Regression action on negotiable instruments prescribed under special six-month limitation; universal succession via merger does not revive extinguished claim or permit conversion to common-law suretyship

Cambie. Acțiune în regres a avalistului. Calificarea raporturilor juridice dintre părți. Conversiunea actului juridic. Prescripția dreptului material la acțiune. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Titluri de valoare

Index alfabetic: Acțiune în regres

Aval

Fideiusiunea

Cambie

Fuziune prin absorbție

Conversiunea actului juridic

Prescripţia dreptului material la acţiune

Termen special de prescripţie

Întreruperea cursului prescripţiei

Motivarea hotărârii judecătorești

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

C. civ., art. 1260

C. civ. 1864, art. 978,art. 1169, art. 1172, art. 1669

Legea nr. 58/1934, art. 94 alin. (3)

Decretul nr. 167/1958, art. 16 alin. (1) lit. a)-b), art. 17

O.G. nr. 131/2000

H.G. nr. 832/2004

Legea nr. 58/1934 prevede că atunci când debitorul avalist plăteşte cambia dobândeşte drepturile izvorâte din plată împotriva celui garantat. Avalistul apare ca un debitor de regres care, după ce a plătit, se poate îndrepta împotriva celor obligaţi faţă de acesta.

Prin urmare, în calitate de garant al plăţii cambiei, avalistul este cel îndreptăţit să recupereze suma plătită, iar acţiunea poate fi exercitată de către acest creditor pe cale judiciară, în termenul de prescripţie instituit prin legea cambiei.

Potrivit prevederilor art. 94 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, acţiunile giranţilor, unii împotriva altora şi împotriva trăgătorului, se prescriu în termen de 6 luni calculate din ziua în care girantul a plătit cambia sau din ziua în care acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa.

În cazul în care, în urma fuziunii prin absorbţie, a operat o transmisiune universală către societatea reclamantă a drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale creditorului, aceasta nu poate ignora reglementarea specială a raporturilor juridice cambiale din care izvorăște dreptul de creanță, care atrage incidența prevederilor derogatorii privind termenul de prescripție din legea cambiei.

Legiuitorul a reglementat o excepţie obiectivă absolută, în sensul prescrierii personale opuse de debitorul în favoarea căruia a curs termenul special de 6 luni, celui care a lăsat să se prescrie acţiunea în regres (avalistul) şi subsecvent succesorului acestuia, în urma fuziunii prin absorbţie.

Prescrierea determină pierderea ocrotirii dreptului subiectiv de regres pe calea acţiunii în instanţă şi odată cu aceasta şi posibilitatea de a se obţine executarea silită a obligaţiei corelative dreptului de creanţă prescris, cu consecinţa inutilităţii demersului reclamantei de a opune pretinsa calitate de fidejusor de drept comun.

Conversiunea actului juridic, de care se prevalează reclamanta în calitate de succesor al avalistului, presupune, în esenţă, înlocuirea din punct de vedere juridic a actului (negotium juris) cu un altul valabil, fără a opera schimbări materiale cu privire la înscris (instrumentum probationis), în acest sens fiind şi prevederile art. 1172 C. civ. de la 1864.

Transmiterea universală a patrimoniului prin fuziune are loc în starea în care acesta se găsea la data fuziunii și, urmare a reorganizării persoanei juridice creditoare, natura creanţei prescrise transmise societății reclamante nu suferă nicio modificare, neexistând nicio raţiune a incidenţei altor dispoziţii legale privind prescripţia extinctivă ulterior fuziunii.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1429 din 13 iunie 2023

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 10.03.2020, sub nr. x/3/2020, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Strategii Guvernamentale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică şi Guvernul României, solicitând să se dispună obligarea pârâtelor să plătească reclamantei echivalentul în lei al sumei de 5.796.980 USD actualizată cu rata inflaţiei, la cursul de schimb leu/dolar din ziua plăţii efective.

Prin sentința civilă nr. 1750/2021 din 23 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost anulată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Departamentul pentru Strategii Guvernamentale pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, acţiunea fiind respinsă. De asemenea, a fost respinsă şi cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1868/2022 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

După expunerea situaţiei de fapt, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ., precum şi a principiilor legalităţii, egalităţii, contradictorialităţii, oralităţii şi rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Autoarea memoriului de recurs a învederat că, deşi a susţinut atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul formulat că temeiul juridic al acţiunii este fidejusiunea, instanţa a „forţat” încadrarea în dispoziţiile cambiale pentru a putea pronunţa o hotărâre în care să constate prescripţia, nesocotind limitele învestirii, principiul disponibilităţii, principiul legalităţii, dar şi rolul judecătorului în aflarea adevărului.

