Unpaid royalties for public communication of phonograms and audio-visual works: quashed and remanded to confirm distinct remuneration for separate tourist villas

Comunicare publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unor vile turistice situate în aceeaşi locaţie. Criterii legale de stabilire a remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi şi executanţi. Unităţi de cazare distincte pentru care utilizatorul datorează remuneraţii distincte

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

prestații artistice din domeniul audiovizual

comunicare publică

remunerații

vilă turistică

Decizia ORDA 120/2016, art. 3.11

Normele metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism, art. 2 lit. b)

În sensul Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, sunt structuri de primire turistice cu funcţiune de cazare: hoteluri, hoteluri-apartament, hosteluri, moteluri, vile turistice, cabane turistice, bungalow-uri, sate de vacanţă, campinguri, popas turistic, căsuţe tip camping, apartamente şi camere de închiriat în locuinţe familiale, nave fluviale şi maritime inclusiv pontoane plutitoare, pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice şi alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică [art. 2 lit. b) din respectivele norme aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism].

Vila turistică este definită, astfel cum reiese din Anexa nr. 1.4 la Normele metodologice menţionate, ca fiind o structură de primire turistică de capacitate relativ redusă, funcţionând în clădiri independente, cu arhitectură specifică, situată în staţiuni turistice sau în alte zone şi localităţi de interes turistic, care asigură cazarea turiştilor şi prestarea unor servicii specifice.

Astfel, reţinerea instanţei de apel, în sensul că cele trei vile constituie în mod efectiv o singură unitate de cazare, deoarece sunt situate în aceeaşi locaţie şi au un număr mic de camere, nu respectă criteriile legale de stabilire a remuneraţiilor, întrucât pe de-o parte definiţia vilei turistice, are în vedere funcţionarea separată a fiecărei clădiri, iar pe de altă parte în Anexa 1.4 la normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 (pct. 2 – Organizarea spaţiilor) nu se prevede un număr minim de camere pentru o singură vilă, ci doar un număr maxim (15 camere în cazul vilelor de 4 stele).

Prin urmare, în condiţiile în care cele trei vile turistice pe care le deţine pârâta, deşi situate la aceeaşi adresă, funcţionează în clădiri independente, pentru fiecare vilă în parte fiind emis câte un certificat de clasificare, ele reprezintă trei unităţi de cazare distincte pentru care utilizatorul datorează, potrivit dispoziţiilor art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016, remuneraţii distincte pentru fiecare unitate de cazare deţinută în cazul comunicării publice a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 621 din 5 martie 2024

Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a civilă, în data de 01.02.2021, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, a solicitat să fie obligată pârâta la plata sumei de 13.158,00 lei x 3, respectiv 39.474,00 lei, la care se adaugă TVA, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 Decizia ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/ de comerț/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând de la 01.02.2018 până la data de 31.03.2020 și respectiv de la 01.06.2020 până la 31.12.2020, în temeiul art. 1.349 C.civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv Vila Turistică X, Vila Turistică Y și Vila Turistică Z, unități situate in Sinaia; obligarea pârâtei la plata sumei de 8.146,64 lei x 3, respectiv 24.439,93 lei, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe primul capăt de cerere, calculate la remunerația fără TVA până la data de 28.01.2021, conform dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la primul capăt al cererii.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1.349 şi urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii), inclusiv cu forma republicată la data de 14.06.2018 în M.Of. Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018 şi Decizia ORDA nr. 10/2016, Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019, ca norme de aplicare.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă

Prin sentința civilă nr. 658 din data de 21.04.2021, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. SRL; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 39.474 lei (la care se adaugă TVA) reprezentând triplu remunerației pentru comunicare publică fonograme și prestații artistice din audiovizual pentru intervalul 01.02.2018-31.03.2020, 01.06.2020-31.12.2020; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.146,64 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 28.01.2021, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, calculate în continuare până la data achitării integrale a debitului restant; a obligat pârâta să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1.000 lei reprezentând onorariu avocat, suma de 100 lei reprezentând taxă judiciară și suma de 20 lei reprezentând cheltuieli extras ONRC.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel pârâta.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1723A din data de 16.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 658/2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.158 lei, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial în perioadele 01.02.208-31.03.2020 şi 01.06.2020-31.12.2020; a respins cererea de obligare a pârâtei la plata TVA şi a penalităţilor de întârziere; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat intimata-reclamantă la 50 lei cheltuieli de judecată către apelanta, reprezentând taxă de timbru; a admis în parte cererea formulată de expert W. şi a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 2000 lei în sarcina apelantei-pârâte; a obligat apelanta-pârâtă A. SRL să plătească expertului W. suma de 2000 lei.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1723A din 16.11.2022, reclamanta a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru o nouă judecată, invocând drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă arată următoarele:

Instanţa de apel a aplicat un criteriu străin de stabilire a remuneraţiilor, contrar dispoziţiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016, apreciind că intimata-pârâtă trebuie să achite triplul remuneraţiilor doar pentru o singură unitate de cazare, chiar dacă din Registrul Structurilor de primire turistice cu funcţiune de cazare clasificate rezultă că aceasta administrează trei unităţi de cazare distincte situate în oraşul Sinaia: vila turistică X (clasificată 4 stele, 5 spaţii de cazare), vila turistică Y (clasificată 4 stele, 4 spaţii de cazare), vila turistică Z (clasificată 4 stele, 6 spaţii de cazare).

Astfel, instanţa de apel a reţinut că cele trei vile reprezintă o singură unitate de cazare, întrucât sunt situate în aceeaşi locaţie, chiar dacă există trei certificate de clasificare, au un număr mic de camere, iar organizarea contabilităţii este unitară.

Or, contrar argumentelor instanţei de apel, conform extrasului de la Ministerul Turismului, intimata-pârâtă deţine 3 certificate de clasificare respectiv Certificatul nr. 15091/2017 pentru Vila X - 4 stele - 10 locuri, Certificatul nr. 15089/2017 pentru Vila Y - 4 stele - 10 locuri, Certificatul nr 15090/2017 pentru Vila Z - 4 stele - 8 locuri.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 6 lit. c) din Decizia ORDA nr. 120/2016, metodologia aplicabilă în cauză, utilizatorul este obligat să pună la dispoziţia organismului de gestiune colectivă copie de pe aceste certificate de clasificare pentru eliberarea autorizaţiei-licenţă neexclusivă sau pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor datorate.

Art. 1 din Decizia ORDA nr. 120/2016 prevede o remunerație fixă, lunară datorată pentru fiecare spațiu închis sau deschis, indiferent dacă aceste spații sunt la aceeași adresă sau la adrese diferite, indiferent dacă există o organizare unitară sau nu a contabilității utilizatorului, pentru spațiile de cazare sau pentru alte spații pe care le administrează în care are loc activitatea de comunicare publică a fonogramelor și prestațiilor artistice ale artiștilor interpreți sau executanți.

Din probele existente la dosar rezultă că vilele se închiriază fiecare în parte. Instanţa de apel a reţinut în mod corect că în anul 2021 certificatul de clasificare al Vilei Turistice Y a fost radiat, fiind scos din circuitul turistic, ceea ce denotă o independenţă funcţională a fiecărei unităţi de cazare în parte.

În concluzie, instanţa de apel în mod nelegal a consideratcă toate cele trei vile turistice reprezintă o singură unitate de cazare, chiar dacă pe perioada care a făcut obiectul dosarului au funcţionat independent una faţă de cealaltă.

Instanţa de apel a reţinut că nu este incident nici criteriul de public nou, conform Hotărârii CJUE din Cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland)Ltd. paragrafele 48-51, însă doar a redat aceste paragrafe din hotărârea menţionată, fără alte explicaţii referitoare la lipsa acestui criteriu.

Or, respectivele paragrafe întăresc ideea că intimata-pârâtă, atunci când comunică fonograme și prestații artistice prin intermediul televizoarelor în camerele clienților săi, utilizează fonogramele și prestațiile artistice în mod autonom și le transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială, neavând importanță, dacă administrează un număr mic de camere.

Cu privire la cerința unui public nou, se arată că, în speța de față, clienții vilelor turistice X, Y și Z, pot fi atât persoane care primesc serviciile pensiunii în mod repetitiv și frecvent, cât și persoane care se află acolo pentru prima dată, în mod întâmplător și excepțional.

În consecinţă, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În probaţiune se solicită administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și oricare altele a căror necesitate ar rezulta din susținerile intimatei-pârâte formulate în recurs.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., art. 1349 și urm. C.civ., art. 162 din Legea nr. 8/1996 și normele de aplicare a legii pe sursa comunicare publică, Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat, susţinând că administrează o singură unitate de cazare denumită „Vilele Q.”, cu o singură recepţie, astfel că este vorba de o singură afacere, un singur operator economic.

