Share assignment debt and corporate division: appeal allowed, case remanded for re-judgment respecting res judicata on contract evidence

Societate divizată. Creanță nerepartizată prin proiectul de divizare. Aplicarea dispoziţiilor art. 241 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societăţile. Dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor. Fuziunea şi divizarea societăţilor/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Contract de cesiune de acţiuni

Dobândă legală penalizatoare

Cesiune de creanţă

Rejudecare după casare

Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac

Divizare societate

Excepţia lipsei calităţii procesuale active

C. proc. civ., art. 292 alin. (2), art. 293, art. 295, art. 310, art. 481, art. 501 alin. (3), art. 502

C. civ., art. 14, art. 15, art. 1270, art. 1567 alin. (2), art. 1573 alin. (1)

Legea nr. 31/1990, art. 241 ind. 1 alin. (1), art. 250 alin. (1) lit. a)

Conform art. 241 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „dacă un element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, elementul de activ în cauză sau contravaloarea acestuia se repartizează între toate societăţile beneficiare, proporţional cu cota din activul net alocat societăţilor în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare”.

Prin urmare, în cazul în care creanța ce face obiectul acțiunii în pretenții derivând din contractul de cesiune de acțiuni încheiat de societatea divizată cu un terț nu a fost cuprinsă în protocolul de divizare al acesteia, ci doar în anexa la protocolul de predare-primire, întocmită ulterior divizării și prin care creanța a fost atribuită uneia dintre societățile beneficiare, în mod corect instanţa de apel a dispus introducerea în cauză a tuturor societăţilor beneficiare ale protocolului de divizare, întrucât această anexă este opozabilă doar părţilor semnatare şi produce efecte doar între ele, terţului pârât fiindu-i opozabil numai proiectul de divizare al societăţii.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod judicios regula prevăzută de dispoziţiile art. 241 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în sensul că, dacă proiectul de divizare nu permite să se ştie cu certitudine cui revine elementul de activ, se cuvine fiecăreia dintre beneficiare, proporţional cu activele pe care le-a primit fiecare, în conformitate cu proiectul de divizare.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2651 din 12 decembrie 2023

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 28.12.2015, sub nr. x/85/2015, reclamanta A. S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 6.555.430 lei şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, reprezentând contravaloarea unui număr de 6.555.430 acţiuni dobândite de către pârât, în baza contractului de cesiune de acţiuni nr. 14194/27.11.2009 şi a actului adiţional nr. l la acest contract din data de 24.12.2009; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ. (1864).

În motivarea acţiunii, s-a arătat că doamna C., în calitate de cedent, a cesionat pârâtului un număr de 6.555.430 acţiuni, pe care aceasta le deţinea la D. S.A., la preţul de 1 leu/acţiune, prin contractul de cesiune de acţiuni nr. 14194/27.11.2009, pârâtul obligându-se să plătească, într-un termen de 30 de zile de la încheierea contractului, contravaloarea acestor acţiuni. Ulterior, în baza actului adiţional nr. 1/24.12.2009, cedenta şi cesionarul au stabilit ca plata sumei să se facă până la data de 27.12.2012, sumă ce nu a fost achitată.

Prin contractul de cesiune de creanţă, autentificat sub nr. 58/12.11.2015, C. a cesionat creanţa în sumă de 6.555.430 lei către reclamanta A. S.R.L.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Pe fondul cauzei, s-a arătat că art. 3 din contractul de cesiune de acţiuni avea un alt conţinut, care făcea referire la condiţiile cesiunii acţiunilor către terţi, precum şi că acest contract reprezintă o tranzacţie fictivă, întrucât, în realitate, aceste acţiuni nu urmau să fie plătite de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 1019 din 29 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/85/2015, Tribunalul Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L., invocată prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 18 din 30 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/85/2015, Tribunalul Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtul B., ca neîntemeiată. Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului B., pe care l-a obligat să plătească reclamantei suma de 6.555.430 lei, reprezentând contravaloare acţiuni, precum şi dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a acesteia. De asemenea, a obligat pârâtul la plata sumei de 69.159 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