De asemenea, a mai precizat că, dată fiind complexitatea raporturilor juridice din prezenta cauză şi evoluţia lor juridică într-o perioadă îndelungată de timp, instanţa de judecată ar fi trebuit să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, aşa cum o impun prevederile art. 22 alin. (2) şi art. 7 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru lipsa motivelor pe care se întemeiază, respectiv existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În dezvoltarea acestei critici se susţine că hotărârea atacată are o motivare contradictorie întrucât, pe de o parte, deşi s-a reţinut formalismul dreptului cambial, precum şi faptul că avalist a fost B., totuşi instanţa a aplicat reclamantei, care nu apare înscrisă literal pe titlul cambial, dispoziţiile Legii nr. 58/1934, încălcând astfel limitele judecăţii fixate de reclamantă prin acţiunea întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1669 C. civ. din 1864.

De asemenea, a mai adăugat faptul că instanţa de apel nu a motivat şi întemeiat în drept analiza conversiunii actului juridic al avalului în fidejusiune şi nici analiza efectelor fuziunii asupra titlurilor cambiale transmise de la B. către A. S.A. Mai mult, instanţa de control judiciar devolutiv nu a analizat nici motivul de apel cu privire la faptul că, în mod eronat, prima instanţă a analizat exclusiv calitatea de fidejusor a B., reţinând că aceasta nu avea o astfel de calitate, aspect nesolicitat şi neadus în discuţie de către niciuna dintre părţi. S-a mai învederat că a invocat faptul că această calitate de fidejusor a fost reţinută în jurisprudenţă într-o speţă similară, considerându-se că regresul garantului care a plătit datoria debitorului poate avea loc împotriva debitorului conform art. 1669 C. civ. de la 1864 (sentinţa comercială nr. 4828/2014 a Tribunalului Vâlcea).

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1669 C. civ. de la 1864 care reglementează instituţia fidejusiunii actului juridic dedus judecăţii, denaturând conţinutul juridic al conversiunii.

Titulara memoriului de recurs a învederat că A. S.A. s-a subrogat în toate drepturile B. în temeiul fuziunii şi nu în temeiul avalului. B., avalist la momentul fuziunii, era deja subrogată în drepturile trăgătorului faţă de trasul garantat, prin efectul plăţii făcute în temeiul avalului dat pe cele 5 trate. Aşadar, creanţa se păstrează, însă titularul este altul şi dacă titlul formal -cambia- nu îi permite realizarea creanţei, atunci acesta avea la dispoziţie conversiunea actului juridic pentru ca dreptul său să fie unul efectiv.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că cele 5 trate au ajuns în posesia A. S.A. ca efect al fuziunii cu B. şi nu prin mecanismul specific de circulaţie normală a titlurilor de valoare prin gir. Astfel, circulaţia „improprie” a celor 5 trate, prin efectul fuziunii prin absorbţie, transformă cambiile în înscris probator al creanţei, supus normelor de drept comun.

Se mai susţine faptul că instanţa de apel nu a analizat calitatea pe care reclamanta A. S.A. o are în raportul juridic dedus judecăţii şi nu a răspuns criticii aduse soluţiei pronunţate de prima instanţă, care a reţinut, în mod greşit, că acţiunea aparţine avalistului B. care a efectuat plata cambiei împotriva trasului acceptant, termenul de prescripţie curgând de la momentul efectuării plăţii, deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată de către A. S.A., în calitate de fidejusor.

Tot în considerarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a menţionat de către recurenta-reclamantă că instanţa de apel, în mod nelegal, a considerat inaplicabilă instituţia conversiunii, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile actualului Cod civil, deşi litigiul este supus dispoziţiilor din Codul civil de la 1864.

Se arată că pentru aplicabilitatea conversiunii nu este necesară respectarea condiţiilor impuse de actualul Cod civil, respectiv ca avalul să fie nul, ci conversiunea aplicabilă prezentei cauze se întemeiază pe regula de interpretare a actelor juridice înscrisă în art. 978 C. civ. de la 1864, regulă care impune ca interpretarea clauzelor primitoare de mai multe înţelesuri să se facă în sensul în care ar permite producerea de efecte.

