Nullity of stock market transactions and loan contracts: rejection of fraud on the law defense where purchase price was legally funded by broker.

Piaţa de capital. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni şi a contractului de împrumut. Invocarea fraudei la lege. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Piața de capital

Index alfabetic: Acţiune în constatarea nulităţii absolute

Contract de vânzare-cumpărare acţiuni

Contract de împrumut

Piaţa de capital

Fraudă la lege

C. civ., art. 1225, art. 1236, art. 1237

Legea nr. 297/2004, art. 145

Regulament CNVM nr. 32/2006

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

Directiva 2004/39/CE, art. 1, art. 2

Potrivit dispozițiilor art. 1.237 C. civ., Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Dispunerea de măsuri nr. 5/2009 a C.N.V.M. a fost emisă în temeiul Regulamentului C.N.V.M. nr. 32/2006, precum şi a Directivei nr. 2004/39/CE, care reglementează intermediarii financiari și activitățile permise acestora și prevede în art. 1: „activele unui client, în sensul de instrumente financiare ale acestuia, pot fi folosite de către un intermediar, societate de servicii de investiții financiare sau instituție de credit, în scopul garantării tranzacțiilor încheiate pe cont propriu sau în contul altui client numai în condițiile existenței unui acord expres prealabil, exprimat în scris, al clientului ale cărui instrumente financiare se utilizează”, iar în art. 2 prevede: „activele unui client, în sensul de fonduri ale acestuia, pot fi folosite în scopul garantării tranzacțiilor încheiate pe cont propriu numai de către instituțiile de credit înregistrate în calitate de intermediari în Registrul C.N.V.M. în legătură cu activitatea desfășurată de acestea în calitate de intermediari”.

Împrejurarea că suma reprezentând preţul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a provenit din fondurile brokerului care a intermediat tranzacţia nu dovedeşte că preţul nu ar fi fost plătit şi nici că s-au încălcat dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 297/2004.

Astfel, câtă vreme dispozițiile legale permit achiziția de acțiuni prin împrumutul sumelor de la broker, faptul că fondurile pentru plata preţului provin de la intermediar nu poate determina frauda la lege, din moment ce preţul a fost plătit.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2592 din 7 decembrie 2023

Notă : Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 32/2006 privind serviciile de investiţii financiare, parte integrantă din Ordinul CNVM nr. 121/2006, a fost abrogat prin Regulamentul nr. 5/2019 începând cu data de 18 iunie 2019.

A. Obiectul acţiunii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă, la 24 decembrie 2020, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B., a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. (fosta D. S.R.L.), E. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare a 1.220.000 acţiuni ale G. S.A., încheiat între A. S.A. şi D. S.R.L. la 6 august 2015 şi, aferent acestuia, a contractului de împrumut nr. 56 din 10 august 2015, încheiat între A. S.A. şi F. S.R.L. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii tranzacţiilor, prin înregistrarea acţiunilor sus-menţionate în contul reclamantei în Registrul Acţionarilor G. S.A., cu obligarea pârâtelor în solidar la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1639 din 10 iunie 2021, Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi E. S.R.L., ca neîntemeiată; a luat act că pârâtele şi-au rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, a fost formulat apel incident de către pârâta C. S.R.L. care a solicitat, în principal, schimbarea încheierii din data de 13 mai 2021, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii cererii ca fiind prescrisă. În subsidiar, s-a solicitat schimbarea sentinţei civile nr. 1639/2021, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca şi efect al admiterii excepţiei inadmisibilităţii: faţă de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 297/2004 (în vigoare la momentul efectuării tranzacţiilor), coroborate cu Regulamentul U.E. nr. 909 din 23 iulie 2014 şi Directiva 98/26/CE; faţă de dispoziţiile art. 39 alin. (7) din Regulamentul U.E. nr. 909 din 23 iulie 2014, coroborate cu dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Regulamentul A.S.F. nr. 13 din 24 octombrie 2005; faţă de faptul că acţiunile G. S.A. sunt indisponibilizate, fiind incidente dispoziţiile art. 249 alin. (2) C. proc. pen. De asemenea, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată faţă de împrejurarea că din dezvoltarea acesteia apare că se întemeiază pe culpa reclamantei, fiind aplicabil principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1920 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.A. şi de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1639 din 10 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă.