Totodată, prin cererea de apel, apelantul a invocat excepţia de nulitate a contractului de cesiune de creanţă încheiat între C., în calitate de cedent, şi A. S.R.L., în calitate de cesionar, în data de 12.11.2015 la B.N.P. E., susţinând că, în conformitate cu prevederile art. 1567 alin. (2), raportat la art. 1011 alin. (1) C. civ., pentru a fi valabil contractul de cesiune de creanţă, ar fi trebuit să fie încheiat în formă autentică, creanţa fiind transmisă cu titlu gratuit.

Prin decizia nr. 459/2018 din 19 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/85/2015, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 18/2018, pronunţate de Tribunalul Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvență, în dosarul nr. x/85/2015 şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia de nulitate a contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 12.11.2015 între C. şi A. S.R.L., legalizat de către B.N.P. E., prin încheierea nr. 58/12.11.2015, şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului B.

Totodată, a înlăturat din sentinţa atacată dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 6.555.430 lei, reprezentând pretenţii-acţiuni plus dobânda legală la această sumă, începând cu data introducerii acţiunii până la plata efectivă a sumei, precum şi dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 69.159 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A menţinut dispoziţia privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a obligat intimata A. S.R.L. să plătească în favoarea apelantului suma de 9.191 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, ce constau în taxă judiciară de timbru achitată până la data pronunţării prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, la 25 februarie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia nr. 1464 din 24 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/85/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 459/2018 din 19 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă la 25 ianuarie 2021, sub numărul x/85/2015*.

La 8 noiembrie 2021, societatea F. S.R.L. a depus la dosar „Cerere pentru depunere de înscrisuri - Substituire în calitatea procesuală”, în cuprinsul căreia a arătat că prin sentinţa nr. 233/2021, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/85/2021, s-a admis divizarea totală prin absorbţie, în baza proiectului de divizare autentificat cu nr. 78 la data de 12.01.2021 de către S.P.N. G a societăţii A. S.R.L., în favoarea a trei societăţi existente, în calitate de societăţi absorbante, respectiv F. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L., învederând, totodată, instanţei că societatea F. S.R.L. a preluat creanţa pârâtului B., sens în care a depus şi un set de înscrisuri.

Totodată, faţă de cele arătate, a solicitat instanţei să admită substituirea societăţii F. S.R.L., în calitate de societate absorbantă, în locul societăţii absorbite A. S.R.L., în dosarul nr. x/85/2015*, aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, astfel încât societatea F. S.R.L. să aibă calitate procesuală de intimat-reclamant în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/85/2015*, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimaţi, pe continuatorii în drepturi ai societăţii A. S.R.L., potrivit sentinţei nr. 233/2021, pronunţate de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/85/2021, respectiv H. S.R.L., F. S.R.L. şi I. S.R.L. Totodată, a dispus amânarea cauzei la 22 martie 2022 pentru a se cita H. S.R.L. şi I. S.R.L., cu un exemplar de pe încheiere şi cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la 10 mai 2022, apelantul B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţilor F. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L. şi excepţia lipsei de interes a societăţii F. S.R.L., în susţinerea acţiunii introductive.

La termenul din 17 mai 2022, Curtea a reţinut cauza în pronunţare şi, pentru a da posibilitatea părţilor să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunţarea la 31 mai 2022.

Prin decizia nr. 183/2022 din 31 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/85/2015*, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia autorităţii de lucru judecat invocata de către intimata A. S.R.L. cu privire la capătul de apel privind nulitatea contractului faţă de sentinţa nr. 1019/2016 a Tribunalului Sibiu, în dosarul nr. x/85/2015.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţilor F. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L.

A respins excepţia lipsei de interes a societăţii F. S.R.L.

A admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 18/2018, pronunţate de Tribunalul Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvență, în dosarul nr. x/85/2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., divizată în F. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L., împotriva pârâtului B.

A înlăturat din sentinţa atacată dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 6.555.430 lei pretenţii-acţiuni plus dobânda legală la această sumă, începând cu data introducerii acţiunii până la plata efectivă a sumei, precum şi dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 69.159 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A menţinut dispoziţia privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a obligat intimata A. S.R.L. să plătească în favoarea apelantului suma de 9191 lei, cheltuieli de judecată în primul apel.

I. Împotriva deciziei civile nr. 183/2022 din 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/85/2015*, societatea F. S.R.L., în calitate de continuator în drepturi al reclamantei A. S.R.L., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei nr. 183/31 mai 2022 şi, în rejudecare, respingerea, ca nefondat, a apelului declarat împotriva sentinţei nr. 18/2018 a Tribunalului Sibiu; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că au fost încălcate prevederile art. 502 C. proc. civ., raportat la art. 481 din acelaşi cod, în sensul că situaţia

A. S.R.L. nu se putea înrăutăţi cu ocazia rejudecării

apelului după casarea hotărârii de către instanţa supremă.

Detaliind, recurenta a arătat că în calea de atac a apelului - din primul ciclu procesual - prin decizia nr. 459/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia - s-a statuat că „în contextul celor reţinute şi având în vedere că restul clauzelor contractuale din înscrisul ce constă în contractul de cesiune de acţiuni, privind transmiterea acţiunilor şi preţul acestora, sunt recunoscute de către apelantul pârât, în speţă, nu se justifică aplicarea sancţiunii de a nu se ţine seama de acest înscris.”

A mai arătat că decizia nr. 459/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia nu a fost atacată cu recurs de către pârâtul-apelant din primul ciclu procesual, ci doar de către reclamanta A. S.R.L., sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei de nulitate a contractului de cesiune de creanţă dintre C. şi această societate.

Cu toate acestea, a învederat că, în rejudecare, prin decizia nr. 183/2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, situaţia A. S.R.L. (a cărei continuator în drepturi este recurenta) s-a înrăutăţit, deoarece în considerentele acestei hotărâri se reţine că, nefiind prezentat originalul de partea care se foloseşte de înscris, în baza art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a aplicat sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris, acesta fiind, de altfel, singurul motiv al admiterii apelului pârâtului.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că hotărârea atacată se fundamentează pe o greşită aplicare a prevederilor art. 295 C. proc. civ., raportat la art. 293 din acelaşi cod.

Evocând dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., recurenta susţine că societatea A. S.R.L. nu este parte în contractul de cesiune de acţiuni ce face obiectul dosarului de faţă, părţi fiind C. şi intimatul B.

Prin urmare, apreciază că, din perspectiva prevederilor art. 295 C. proc. civ., singura parte din contract care a deţinut în original contractul de cesiune de acţiuni este intimatul-pârât B., acest aspect rezultând din însuşi cuprinsul contractului de cesiune de acţiuni/partea finală.

Aşadar, consideră că dacă pârâtul intimat a pretins că actul original ar fi avut un alt conţinut decât înscrisul depus în copie, acesta avea obligaţia să depună înscrisul în original (care a rămas în posesia sa), pentru a dovedi cele afirmate.

Însă, cum nu a făcut acest lucru, şi nici nu a adus alte probe pentru a face dovada vreunui alt conţinut al înscrisului original, recurenta apreciază că trebuie socotite ca fiind dovedite afirmaţiile reclamantei în legătură cu realitatea conţinutului contractului depus în copie şi identitatea acestuia cu conţinutul actului original, mai ales că acesta se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse la dosar şi cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, sens în care face o trimitere detaliată la acestea, cu menţiunea că trimiterea la probe s-a făcut doar pentru a justifica încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., raportat la art. 293 din acelaşi cod, şi nu pentru considerente de „netemeinicie” ale hotărârii atacate.