Conversiunea din prezenta cauză va fi întemeiată pe principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat, instanţele de judecată fiind obligate să interpreteze actele şi faptele juridice, în sensul menţinerii acestora.

A mai precizat recurenta-reclamantă că, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile conversiunii actului juridic al avalului în fidejusiune, drepturile creditorului A. S.A. fiind legal apărate. Aşadar, avalul, act juridic de drept cambial, potrivit principiului conversiunii, se transformă în fidejusiune, cel mai apropiat act de drept comun care să poată conduce la producerea consecinţelor juridice ale fuziunii şi care să determine recuperarea sumei plătite de către B., societate absorbită de A. S.A.

A mai susţinut titulara cererii de recurs că instanţa de apel nu a avut în vedere că în prezentul litigiu nulitatea avalului nu este necesară pentru a putea opera conversiunea, cât timp necesitatea aplicării acestei instituţii derivă strict din formalismul impus de dreptul cambial. Pentru a putea fi posibilă conversiunea unui act juridic este necesar ca noul act să nu fie contrar voinţei părţilor, care, în speţă, a fost aceea de a asigura o garanţie personală prin avalizarea celor 5 trate de către B., suplimentară obligaţiei principale de plată care revenea trasului - Secretariatul General al Guvernului. Fidejusiunea este operaţiunea juridică de drept comun care are aceleaşi efecte de asigurare a unei garanţii personale a unui terţ, pentru situaţia în care debitorul principal nu plăteşte debitul.

În cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a mai făcut referire la Decizia nr. 4497/2005 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, au fost echivalate efectele avalului cu o garanţie personală reprezentată sub forma juridică a fidejusiunii.

O altă critică se referă la nelegalitatea soluţiei instanţei de apel, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe de o parte, în mod nelegal instanţa de apel nu a dat valoare juridică, sub aspectul momentului de la care începe să curgă prescripţia, deciziei Înaltei Curţi nr. 903/2017, care a creat o situaţie juridică nouă, prin stabilirea naturii raporturilor juridice dintre părţi ca fiind aval şi nu mecanism de plată contractual, iar, pe de altă parte, a validat în mod greşit raţionamentul primei instanţe referitor la aplicarea art. 94 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.

Se mai susţine că nu este lipsită de relevanţă stabilirea raporturilor juridice dintre părţi ca fiind raporturi de garanţie, respectiv aval, aceasta fiind chestiunea esenţială pentru soluţionarea aspectelor legate de prescripţie, de la momentul pronunţării instanţei supreme (18.05.2017) născându-se dreptul reclamantei la regres şi, implicit, începutul termenului de prescripţie.

De asemenea, se mai invocă greșita aplicare de către instanţa de apel a cazurilor de suspendare şi de întrerupere a termenelor de prescripţie.

În dezvoltarea acestei critici se arată că instanţa de apel, în analiza motivului de întrerupere a termenului de prescripţie dată de emiterea scrisorii de garanţie pentru o perioadă de 10 ani, s-a rezumat în a reţine că scrisoarea de garanţie a expirat şi că nu mai este aptă să producă efecte juridice.

A mai arătat recurenta-reclamantă că dacă scrisoarea de garanţie este actul de recunoaştere care emană de la debitor, fiind valabilă până la 2 iunie 2014, atunci, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 17 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, de la această dată curge un nou termen de prescripţie de 3 ani. Aşadar, nu se poate susţine că o recunoaştere expresă a unei datorii efectuată prin emiterea unei scrisori de garanţie pentru întreaga sumă datorată A. S.A. de către Statul Român nu are efect întreruptiv, cât timp o astfel de recunoaştere echivalează cu o renunţare expresă la termenul de prescripţie, fiind invocate şi dispoziţiile art. 1838-1839 C. civ. de la 1864.

S-a mai precizat de către recurenta-reclamantă că şi Decizia nr. 1132 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti la data de 27.06.2016 are caracter întreruptiv al termenului de prescripţie, însă instanţa de apel nu a analizat acest caz de întrerupere. Prin această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că a fost vorba despre un mecanism de plată contractual şi a dispus restituirea sumei către A. S.A., ca urmare a constatării nulităţii contractului de sponsorizare, la acel moment nepunându-se, astfel, problema unei acţiuni în regres a A. S.A. şi a pasivităţii sancţionate prin prescripţie.