E. Considerentele deciziei pronunţate în apel

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel București a reţinut, în esenţă, următoarele:

A constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare a 1.220.000 acţiuni ale G. S.A., încheiat între A. S.A. şi D. S.R.L. la 06.08.2015 şi a contractului de împrumut nr. 56/10.08.2015, încheiat între A. S.A. şi F. S.R.L., susţinând că acestea sunt lovite de nulitate absolută, deoarece au fost încheiate în frauda legii, au cauză ilicită şi obiect ilicit.

În atare situaţie, în mod corect, în şedinţa din data de 13 mai 2021 tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de prevederile art. 1237, art. 1238 şi art. 2502 alin. (2) pct. 3 C. civ., reţinând că în cauză sunt invocate motive care atrag sancţiunea nulităţii absolute.

Faptul că apelanta-pârâtă apreciază că prin cererea de chemare în judecată s-au invocat în realitate motive de nulitate relativă – preţul fictiv sau ocrotirea unui interes particular – nu este suficient pentru ca judecătorul, în baza art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să recalifice temeiul de drept al acţiunii.

Curtea constată că aprecierea judecătorului învestit cu soluţionarea fondului pricinii că anumite susţineri ale părţilor calificate drept excepţii ar fi în realitate apărări de fond nu poate forma obiectul unei critici care să conducă la modificarea încheierii sau sentinţei pronunţate pe fondul cauzei.

Apelanta-pârâtă subliniază limitările legale referitoare la revocarea tranzacţiilor bursiere, însă prin acţiunea de faţă reclamanta nu a solicitat să se constate revocată tranzacţia, ci a solicitat să se constate nulitatea acesteia, între cele două instituţii existând diferenţe de regim juridic, după cum s-a reţinut şi în cadrul hotărârii de fond.

Nefondată este şi susţinerea apelantei-pârâte în sensul că şi în cazul în care excepţia inadmisibilităţii a fost calificată drept o apărare de fond ar fi trebuit să fie analizată anterior analizării presupusei fraude la lege.

Din analiza sentinţei civile nr. 1639/2021, se constată că tribunalul a analizat susţinerile pârâtei subsumate excepţiei inadmisibilităţii şi calificate drept apărări de fond, iar faptul că acestea au fost expuse spre finalul considerentelor nu poate constitui un motiv de reformare a hotărârii.

Tribunalul a verificat dacă se poate reţine cauza de nulitate absolută invocată de partea reclamantă, iar odată ce a respins acţiunea nu a mai analizat cererea subsecventă de repunere a părţilor în situaţia anterioară.

Nu se poate imputa instanţei de fond faptul că nu a analizat efectele ce se vor produce în cazul în care s-ar admite cererea de chemare în judecată, deoarece inadmisibilitatea unei acţiuni nu se analizează în raport de eventualele efecte ale hotărârii care se va pronunţa, ci în raport de prevederile care permit sau nu părţii reclamante să uzeze de o anumită cale procedurală.

Dacă s-ar admite susţinerile apelantei-pârâte în sensul inadmisibilităţii unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau în anularea unui contract de vânzare de acţiuni încheiat prin intermediul pieţei de capital, acest fapt ar echivala cu imposibilitatea instanţelor de judecată de a verifica legalitatea acestor tranzacţii.

Inadmisibilitatea acţiunii nu putea fi reţinută nici în raport de prevederile art. 98 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, deoarece acest text de lege reglementează modalitatea prin care se transmite dreptul de proprietate asupra acțiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă reglementă sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare.

În cauză s-a reţinut că acţiunile au fost tranzacţionate pe bursă, iar prevederile art. 98 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, invocate de apelanta-pârâtă nu exclud de la aplicare prevederile codului civil referitoare la nulitate.