În continuare, printr-o altă critică adusă deciziei recurate, autoarea prezentului demers judiciar susţine că au fost încălcate prevederile art. 15 C. civ., raportat la prevederile art. 14 C. civ., în sensul că „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

Detaliind, recurenta arată că intimatul a contestat conţinutul înscrisului depus în copie, arătând că originalul ar fi prezentat o menţiune în art. 3, potrivit căreia: „în caz de neplată a acţiunilor, acestea revin în patrimoniul cedentei”.

Subliniind că aceasta a fost, în realitate, „dorinţa apelantului” (după ce societatea a intrat în procedura insolvenței), recurenta susţine că menţiunea pe care intimatul o reclamă nu a existat vreodată, fiind indicată pentru prima oară în rejudecarea apelului.

Astfel, recurenta învederează că în cererea de apel apelantul a susţinut că a contestat conţinutul contractului de cesiune, prin întâmpinarea depusă la fond, în primul ciclu procesual, şi a arătat, în mod expres, care este conţinutul art. 3 din contractul original cu ocazia interogatoriului.

Verificând întâmpinarea depusă de apelant în faţa instanţei de fond, recurenta arată că acesta a susţinut faptul că originalul contractului de cesiune avea o menţiune legată de condiţiile re-cesionarii acţiunilor de către apelant către terţi şi că susţinerea apelantului cu privire la acest „conţinut” era legată de apărarea pe care şi-a construit-o la acea dată, cu referire la prescripţia dreptului material la acţiune al A. S.R.L.

În acest sens, arată că apelantul a susţinut la acea dată că termenul de prescripţie al acţiunii s-ar fi împlinit faţă de A. la data de 27.12.2012, şi doar în ipoteza în care apelantul ar fi re-cesionat la terţi acţiunile primite de la C., termenul de prescripţie s-ar fi prelungit cu încă trei ani în baza actului adiţional.

A mai arătat că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel din primul ciclu procesual au înlăturat această apărare, apelantul nu a mai declarat recurs împotriva celor două hotărâri şi că, oricum, în rejudecare, a renunţat să mai susţină această apărare legată de incidenţa prescripţiei.

De asemenea, recurenta a mai arătat că nu se susţine nici afirmaţia apelantului în sensul că prin răspunsul la interogatoriu ar fi arătat în mod expres conţinutul art. 3 din contractul original, întrucât acesta conţine doar răspunsuri de genul: „nu ştiu”, „nu îmi aduc aminte”, „bănuiesc că”, fără a arăta vreun alt „conţinut” al art. 3 din contract, aşa cum susţine în motivele de apel.

Aşa fiind, recurenta solicită sancţionarea acestei conduite abuzive, de rea-credinţă a pârâtului, care şi-a modificat susţinerile cu privire la „pretinsul” conţinut al alin. (3) din contract în funcţie de interesul şi apărările pe care le-a făcut în dosar.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea atacata se fundamentează pe o greşită aplicare a prevederilor art. 310 C. proc. civ.

În concret, recurenta solicită ca, în contextul aspectelor sus invocate - prin raportare la prevederile art. 295 şi art. 293 C. proc. civ. şi a faptului că pârâtul nu şi-a contestat semnătura de pe înscris, nu a înţeles să se prevaleze nici de procedura prevăzută de art. 301 C. proc. civ. sau de cea prevăzută de art. 304 din acelaşi cod, înscrisul prezentat în copie, confirmat de Registrul Comerţului şi de celelalte probe administrate, având acest conţinut, are valoarea unui început de dovadă scrisă.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea atacată se fundamentează pe o greşită aplicare a art. 1270 C. civ., care consacră forţa juridică obligatorie a contractelor.