De asemenea, s-a mai susţinut că termenul de prescripţie a fost din nou întrerupt prin pronunţarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 903/18.05.2017, prin care s-a reţinut că nu este vorba despre un mecanism de plată al contractului de sponsorizare, ci de aval.

Mai mult, a mai adăugat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că însăși introducerea acţiunilor prin care A. S.A. a încercat recuperarea sumei de 5.796.980 USD a împiedicat împlinirea termenului de prescripţie, reclamanta având o atitudine proactivă încă din anul 2009, deci din perioada în care scrisoarea de garanţie îşi producea efectele.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat că prezenta acţiune înregistrată la data de 10.03.2020 a fost introdusă în interiorul termenului de prescripţie, care a început să curgă de la data pronunţării deciziei nr. 903/18.05.2017 a instanţei supreme.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă la data de 16.02.2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 29 martie 2023, intimații-pârâţi Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 4 aprilie 2023, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile atacate ca fiind temeinică şi legală.

Prin rezoluția din data de 11 aprilie 2023 a fost acordat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 13 iunie 2023, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat de reclamanta A. S.A., în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă nesocotirea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii - motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.- din perspectiva încălcării art. 153 C. proc. civ., privind citarea părţilor, precum şi a principiilor legalităţii, egalităţii părţilor, contradictorialităţii, oralităţii, disponibilităţii şi a rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., critici care sunt invocate pur formal, din moment ce nu sunt însoţite de o explicitare prin memoriul de recurs a modului în care instanţa de apel a adus atingere în mod concret regulilor de procedură şi principiilor enunţate anterior, recurenta-reclamantă rezumându-se să îşi exprime nemulţumirea în legătură cu soluţia pronunţată de instanţa fondului, de respingere ca prescrisă a acţiunii, validată în apel prin decizia recurată.

Recurenta susţine nelegalitatea deciziei atacate care, în opinia sa, nu este motivată, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În primul rând, în raport cu limitele judecăţii în apel determinate de dispoziţiile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., dată fiind respingerea ca prescrisă a acţiunii, Înalta Curte reţine că analiza prin considerentele deciziei recurate a incidenţei prescripţiei, cu concluzia confirmării raționamentelor logico-juridice ale primei instanţe, îndreptăţesc concluzia că hotărârea recurată nu cuprinde numai motive străine de natura cauzei şi considerentele nu contrazic soluţia din dispozitiv.

Înalta Curte constată, de asemenea, că au fost indicate temeiurile de drept pe care se întemeiază soluţia de respingere a căii de atac, o simplă eroare materială, de tehnoredactare strecurată în ce priveşte actul normativ, din legislaţia specială a cambiei în care este cuprinsă norma de drept incidentă privind termenul de prescripţie extinctivă nefiind de natură să atragă nelegalitatea şi casarea deciziei, cum susţine recurenta.

Recurenta afirmă şi caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, în analiza argumentelor sale apreciate ca esenţiale, privind incidenţa art. 1669 C. civ. de la 1864, ce reglementează dreptul de regres al fidejusorului, pe care şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată.

Totodată, susţine că, în ce priveşte analiza conversiunii avalului în fidejusiune, instanţa de apel s-ar fi referit la o condiţie a nulităţii care nu e prevăzută de niciun temei legal, nefiind suficientă indicarea unei opinii doctrinare, lipsind argumentele proprii ale instanţei în fapt şi în drept impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii presupune, într-adevăr, stabilirea de către instanţă într-un mod clar a stării de fapt, încadrarea situaţiei în speţă în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale legii, în scopul explicitării soluţiei adoptate, pentru a se permite şi efectuarea controlului judiciar.

Raportând aceste principii la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile, hotărârea instanţei de apel încadrându-se în exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât s-a dat un răspuns explicit motivelor de apel, răspuns caracterizat prin claritate, precizie şi consecvenţă.

Astfel, instanţa de apel nu a primit criticile legate de aplicarea principiului conversiunii actului juridic. A motivat că reclamanta nu se poate prevala de formalismul titlurilor cambiale în posesia cărora a intrat cu ocazia fuziunii cu B. pentru a pretinde că, în calitatea sa de succesor al acestui avalist, ar fi dobândit drepturi de altă natură în virtutea dispoziţiilor privind fidejusiunea, printr-un mecanism al conversiunii, ale cărui condiţii legale nu erau îndeplinite.