Curtea constată că în mod corect a observat tribunalul că sechestrul penal instituit prin ordonanța DIICOT asupra acțiunilor G. S.A. nu este de natură să împiedice repunerea părților în situația anterioară și aceasta deoarece sechestrul este o măsură asiguratorie care constă în „indisponibilizarea” respectivelor bunuri, indisponibilizare care nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate și de insesizabilitate.

Nu va fi primită nici critica apelantei-pârâte prin care se invocă inadmisibilitatea/lipsa interesului în continuarea prezentului demers judiciar de către apelanta-reclamantă ca urmare a faptului că aceasta s-a înscris la masa credală a intimatei E. S.R.L. cu suma rezultată din contractul de împrumut nr. 56/10.08.2015, încheiat între A. SA şi F. S.R.L.

Formularea declaraţiei de creanţă de către apelanta-reclamantă nu echivalează cu o recunoaştere a valabilității contractului a cărui anulare o solicită în litigiul de faţă, ci reprezintă o modalitate de protejare a propriului patrimoniu.

Nu este întemeiată nici invocarea efectului negativ al lucrului judecat, valorificat definitiv pe calea depunerii declaraţiei de creanţă de către apelanta-reclamantă în procedura insolvenței debitoarei E., deoarece potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, înscrierea creditorului în tabelul de creanţe al debitoarei nu echivalează cu satisfacerea creanţei anterior momentului distribuirii sumelor şi acoperirii efective a creanţei respectivului creditor.

Se constată că prin apelul incident partea a solicitat schimbarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, tot cu o soluţie de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, însă pentru alte considerente.

În acest caz, calea de urmat nu era apelul incident, ci apelul împotriva considerentelor, în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., text de lege de esenţa căruia este menţinerea soluţiei, cu schimbarea considerentelor.

În acord cu Decizia I.C.C.J. nr. 14/2020 (RIL) se poate declara apel incident împotriva considerentelor, însă în cauza de faţă, în raport de petitul nr. 3 din apelul incident, prin care s-a solicitat în mod expres schimbarea sentinţei apelate, Curtea nu se poate considera învestită şi cu un apel incident împotriva considerentelor pentru a putea analiza critica referitoare la incidenţa principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

Tribunalul a analizat cauza în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, ţinând seama şi de apărările pârâtei şi a respins acţiunea, reținând, în esență, că nu s-a făcut dovada existenței fraudei la lege, aspectele invocate prin cerere neidentificându-se cu această instituție.

Pentru simplul fapt că tribunalul a respins acţiunea motivat de faptul că nu a fost probat mecanismul fraudei la lege, nu se poate susţine că motivarea este contradictorie.

Tribunalul a prezentat în considerente mai întâi instituţia fraudei la lege, iar mai apoi a verificat dacă aspectele invocate de reclamantă se încadrează în respectiva instituţie, astfel că nu se poate reţine contradictorialitate în argumentarea soluţiei.

Curtea reţine incidenţa prevederilor art. 1237 C. civ., precum şi faptul că frauda la lege reprezintă acea operațiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor.

Preţul acţiunilor înstrăinate a fost plătit, iar faptul că suma reprezentând preţul a provenit din fondurile brokerului care a intermediat tranzacţia nu dovedeşte că prețul nu ar fi fost plătit sau nesocotirea dispoziţiilor art. 145 din Legea nr. 297/2004.

Totodată, se reţine că folosirea fondurilor altor clienți pentru acoperirea obligațiilor ce rezultau din tranzacțiile efectuate de către clientul debitor îi este imputabilă exclusiv intermediatului, constituind contravenție pentru care acesta a și fost sancționat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, conform Deciziei nr. 3314/05.11.2015.

De asemenea, faptul că ulterior efectuării plăţii acţiunilor vânzătoarea a încheiat cu un terţ, intimata E. S.R.L. un contract de împrumut cu dobândă, nu dovedeşte existenţa fraudei la lege, de vreme ce încheierea contractului de împrumut a fost alegerea vânzătorului.