În concret, recurenta învederează că pârâtul nu a contestat niciodată faptul că nu ar fi primit cele 6.555.430 acţiuni (operaţiune juridică realizată tocmai în baza înscrisului pe care îl contestă), aspect consemnat şi în răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriu. Mai mult, arată că înscrisurile care confirmă realitatea conţinutului contractului de cesiune de acţiuni nr. 14194 din 27.11.2009, respectiv transferul celor 6.555.430 acţiuni în beneficiul pârâtului în schimbul obligaţiei acestuia de a achita contravaloarea acestora sunt depuse la dosar.

Aşadar, în opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., deoarece în baza contractului de cesiune de acţiuni nr. 14194 din data de 27.11.2009 numita C., în calitate de cedent, a cesionat pârâtului B. un număr de 6.555.430 acţiuni, pe care aceasta le deţinea în proprietate la D. S.A., la preţul de 1 leu/acţiune, preţ pe care pârâtul cesionar s-a obligat să-1 plătească până la data de 27.12.2012 (în conformitate cu prevederile actului adiţional).

Cu toate acestea, recurenta arată că pârâtul nu a contestat primirea acţiunilor, nu a susţinut că ar fi achitat parţial/integral preţul acestora, astfel încât, acesta nu poate rămâne cu acţiunile dobândite fără să plătească contravaloarea acestora, cu atât mai mult cu cât şi-a asumat obligaţia de a le plăti.

Prin urmare, învederând caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei solicitate, recurenta susţine că este irelevantă împrejurarea că pârâtul-apelant nu mai este interesat în prezent de aceste acţiuni, deoarece societatea Î. se află în procedura insolvenței, dorind, astfel, să le restituie.

În acest sens, subliniază că această conduită constituie o recunoaştere a contractului de cesiune de acţiuni, putând fi asimilată şi unei modificări unilaterale a contractului de cesiune ce nu beneficiază de acordul părţii co-contractante.

Prin urmare, în opinia recurentei, ignorarea conţinutului contractului, lipsirea lui de efecte juridice constituie o încălcare a principiului forţei juridice obligatorii a contractelor, o încălcare a stabilităţii şi securității actelor juridice.

În continuare, printr-o ultimă critică, recurenta susţine că soluţia instanţei de apel se fundamentează pe o greşită aplicare a prevederilor art. 241 ind. 1 din Legea nr. 31/1990 cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţilor H. S.R.L. şi I. S.R.L.

În concret, evocând dispoziţiile art. 241 ind. 1 din Legea nr. 31/1990, recurenta arată că anexa protocolului de predare-primire din data de 30.09.2021 a fost întocmită în baza proiectului de divizare a societăţii A. S.R.L., iar creanţa ce face obiectul dosarului de faţă a fost atribuită F. S.R.L., care justifică calitate procesuală pasivă.

Învederând că acest aspect nu este contestat de niciuna din celelalte două societăţi comerciale absorbante, acesta fiind motivul pentru care au declarat că ele nu justifică o calitate procesuală pasivă, recurenta susţine că nu era necesar ca această anexă să fie opozabilă intimatului, ea fiind un act întocmit între cele trei societăţi pe baza protocolului de divizare şi a interpretării acestuia.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 18/19 august 2022, aşa cum atestă dovezile de comunicare, cererea de recurs a recurentei F. S.R.L. a fost comunicată intimaţilor.

La 14 septembrie 2022, intimatul-pârât B., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta F. S.R.L., în principal, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă în recurs şi, în subsidiar, ca nefondat.

La 27 septembrie 2022, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare, întâmpinarea intimatului B. a fost comunicată recurentei. Recurenta F. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Împotriva aceleiaşi decizii, considerată parţial nelegală, pârâtul B. a formulat recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, doar în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţilor absorbante (I., F. şi H.), urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei nr. 183/2022.

Sub aspectul interesului promovării recursului incident, autorul arată că înţelege să atace decizia instanţei de apel exclusiv pe soluţia dată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe care a formulat-o în faza apelului.