Instanţa de apel reţine că nu este incident temeiul oferit de art. 978 C. civ. de la 1864, în discuţie nefiind ipoteza nulităţii totale a operaţiunii de aval, ci tocmai valabilitatea plăţilor efectuate de autoarea B., referirile la condiţia nulităţii având în vedere reperele instituţiei conversiunii actului juridic, astfel cum au fost conturate în doctrină în lipsa unei reglementări exprese în vechiul Cod civil.

Instanţa de apel a înlăturat şi argumentele jurisprudenţiale ale reclamantei, motivând că decizia de speţă invocată era pronunţată într-o altă situaţie juridică decât cea dedusă judecăţii, dar şi că nu putea oricum constitui izvor de drept.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a luat în considerare criticile reclamantei, soluţionarea apelului fiind întemeiată şi motivată, în virtutea aspectelor juridice controversate şi relevante pentru adoptarea hotărârii, circumscrise limitelor judecăţii.

Astfel, nici criticile recurentei-reclamante nu sunt fondate. Întrucât decizia recurată corespunde obligaţiei legale de a explica soluţionarea dată apelului, prin expunerea argumentelor fundamentale care erau susceptibile de a justifica soluţia, se poate concluziona şi că nu s-a adus nicio atingere garanţiilor procesului echitabil.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit soluţia în legătură cu incidenţa conversiunii se întemeiază pe alte dispoziţii de drept material, respectiv art. 1260 C. civ. în vigoare, cu consecinţa adăugării greşite a condiţiei nulităţii neprevăzute de legea veche, incidentă rationae temporis în cauză.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se referă, de fapt, la modul în care şi-a conceput motivarea prima instanţă, în analiza condiţiilor în care operează conversiunea actului juridic, respectiv în raport cu dispoziţiile din Codul civil actual.

Or, prin decizia recurată şi care formează obiectul recursului, instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material incidente din Codul civil de la 1864, respectiv art. 978, astfel încât nu subzistă motivul de nelegalitate invocat.

În ce priveşte interpretarea criticată prin recurs a conversiunii actului juridic, în sensul unei echivalări a manifestării de voinţă determinate de faptul că actul nul poate produce efectele altui act juridic ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte, se observă inconsecvenţa recurentei, din moment ce chiar prin memoriul de recurs conversiunea este calificată drept „o expresie a caracterului limitat al nulităţii actului”. În acelaşi sens, al conversiunii avalului în situaţia nulităţii biletului la ordin, este şi decizia nr. 4497/2005 menţionată de recurentă ca jurisprudenţă relevantă a instanţei supreme.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care nu se bucura de o reglementare cu caracter general în vechiul Cod civil, temeiul legal al principiului conversiunii actului juridic nu se rezuma la regula de interpretare statornicită de dispoziţiile art. 978 C. civ., ci cuprindea şi prevederile din materia probei cu înscrisuri, ale art. 1172 C. civ. de la 1864, privind „valabilitatea înscrisului sub semnătură privată a actului nul din lipsă de formă”.

Instanţa de apel a constatat că, nefiind invocată în cauza pendinte regula „quod nullum est, nullum producit effectum”, lipsea orice dispută asupra validităţii avalului ori a obligaţiei cambiale. Prin urmare, a constatat că nu se punea problema unui eventual conflict ori concurs cu principiul conversiunii actului juridic, concluzie corectă.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1669 C. civ. de la 1864 privitoare la fidejusiune.

Înalta Curte constată că, în ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată, reclamanta se prevalează de calitatea sa de fidejusor şi de faptul că în situaţia plăţii datoriei fidejusiunea îi conferă drept de regres, temeiurile invocate în cauză fiind subrogaţia şi conversiunea avalului, respectiv pe lângă dispoziţiile Legii cambiei nr. 58/1934 fiind apreciate ca incidente şi dispoziţiile art. 1669 C. civ. de la 1864 privind fidejusiunea şi ale art. 1169 C. civ. de la 1864 privind probaţiunea obligaţiei de plată a tratelor al căror titular a devenit recurenta, în urma fuziunii.

Recurenta-reclamantă contestă legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, care nu şi-a însuşit criticile privind calificarea raporturilor juridice fundamentate pe dispoziţiile de drept comun ale fidejusiunii în ce o priveşte, cu consecinţa unui termen de prescripţie de 3 ani.