În ceea ce priveşte Vila Y, intimata-pârâtă învederează că, deşi pe site apar trei unităţi de cazare, în realitate una dintre ele, Vila Y, a fost radiată din evidenţele Ministerului Turismului în anul 2021, însă această vilă a fost scoasă din circuitul turistic cu mult înainte de radiere. Ea nu a fost închiriată publicului, fiind ocupată doar de către proprietari.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 C.proc.civ., normele de punere în aplicare a Legii nr. 290/2003, precum şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

În probaţiune a solicitat proba cu înscrisuri.

I.6. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte şi admiterea recursului.

Susţine că prin situaţia de fapt expusă în întâmpinare de către intimata-pârâtă, aceasta din urmă recunoaşte fără echivoc faptul că a administrat în perioada ce face obiectul judecăţii trei unităţi de cazare distincte, unităţi promovate separat şi închiriate separat.

Faptul că Vila Y a fost radiată în anul 2021 din evidenţele Ministerului Turismului întăreşte convingerea că fiecare dintre cele 3 unităţi turistice a funcţionat distinct una de cealaltă. În perioada dedusă judecăţii Vila Y a funcţionat, astfel că nu are relevanţă radierea sa ulterior acestei perioade. Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză a rezultat că pentru perioada în litigiu intimata-pârâtă a realizat venituri pe toate cele trei unităţi de cazare, chiar dacă aceasta afirmă că Vila Y a fost folosită doar de familie.

Nu prezintă relevanţă nici faptul că există o singură recepţie pentru toate cele trei unităţi de cazare, actul de comunicare publică se apreciază în funcţie de fiecare unitate de cauze.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 497, art. 490 alin. 2 raportat la art. 4711 și urm. C.proc.civ., art. 1349 și urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 și normele de aplicare a legii pe sursa comunicare publică respectivă.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat şi îl va admite, în considerarea celor ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM a învestit prima instanţă cu o acţiune în pretenţii, solicitând obligarea pârâtei A. SRL la plata unor despăgubiri băneşti pentru faptul ilicit constând în comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în trei unităţi de cazare deţinute de pârâtă, pentru perioada cuprinsă între 01.02.2018 şi 31.03.2020 şi respectiv pentru perioada cuprinsă între 01.06.2020 şi 31.12.2020, fără să fi încheiat, în prealabil, o autorizaţie licenţă neexclusivă cu CREDIDAM.

Soluţionând cauza, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 39.474 lei (la care se adaugă TVA) reprezentând triplul remunerației pentru comunicare publică fonograme și prestații artistice din audiovizual pentru intervalul 01.02.2018-31.03.2020, 01.06.2020-31.12.2020, la plata sumei de 8.146,64 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 28.01.2021, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, calculate în continuare până la data achitării integrale a debitului restant.

Hotărârea primei instanțe a fost atacată de pârâtă cu privire la numărul de unităţi de cazare reţinute ca aparţinând pârâtei, cu privire la comunicarea publică de fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, cu privire la reţinerea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, la acordarea TVA-ului, precum şi la acordarea penalităţilor de întârziere.

Procedând astfel la o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel a statuat, în fapt şi în drept, cu privire la fondul litigiului, prin decizia pronunţată, apelul pârâtei fiind admis, iar hotărârea primei instanţe schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.158 lei, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial în perioadele 01.02.2018-31.03.2020 şi 01.06.2020-31.12.2020; totodată s-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata TVA şi a penalităţilor de întârziere şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În esenţă, admiterea apelului s-a raportat numai la împrejurarea că instanţa de apel a apreciat că cele trei vile deţinute de pârâtă constituie o singură unitate de cazare, având în vedere că aparţin aceleiaşi persoane juridice, sunt situate în aceeaşi locaţie şi au un număr mic de camere.

Prin memoriul de recurs formulat, reclamanta afirmă, din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., că normele de drept material au fost greşit aplicate de către instanţa de apel, cu referire expresă la dispoziţiile Deciziei ORDA nr. 120/2016 (norma metodologică pe sursa de comunicare publică în scop ambiental).

Astfel, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă apreciază că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât s-a aplicat un criteriu străin de stabilire a remuneraţiilor, contrar dispoziţiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016, instanţa acordând triplul remuneraţiilor doar pentru o singură unitate de cazare, apreciind că cele trei vile turistice deţinute de intimata-pârâtă reprezintă o singură unitate de cazare, chiar dacă pe perioada dedusă judecăţii acestea au funcţionat independent una faţă de cealaltă, iar intimata-pârâtă deţine trei certificate de clasificare emise de Ministerul Turismului.