În motivare, recurentul-pârât arată că recursul incident pe care l-a promovat se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în accepțiunea sa, decizia atacată fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 241 ind. 1 şi art. 250 alin. (1) lit. a), ultima teză, din Legea nr. 31/1990.

În concret, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 241 ind. 1 din Legea nr. 31/1990, concluzionând că pretinsa sa datorie către societatea radiată A. S.R.L., de 6.555.430 lei, a ajuns în patrimoniul celor trei societăţi, doar prin simpla interpretare a normei de drept indicate.

În accepțiunea recurentului, prevederile art. 241 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 creează doar cadrul legal general care reglementează regimul unui element de activ nerepartizat prin proiectul de divizare, iar societăţile în cauză ar fi trebuit să întocmească actele de preluare a acestui activ, astfel încât acesta să ajungă în patrimoniul acestor societăţi proporţional cu cota din activul net alocat societăţilor prin proiectul de divizare.

Prin urmare, recurentul-pârât susţine că, deşi cele trei societăţi absorbante au vocaţie la o cotă din pretinsa sa datorie către societatea radiată A. S.R.L., de 6.555.430 lei, acestea nu au întocmit actele necesare transferării respectivei datorii în patrimoniul lor, astfel că datoria nu a ajuns în patrimoniul niciuneia din respectivele societăţi. Pe cale de consecinţă, în accepțiunea recurentului, aceste societăţi nu pot sta în judecată, neavând calitate procesuală pasivă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspect probatoriu, recurentul-pârât indică înscrisurile existente la dosar.

La 18/19 august 2022, cererea de recurs a recurentului B. a fost comunicată celorlalţi intimaţi şi recurentei F. S.R.L.

La 1 septembrie 2022, intimata-recurentă F. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat: excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (1) C. proc. civ.; excepţia lipsei de interes în formularea recursului, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului, admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea acestuia, iar, în subsidiar, pe fondul cererii, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 12 septembrie 2022, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare, întâmpinarea depusă de intimata-recurentă F. S.R.L. a fost comunicată recurentului-pârât.

Recurentul-pârât B. nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi şi le-a acordat acestora posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei F. S.R.L., invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare şi excepţiile nulităţii şi lipsei de interes în formularea recursului incident, invocate de recurenta F. S.R.L. prin întâmpinare şi a admis în principiu recursurile, stabilind termen pentru soluţionarea acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Recursul declarat de recurenta-reclamantă F. S.R.L. este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, deşi recurenta şi-a subscris toate criticile motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă reţine că, în realitate, o parte din critici vizează încălcarea unor norme de procedură civilă, iar nu a unor norme de drept material civil, aspect care impune încadrarea şi analizarea acestora din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În primul rând, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 502, raportat la art. 481 C. proc. civ., înrăutăţindu-i situaţia în propria cale de atac, prin faptul că a reţinut că nu se poate ţine seama de înscrisul reprezentat de copia contractului de cesiune de acţiuni nr. 14194/27.11.2099, încheiat între B. şi C.

Critica este fondată.

Analizând actele dosarului, instanţa supremă reţine că împotriva sentinţei primei instanţe, prin care a fost admisă cererea de chemare în judecată, a declarat apel pârâtul B., criticând, printre altele, aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în legătură cu înscrisul denumit „Contract de cesiune de acţiuni nr. 14194/27.11.2009”, depus de reclamantă la dosar în copie certificată cu originalul, susţinând că tribunalul nu trebuia să ţină seama de acest înscris.

Răspunzând acestei critici, prin decizia nr. 459/2018 din 19 decembrie 2018, pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, nu se justifică aplicarea sancţiunii de a nu se ţine seama de acest înscris.

Instanţa supremă reţine că împotriva acestei decizii a declarat recurs doar reclamanta F. S.R.L., criticând decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocate de intimatul-pârât, precum şi greșita aplicare, în soluţionarea excepţiei menţionate, a prevederilor art. 1573 alin. (1) şi art. 1567 alin. (2) C. civ., în raport de contractul de cesiune de creanţă încheiat între C. şi A. S.R.L. la 12.11.2015.