Nu pot fi primite aceste critici, recurenta-reclamantă legitimându-se ca titular al dreptului de creanţă al antecesorului avalist, cu o reglementare specială dată de legea cambiei. Această lege prevede că atunci când debitorul avalist plăteşte cambia, dobândeşte drepturile izvorâte din plată împotriva celui garantat. Avalistul apare ca un debitor de regres care, după ce a plătit, se poate îndrepta împotriva celor obligaţi faţă de acesta.

Prin urmare, astfel cum se reţine prin decizia recurată, în calitate de garant al plăţii cambiei, avalistul era cel îndreptăţit să recupereze suma plătită, iar acţiunea putea fi exercitată de către acest creditor (B.) pe cale judiciară, în termenul de prescripţie instituit prin legea cambiei.

În urma fuziunii prin absorbţie a operat o transmisiune universală către recurenta-reclamantă a drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale creditorului, aspect necontestat în cauză.

În privinţa calificării raporturilor juridice şi a pretinsei calităţi a recurentei-reclamante de fidejusor, Înalta Curte reţine că însăși noţiunea juridică a avalului este controversată în doctrina dreptului comercial, formulându-se opinia că avalul poate fi considerat o aplicaţie a instituţiei fidejusiunii, în sensul unei fidejusiuni cambiale supuse reglementărilor speciale ale cambiei. Avalistul fiind un garant al plăţii cambiei, obligaţia sa este abstractă şi autonomă, într-un mod identic obligaţiilor celorlalţi semnatari ai cambiei.

Înalta Curte constată, în acest context, că instanţa de apel învestită cu controlul judiciar asupra sentinţei prin care acţiunea s-a respins ca prescrisă, în mod corect a reţinut că reclamanta nu putea ignora reglementarea specială a raporturilor juridice cambiale din care izvorăşte dreptul de creanţă dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, care atrage incidenţa prevederilor derogatorii privind termenul de prescripţie din legea cambiei.

Instanţa de apel a constatat corect lipsa uneia dintre condiţiile de exercitare a acţiunii personale care însoţeşte dreptul subiectiv civil de creanţă afirmat prin acţiune, ca o consecinţă a inacţiunii prelungite a titularului dreptului material la acţiune, antecesorul recurentei-reclamante (avalistul B.).

Astfel, a confirmat prin decizia recurată incidenţa art. 94 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 privind prescrierea într-un termen de 6 luni a dreptului la acţiunea de regres, care în ipoteza dedusă judecăţii, a plăţii voluntare a avalistului (B.), a curs din ziua plăţilor efectuate, împlinindu-se la data de 7 noiembrie 1998, prescrierea operând înainte de fuziunea cu recurenta-reclamantă realizată la 21 octombrie 1999.

Înalta Curte constată că legiuitorul a reglementat o excepţie obiectivă absolută, în sensul prescrierii personale opuse de debitorul în favoarea căruia a curs termenul special de 6 luni, celui care a lăsat să se prescrie acţiunea în regres (avalistul) şi subsecvent succesorului acestuia (recurenta-reclamantă), în urma fuziunii prin absorbţie.

Prescrierea a determinat pierderea ocrotirii dreptului subiectiv de regres pe calea acţiunii în instanţă şi odată cu aceasta şi posibilitatea de a se obţine executarea silită a obligaţiei corelative dreptului de creanţă prescris, cu consecinţa inutilităţii demersului recurentei-reclamante de a opune pretinsa calitate de fidejusor de drept comun.

Recurenta-reclamantă susţine aplicarea principiului conversiunii actului juridic, pentru a se conferi pretinsa eficacitate a dreptului său de creanţă, în contextul caracterului formalist şi literal al înscrisului, cambia fiind un titlu complet.

Or, aceste argumente nu pot fi reţinute, conversiunea presupunând, în esenţă, înlocuirea din punct de vedere juridic a actului (negotium juris) cu un altul valabil, fără a opera schimbări materiale cu privire la înscris (instrumentum probationis), în acest sens fiind şi prevederile art. 1172 C. civ. de la 1864 menţionate anterior.

Or, transmiterea universală a patrimoniului prin fuziune a avut loc în starea în care acesta se găsea la data fuziunii (21 octombrie 1999). Urmare a reorganizării persoanei juridice creditoare, natura creanţei prescrise transmise recurentei nu a suferit nicio modificare, neexistând nicio raţiune a incidenţei altor dispoziţii legale privind prescripţia extinctivă ulterior fuziunii.