Curtea constată că mecanismul fraudulos nu a fost dovedit prin ordonanţele DIICOT din datele de 25.09.2015 şi 23.10.2015, de vreme ce în dosarul penal nr. x/D/P/2007, prin ordonanţa din data de 03.03.2020 s-a dispus clasarea.

Din ansamblul motivării ordonanţei DIICOT din data de 03.03.2020, se reţine că suspiciunile referitoare la operațiunile de spălare de bani și reflectarea incorectă în contabilitatea părților a operațiunilor de împrumut, nu s-au confirmat pasaje scoase din context din motivarea actului procedural neputând fi reţinute nici pentru susţinerea prezentei cereri de chemare în judecată şi nici pentru susţinerea apărărilor.

În cadrul procedurii insolvenței debitoarei H. S.A. (societate terţă faţă de litigiul de faţă) s-a dispus în dosarul nr. x/121/2017/a1* anularea contractelor încheiate între debitoare şi pârâtele din dosarul de faţă, însă cu aplicarea prevederilor legii speciale, apreciindu-se că a fost dovedită intenția de fraudare a intereselor creditorilor, iar nu frauda la lege în raport de modul de tranzacţionare al unor acţiuni prin intermediul bursei.

F. Calea de atac împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu există frauda la lege – motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, instanţa nu a aplicat dispoziţiile legale la situaţia de fapt privită în ansamblul ei, deoarece plata preţului a fost în realitate simulată prin circuitul fraudulos al banilor generat de tranzacţia pe piaţa de capital şi de cele două contracte de împrumut subsecvente prin care banii s-au întors la broker.

Faptul că instanţa a analizat ut singuli tranzacţia pe piaţa de capital, fără a lua în calcul contractele de împrumut subsecvente prin care banii au fost viraţi dintr-o firmă în alta pentru a ajunge în cele din urmă înapoi la broker, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1237 C. civ., deoarece numai prin analiza acestor tranzacţii împreună se poate reţine frauda. Fiecare din aceste tranzacţii, privită în mod individual apare ca fiind legală, însă analizate în ansamblul lor şi în funcţie de scopul urmărit de părţi – transferul unor acţiuni pe piaţa de capital fără plata preţului (plata simulată a preţului) rezultă frauda la lege. Recurenta a invocat frauda la lege prin referire la întreaga operaţiune, nu cu referire la fiecare tranzacţie în parte.

Elementul obiectiv constă în tranzacţiile pe piaţa de capital şi contractele de împrumut. Toate acestea privite individual nu încalcă litera legii, dar analizate în conivenţă cu elementul intenţional, cu mecanismul tranzacţiei, dovedesc în realitate frauda.

În mod nelegal instanţa de apel a considerat că în ceea ce priveşte critica prin care se invocă contradictorialitatea hotărârii primei instanţe este nefondată – motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivaţia instanţei de apel cu privire la această critică este sumară şi insuficientă şi nu au fost analizate toate criticile formulate.

În mod nelegal instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe prevederile dispoziţiei de măsuri nr. 5 din 26 martie 2009, emise de C.N.V.M. – motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această dispoziţie se referă la garantarea tranzacţiilor unui client cu fondurile altui client, nu la efectuarea sau plata tranzacţiilor unui client cu fondurile altui client.

În ceea ce priveşte acest raţionament, ne aflăm într-o situaţie clară de aplicare greşită a normelor de drept material.

În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că nu s-a dovedit încălcarea prevederilor art. 1225 şi art. 1236 C. civ., întrucât nu s-a făcut nicio dovadă a lipsei intenţiei de a împrumuta suma de bani.

Instanţa a analizat greşit contractele de împrumut în mod separat, independent de tranzacţia pe piaţa de capital. Nu a avut în vedere şi nu a analizat în niciun fel faptul că în aceeaşi zi, respectiv 10 august 2015, printr-un alt contract de împrumut, F. S.R.L. a transferat suma de 590.500 lei în contul D. S.R.L., deschis la X.

