reclamantului, toate criticile formulate sunt lipsite de relevanţă în soluţionarea prezentului litigiu.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pe deplin legală soluţia instanţei de apel în sensul că reclamantul nu a probat intervenirea unui mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 997/Ap din 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentului reclamant, Curtea îl va obliga pe acesta să plătească intimatei pârâte A. S.A. suma de 4.760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/09.01.2024, cu ordinul de plată nr. x/17.01.2024, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

De asemenea, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea recurentului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece acesta a căzut în pretenţii în recurs şi doar partea care câştigă procesul este îndreptăţită la recuperarea acestor sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 997/Ap din 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă recurentul-reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON în favoarea intimatei-pârâte A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.