Recurenta-reclamantă susţine şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din materia prescripţiei. Sunt reluate criticile privind incidenţa dispoziţiilor de drept comun ale Decretului nr. 167/1958 privind termenul general de prescripţie de 3 ani, care au primit deja răspuns prin considerentele precedente, în legătură cu incidenţa în cauză a dispoziţiilor cu caracter special prevăzute de legea cambiei.

Recurenta-reclamantă contestă calculul termenului de prescripţie care, în opinia sa, ar fi trebuit să înceapă odată cu pronunţarea deciziei nr. 903 din 18 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/3/2009. Recurenta susţine că prin această hotărâre instanţa supremă a creat o situaţie juridică nouă privind izvorul dreptului şi obligaţiilor părţilor, care marchează naşterea dreptului la acţiune în regres.

În acest sens, sunt citate poziţiile exprimate de reprezentanţii părţilor pe parcursul litigiului, inclusiv declaraţiile date la organele de urmărire penală şi hotărârea pronunţată anterior în acelaşi dosar, în care s-a reţinut că plata a fost efectuată de B. în cadrul mecanismului cambial ce a avut ca izvor înţelegerea părţilor, respectiv contractul de sponsorizare, ulterior anulat în instanţă.

În legătură cu începutul cursului prescripţiei, Înalta Curte constată că prin dispoziţiile speciale incidente ale art. 94 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei, acesta este determinat de data plăţii cambiei, prin urmare criticile sunt nefondate.

Prin decizia citată de recurenta-reclamantă, instanţa supremă a reţinut cu putere de lucru judecat că plăţile nu s-au efectuat în temeiul actului juridic desfiinţat, respectiv al contractului de sponsorizare, ci în baza altui mecanism cambial, fiind analizate în detaliu raporturile juridice cambiale născute din cele 5 trate şi calităţile deţinute de părţile în litigiu.

Astfel, plata ultimelor 4 cambii s-a realizat după promovarea acţiunii în nulitatea contractului de sponsorizare şi după promovarea plângerilor penale împotriva prepuşilor B., concluzionându-se că obligaţiile cambiale asumate de către antecesoarea recurentei-reclamante nu s-au bazat pe contractul preexistent, ci, dimpotrivă, au fost asumate cu încălcarea şi depăşirea raportului juridic fundamental de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Aceste concluzii ale instanţei supreme au susţinut soluţia definitivă de respingere a acţiunii recurentei-reclamante pentru restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic anulat -contractul de sponsorizare- în virtutea faptului că prestaţiile executate în temeiul raporturilor cambiale de antecesoarea recurentei-reclamante s-au întemeiat pe un alt titlu autonom şi abstract (cambia), care nu a fost desfiinţat.

Înlăturând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că efectele acestei decizii sunt cele ale unei hotărâri declarative, astfel cum o califică în mod corect instanţa de apel, neexistând nici un temei pentru a se considera că ar putea marca naşterea dreptului la acţiunea în regres a recurentei-reclamante.

Prin această hotărâre nu s-a creat o situaţie juridică nouă, pronunţarea deciziei neavând un efect substanţial propriu unei hotărâri constitutive de drepturi. Dimpotrivă, în planul efectelor substanţiale, instanţa supremă doar a dat o calificare juridică drepturilor şi obligaţiilor preexistente, astfel încât efectele sale au retroactivat până la data naşterii acestora, potrivit manifestării de voinţă a părţilor din raporturile juridice cambiale.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică greșita aplicare a regulilor de drept în privinţa cazurilor de suspendare şi de întrerupere a prescripţiei.

În primul rând, Înalta Curte formulează observaţia că se invocă încălcarea dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea prescripţiei, nefiind formulate critici în legătură cu incidenţa vreunor cauze de suspendare a cursului prescripţiei extinctive.

Întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, după întrerupere începând să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, cauzele de întrerupere fiind stabilite de lege prin dispoziţii de strictă interpretare.

Recurenta-reclamantă se prevalează de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind recunoaşterea dreptului dedus judecăţii de către cel în folosul căruia curge prescripţia, în legătură cu scrisoarea de garanţie valabilă în perioada 2 iunie 2004-2 iunie 2014, prin care Ministerul Finanțelor Publice a garantat în numele şi în contul statului român plata sumei de 5.796.980 USD achitată de B., sumă ce face şi obiectul acţiunii reclamantei.

Din perspectiva regulilor de drept substanţial, pentru a produce efect întreruptiv, recunoaşterea la care se referă textul citat trebuie să îndeplinească în mod cumulativ condiţiile de a fi voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, de natură să producă consecinţe juridice negative, de renunţare la beneficiul termenului de prescripţie scurs până la acea dată, condiţii neîndeplinite în cauză.