De asemenea, în 10 august 2015, D. S.R.L. a transferat suma de 590.500 lei, provenind din tranzacţia cu A. S.A., împreună cu suma de 436.600 lei, provenind din tranzacţia cu I. S.A., în total 1.027.100, în contul de clienţi al Î. S.A., deschis la X.

Contractele de împrumut au un caracter fictiv, fiind utilizate doar pentru a simula plata preţului, fapt dovedit de probele administrate la dosar.

Cu referire la contractele de împrumut, A.S.F. a reţinut că acestea nu au sens economic şi că au fost încheiate cu scopul de a disimula sursa şi destinaţia banilor.

Acelaşi lucru a fost reţinut şi în sentinţa civilă nr. 132/2012, pronunţată de Tribunalul Galați, Secţia a II-a civilă, în care a fost admisă acţiunea formulată de lichidatorul judiciar al H. S.A., în contradictoriu cu D. S.R.L. şi F. S.R.L.

Se solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantei A. S.A.

G. Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate şi recursul urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Recurenta susţine că în mod greşit nu s-a reţinut ipoteza fraudei la lege prevăzută de art. 1237 C. civ.

În realitate, recurenta solicită reanalizarea situaţiei de fapt prin critica potrivit căreia instanţa de apel nu a aplicat textul de lege la „situaţia de fapt privită în ansamblul ei” şi „a analizat ut singuli tranzacţia pe piaţa de capital, fără a lua în calcul contractele de împrumut subsecvente”.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1237 C. civ. S-a reţinut în mod legal faptul că încheierea de către vânzătoare, ulterior efectuării plăţii acţiunilor, a unui contract de împrumut cu dobândă cu un terţ, F. S.R.L., nu dovedeşte existenţa fraudei la lege, de vreme ce încheierea contractului de împrumut a fost alegerea vânzătorului.

Preţul acţiunilor a fost plătit recurentei-reclamante de către C. S.R.L., astfel cum reiese din raportul de confirmare tranzacţii, iar faptul că suma reprezentând preţul a provenit din fondurile brokerului care a intermediat tranzacţia nu dovedeşte că preţul nu ar fi fost plătit şi nici că s-au încălcat dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 297/2004.

Recurenta reiterează criticile din motivele de apel, arătând că elementul obiectiv constă în tranzacţiile pe piaţa de capital şi contractele de împrumut, iar toate acestea privite individual nu încalcă litera legii, dar analizate în conivenţă cu elementul intenţional, cu mecanismul tranzacţiei dovedesc în realitate frauda.

Toate aceste aspecte au fost analizate de instanţa de apel şi s-a constatat în mod corect că nu există fraudă la lege.

Faptul că fondurile pentru plata preţului provin de la un intermediar nu poate determina frauda la lege, din moment ce preţul a fost plătit.

Dispunerea de măsuri nr. 5/2009 a C.N.V.M. a fost emisă în temeiul Regulamentului C.N.V.M. nr. 32/2006, precum şi a Directivei nr. 2004/39/CE, care reglementează intermediarii financiari și activitățile permise acestora și prevede în art. 1: „activele unui client, în sensul de instrumente financiare ale acestuia, pot fi folosite de către un intermediar, societate de servicii de investiții financiare sau instituție de credit, în scopul garantării tranzacțiilor încheiate pe cont propriu sau în contul altui client numai în condițiile existenței unui acord expres prealabil, exprimat în scris, al clientului ale cărui instrumente financiare se utilizează”. De asemenea, în art. 2 prevede: „activele unui client, în sensul de fonduri ale acestuia, pot fi folosite în scopul garantării tranzacțiilor încheiate pe cont propriu numai de către instituțiile de credit înregistrate în calitate de intermediari în Registrul C.N.V.M. în legătură cu activitatea desfășurată de acestea în calitate de intermediari”.

Critica recurentei că nu se pot împrumuta sume de bani pentru achiziția de acțiuni este nefondată câtă vreme dispozițiile legale permit achiziția de acțiuni prin împrumutul sumelor de la brokerul Î.