Prin urmare, cum intimatul-pârât B. nu a înţeles să formuleze o cale de atac proprie împotriva considerentelor deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual, iar recursul declarat de reclamantă a vizat alte aspecte, Înalta Curte reţine că soluţia cu privire la inaplicabilitatea sancţiunii de a nu se ţine seama de contractul de cesiune acţiuni nr. 14194/27.11.2009, depus de reclamantă în copie xerox, a căpătat autoritate de lucru judecat.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, iar, conform art. 502 din acelaşi cod, la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător.

În acest context, instanţa de recurs reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute lege.

Se impune precizarea că soluţia de casare în totalitate vizează faptul că, urmare a soluţiei de admitere a recursului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, din punct de vedere formal nu se păstrează nicio dispoziţie din dispozitivul sentinţei din apel, însă acest aspect nu anulează prevederile art. 502 C. proc. civ., în rejudecarea apelului, neputându-i-se crea părţii recurente o situaţie mai grea, întrucât apelul se rejudecă ca urmare a căii de atac promovate de partea adversă.

Aşadar, chiar dacă hotărârea casată nu are nicio putere, la rejudecarea procesului în limitele casării nu i se poate crea recurentei-reclamante o situaţie mai grea, chiar dacă apelul a fost declarat doar de către pârâtul B. Pe cale de consecinţă, soluţia de a se ţine cont de înscrisul denumit „Contract de cesiune de acţiuni nr. 14194/27.11.2009”, depus la dosar în copie certificată cu originalul, trebuia menţinută.

În acest context, se constată că în rejudecare după casare, prin repunerea în discuţia părţilor a motivului de apel privind aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi prin aplicarea sancţiunii de a nu se ţine seama de înscris, contrar celei intrate în puterea de lucru judecat, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 502, raportat la art. 481 C. proc. civ., agravând situaţia recurentei-reclamante, deşi apelul se rejudeca urmare a admiterii recursului exercitat de această parte.

În raport de cele expuse, se constată faptul că, înlăturând din cadrul probatoriului înscrisul denumit „Contract de cesiune de acţiuni nr. 14194/27.11.2009”, depus la dosar în copie certificată cu originalul, instanţa de apel nu a analizat conţinutul acestuia în raport de susţinerile şi apărările părţilor şi nu a stabilit situaţia de fapt în cauză în raport de acest mijloc de probă.

Prin urmare, instanţa de recurs nu poate analiza criticile recurentei-reclamante privind încălcarea art. 295, raportat la art. 293 C. proc. civ. şi art. 310 din acelaşi cod, art. 14, 15 şi art. 1270 C. civ., pentru prima dată în calea de atac a recursului, întrucât această cale de atac are în vedere strict aspecte de nelegalitate a hotărârii, ceea ce presupune existenţa, în prealabil, a unui raţionament al instanţei de apel cu privire la aspectele menţionate mai sus pentru ca, ulterior, să se poată realiza controlul de legalitate din perspectiva prevederilor art. 488 C. proc. civ. Or, nu aceasta este situaţia în cauză.

Este nefondată critica subscrisă de recurenta-reclamantă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 241 ind. 1 din Legea nr. 31/1990 în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a H. S.R.L. şi I. S.R.L.

Instanţa supremă reţine că prin sentinţa nr. 233/10.06.2021, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosar nr. x/85/2021, s-a admis divizarea totală, prin absorbţie, în baza proiectului de divizare, autentificat sub nr. 78 la 12.01.2021, a societăţii A. S.R.L. (societate absorbită) în favoarea a trei societăţi existente, în calitate de societăţi absorbante, respectiv H. S.R.L., I. S.R.L. şi F. S.R.L.