Astfel cum reţine instanţa de apel, scrisoarea de garanţie a fost emisă în contextul normativ al O.G. nr. 131/2000, de reglementare a situaţiei patrimoniale a A. S.A. în litigiile izvorâte din activitatea B., în temeiul H.G. nr. 832/2004 prin care au fost enumerate litigiile îndreptate împotriva recurentei-reclamante, printre acestea şi dosarul nr. x/2003, în care recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de sponsorizare şi restituirea sumelor achitate, capăt de cerere la care a renunţat, fiind introdusă ulterior o altă acţiune (în dosarul nr. x/3/2009).

Critica va fi înlăturată, constatându-se că recurenta-reclamantă nu face altceva decât să îşi reitereze susţinerile de la instanţele fondului privind întreruperea cursului prescripţiei, fără a se combate argumentele expuse prin considerentele deciziei atacate, în sensul valorificării statuărilor cu autoritate de lucru judecat în soluţionarea dosarului nr. x/2/2018.

Astfel, potrivit instanţei de apel, nu se poate invoca efectul întreruptiv al scrisorii de garanţie, în raport cu constatările instanţei judecătoreşti sesizate cu acţiunea în răspunderea statului prin Ministerul Finanțelor, în sensul că obligaţia de garantare a fost asumată exclusiv pentru debitele rezultate din activitatea B., nu şi pentru creanţele acesteia, neexistând, de altfel, nicio justificare legală a garantării acestora, din moment ce nu exista riscul căderii în pretenţii.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în legătură cu cererile de chemare în judecată formulate în dosarele nr. x/2003 (privind acţiunea de anulare a contractului de sponsorizare) şi nr. x/3/2009 (privind restituirea prestaţiilor, urmare a constatării nulităţii contractului de sponsorizare), care, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, au format obiectul analizei instanţei de apel.

S-a constatat în mod corect că nu puteau avea efect întreruptiv, în lipsa condiţiei legate de eadem causa debendi, drepturile şi obligaţiile cambiale deduse judecăţii având un caracter abstract, în timp ce cele derivate din alte raporturi fundamentale fiind legate de cauza diferită care le-a dat naştere.

Totodată, efectul întreruptiv al formulării unei cereri de chemare în judecată este dat de admiterea cererii, ceea ce nu a fost cazul deciziei civile nr. 1132 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă pronunţată în dosarul nr. x/3/2009, aceasta fiind casată ulterior prin decizia nr. 903 din 18 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, cu efectul respingerii acţiunii recurentei-reclamante.

Este corectă observaţia instanţei de apel că toate aceste pretinse situaţii de întrerupere a cursului prescripţiei invocate de reclamantă nici nu erau de natură să zădărnicească acţiunea prescripţiei, din moment ce erau ulterioare împlinirii termenului de prescripţie, situaţie în care dreptul material la acţiune exercitat de recurenta-reclamantă era deja stins, cu consecinţa transformării obligaţiei corelative de plată într-o obligaţie imperfectă, privată de protecţia acţiunii judiciare.

Recurenta contestă legalitatea deciziei atacate şi în legătură cu incidenţa dispoziţiilor art. 1838-1839 C. civ. de la 1864 privind renunţarea la prescripţia împlinită, critică ce va fi înlăturată.

Înalta Curte constată că, aşa cum rezultă din considerentele precedente, scrisoarea de garanţie nu avea caracterul unui act juridic abdicativ, în sensul constituirii unei garanţii în folosul titularului acţiunii de regres, al cărei termen de prescripţie era împlinit. În lipsa unei asemenea premise legale, nu este cazul unei recunoaşteri a dreptului de creanţă rezultat din raporturile cambiale care să fie asimilată renunţării la prescripţia împlinită, cum susţine recurenta-reclamantă.

De asemenea, cererea de chemare în judecată prin care s-a fixat cadrul judecăţii în drept nu a avut nicidecum ca fundament scrisoarea de garanţie, interpretată ca o presupusă promisiune de executare a obligaţiei de plată după prescrierea acesteia, cu efectul redobândirii beneficiului dreptului la acţiune pentru executarea prestaţiilor datorate pretinsului beneficiar al promisiunii.

Prin urmare, nu sunt fondate criticile din cadrul memoriului de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.