Instanța de apel a analizat tranzacțiile efectuate în ansamblul lor, reținându-se că prețul a fost plătit, iar împrumutarea ulterioară a sumelor de către recurentă este alegerea acesteia.

Susținerea că respectivele contracte de împrumut au caracter fictiv nu poate fi primită, atâta timp cât recurenta a recunoscut anterior valabilitatea tranzacțiilor.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1225 și art. 1236 C. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 1225 C. civ. reglementează obiectul contractului și statuează că acesta trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute, iar obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

Pe de altă parte, art. 1236 C. civ. reglementează cauza contractului, care trebuie să existe, să fie licită și morală și este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și imorală când este contrară bunelor moravuri.

Recurenta-reclamantă susține că obiectul contractului este ilicit, iar acest aspect reiese din analiza în ansamblu a tranzacțiilor pe piața de capital și a contractului de împrumut.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 1225 și art. 1236 C. civ., instanța de apel analizând toate operațiunile deduse judecății și reținând în considerente că nici obiectul și nici cauza contractelor încheiate nu încalcă legea sau bunele moravuri.

În mod similar motivării apelului, recurenta reiterează pasaje din ordonanța DIICOT, care preiau și analiza A.S.F. și asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat în mod corect.

Astfel, în ordonanța de clasare DIICOT se reține că legislația pieței de capital admite împrumutul în vederea cumpărării de acțiuni, din moment ce în acest caz se prevede în mod expres posibilitatea de a „utiliza resurse financiare provenind de la aceeași sursă”, precum și de a direcționa „beneficiile către destinatari care sunt persoane implicate, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (3) lit. a) și b) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006”.

De asemenea, instanța de apel a statuat în considerentele hotărârii recurate faptul că prin sentința civilă nr. 132 din 2 aprilie 2019 nu s-a reținut frauda la lege în raport de modul de tranzacționare al unor acțiuni prin intermediul bursei.

Această hotărâre judecătorească privește alte părți și nu dovedește frauda la lege în prezentul litigiu.

Față de aceste considerente, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a analizat toate operațiunile care i-au fost deduse spre judecată și care, analizate împreună, fac dovada fraudei la lege.

Pe de altă parte, se susține că instanța de apel a considerat în mod greșit ca fiind nefondată critica prin care se invocă contradictorialitatea hotărârii primei instanțe.

De asemenea, se susține că motivația instanței de apel este sumară și insuficientă.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar celor învederate de recurentă, instanța de apel a analizat toate operațiunile deduse judecății și a concluzionat că nu s-a dovedit frauda la lege.

Decizia recurată cuprinde în considerente motivele pentru care critica privind contradictorialitatea considerentelor primei instanțe nu este fondată.

Astfel, s-a reținut că, „apelanta-reclamantă, deși susține că tribunalul a prezentat argumente contradictorii, nu indică respectivele argumente și se mulțumește să arate că deși prima instanță a reținut în mod corect că trebuie dovedite două elemente pentru a se ilustra frauda la lege, aceasta a considerat că nu se regăsesc în cauză.

Contradictorialitatea considerentelor presupune ca judecătorul să prezinte în cadrul aceleiași hotărâri considerente care să conducă atât la admiterea, cât și la respingerea hotărârii, iar în cauza de față nu ne găsim în această situație. Tribunalul a prezentat în considerente mai întâi instituția fraudei la lege, iar mai apoi a verificat dacă aspectele invocate de reclamantă se încadrează în respectiva instituție, astfel că nu se poate reține contradictorialitate în argumentarea soluției”.

În ceea ce privește critica privind faptul că motivația instanței de apel este sumară și insuficientă, Înalta Curte apreciază că este nefondată.

Motivarea hotărârii recurate privește atât împrejurările de fapt, cât și temeiurile de drept și se înfățișează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor legii. Motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Considerentele hotărârii recurate corespund exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., însă aceste exigențe nu pot fi înțelese ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul fiecărui considerent.

Instanța de apel a răspuns într-un mod concludent criticilor aduse prin motivele de apel ale reclamantei, motivarea deciziei fiind mai mult decât suficientă.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.