Totodată, reţine că, potrivit stării de fapt necontestate de părţi, creanţa ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu a fost cuprinsă în protocolul de divizare din 12.01.2021 al societăţii A. S.R.L., consfinţit de instanţa de judecată, ci doar în anexa la protocolul de predare-primire din 30.09.2021, întocmită ulterior divizării şi prin care creanţa ce face obiectul dosarului de faţă a fost atribuită F. S.R.L.

Conform art. 241 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „dacă un element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luare unei decizii privind repartizarea sa, elementul de activ în cauză sau contravaloarea acestuia se repartizează între toate societăţile beneficiare, proporţional cu cota din activul net alocat societăţilor în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare”.

În acest context factual şi normativ, se reţine că în mod corect a apreciat instanţa de apel că se impune introducerea în cauză a tuturor celor 3 societăţi beneficiare ale protocolului de divizare a A. S.R.L., întrucât anexa la protocolul de predare-primire, fiind întocmită ulterior proiectului de divizare, este opozabilă doar părţilor semnatare şi produce efecte doar între ele, însă, în ceea ce priveşte terţii, cum este şi pârâtul, este opozabil proiectul de divizare din 12.01.2021 al societăţii A.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a aplicat în mod judicios regula prevăzută de dispoziţiile art. 241 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în sensul că, dacă proiectul de divizare nu permite să se ştie cu certitudine cui revine elementul de activ, se cuvine fiecăreia dintre beneficiare, proporţional cu activele pe care le-a primit fiecare, în conformitate cu proiectul de divizare.

În considerarea celor evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu respectarea îndrumărilor date prin prezenta decizie, potrivit dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

II. Analizând recursul declarat în cauză de recurentul-pârât, în baza motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât B. susţine că în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a H. S.R.L., I. S.R.L. şi F. S.R.L., instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 241 ind. 1 alin. (1) şi art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Aşa cum s-a arătat şi în cadrul analizei recursului formulat de recurenta-reclamantă, în raport de contextul factual, imposibil de reanalizat în recurs, instanţa de prim control judiciar a aplicat în mod judicios dispoziţiile art. 241 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, când a reţinut că, nefiind repartizată prin proiectul de divizare, creanţa se repartizează între toate societăţile beneficiare, proporţional cu cota din activul net alocat societăţilor în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat în mod corect prevalenţă efectelor juridice produse de divizare în lumina prevederilor art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, în sensul că a operat transferul, atât în raporturile dintre societatea divizată şi societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către fiecare dintre societăţile beneficiare ale tuturor activelor şi pasivelor societăţii divizate, deci inclusiv a creanţei ce face obiectul prezentului dosar.

Ca efect al acestei divizări, toate cele trei societăţi implicate în procesul de divizare au devenit succesoarele A. S.R.L., subrogându-se în toate drepturile şi obligaţiile societăţii absorbite, A. S.R.L. Astfel, s-a reţinut corect că toate cele trei societăţi implicate în procesul de divizare au calitate procesuală activă în apelul declarat de către pârâtul B., critica formulată prin memoriul de recurs fiind nefondată.

În ceea ce priveşte restul argumentelor recurentului-pârât, privind lipsa dovezilor privind preluarea creanţei în patrimoniul fiecăreia dintre cele trei societăţi absorbante, instanţa supremă reţine că acestea vizează, în realitate, stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, pe baza administrării probatoriului. Or, recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căruia se analizează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente.

Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs nu poate fi analizată temeinicia unei hotărâri, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului-pârât.

În plus, instanţa supremă notează că, deşi prin decizia atacată instanţa de apel a reţinut că, prin anexa la protocolul de predare-primire din 30.09.2021, creanţa a fost atribuită societăţii F. S.R.L., recurentul-pârât a ignorat aceste considerente şi a reluat, prin memoriul de recurs, aceleaşi argumente supuse analizei în faţa instanţei de prim control judiciar şi la care a primit deja un răspuns.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de criticile formulate și că recursul incident declarat de recurentul-pârât B. este nefondat şi a fost respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.