Apreciind asupra susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că acestea sunt fondate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

În sensul normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, sunt structuri de primire turistice cu funcţiune de cazare: hoteluri, hoteluri-apartament, hosteluri, moteluri, vile turistice, cabane turistice, bungalow-uri, sate de vacanţă, campinguri, popas turistic, căsuţe tip camping, apartamente şi camere de închiriat în locuinţe familiale, nave fluviale şi maritime inclusiv pontoane plutitoare, pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice şi alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică (art. 2 lit. b din respectivele norme aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism).

Vila turistică este definită, astfel cum reiese din Anexa nr. 1.4 la normele metodologice anterior menţionate, ca fiind o structură de primire turistică de capacitate relativ redusă, funcţionând în clădiri independente, cu arhitectură specifică, situată în staţiuni turistice sau în alte zone şi localităţi de interes turistic, care asigură cazarea turiştilor şi prestarea unor servicii specifice.

Pornind de la această definiţie, Înalta Curte observă că, în speţa dedusă judecăţii, cele trei vile turistice pe care le deţine intimata-pârâtă, respectiv Vila turistică X, Vila turistică Y şi Vila turistică Z, clasificate cu 4 stele, deşi situate la aceeaşi adresă, funcţionează în clădiri independente, astfel încât ele reprezintă trei unităţi de cazare distincte.

De altfel, după cum s-a reţinut de instanţe, pentru fiecare vilă în parte a fost emis câte un certificat de clasificare. Astfel pentru Vila turistică X a fost emis certificatul de clasificare nr. 15091/2017, pentru Vila turistică Y a fost emis certificatul de clasificare nr. 15089/2017, iar pentru Vila turistică Z a fost emis certificatul de clasificare nr. 15090/2017.

Că sunt unităţi de cazare distincte, iar nu una singură, precum şi că acestea funcţionează separat una de cealaltă, se deduce şi din faptul că, doar una dintre acestea, Vila Y, a fost scoasă din circuitul turistic, certificatul de clasificare atribuit acesteia fiind radiat în anul 2021.

Prin urmare, reţinerea instanţei de apel, în sensul că cele trei vile constituie în mod efectiv o singură unitate de cazare întrucât sunt situate în aceeaşi locaţie şi au un număr mic de camere nu respectă criteriile legale de stabilire a remuneraţiilor, întrucât pe de-o parte definiţia vilei turistice, mai sus reprodusă, are în vedere funcţionarea separată a fiecărei clădiri, iar pe de altă parte în Anexa 1.4 la normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 (punctul 2 – Organizarea spaţiilor) nu se prevede un număr minim de camere pentru o singură vilă, ci doar un număr maxim (15 camere în cazul vilelor de 4 stele).

Înalta Curte mai reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte. De asemenea, dispoziţiile art. 1 din aceeaşi decizie fac vorbire de spaţii închise sau deschise în care se realizează acte de comunicare publică.

În cuprinsul metodologiei publicate în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016 (M.Of. nr. 952 din 25 noiembrie 2016) se prevede la art. 3.12 că pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia-licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie.

În aceste circumstanţe, având în vedere dispoziţiile pct. 3.11 coroborate cu pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru comunicarea publică fără ca utilizatorul să fi deţinut autorizaţie-licenţă neexclusivă se datorează remuneraţii distinct pentru fiecare unitate de cazare deţinută.

În consecinţă, este incident art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în condiţiile în care decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Această constatare este în sine suficientă pentru conturarea soluţiei ce se impune a fi pronunţată în cauză, respectiv casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea stabilirii cuantumului remuneraţiilor datorate, distinct, pentru fiecare dintre cele trei unităţi de cazare deţinute de intimata-pârâtă.

Totodată însă, este întemeiată şi critica de nelegalitate referitoare la faptul că instanţa de apel a reţinut că nu este incident criteriul de public nou, conform Hotărârii CJUE din Cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd.

În ceea ce priveşte criteriul „publicului nou”, Înalta Curte reţine că actul de comunicare a unei opere protejate către un public nou presupune o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenţia ca un public suplimentar care este admis de deţinătorul televizoarelor să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei.

De asemenea, acest criteriu al unui public nou presupune a se constata că persoanele care frecventează unităţile de cazare deţinute de intimata-pârâtă nu aparţin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile intimatei-pârâte atât în mod paralel, cât şi succesiv şi care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceştia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică iniţială.

Aceste aspecte au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 şi 42.

Tot în acest sens este şi hotărârea CJUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care, la paragrafele 49 şi 51, redate de însăşi instanţa de apel în hotărârea recurată, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul iniţial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienților săi utilizează această fonogramă în mod autonom și o transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială.

Or, în speţa pendinte, faţă de specificul activităţii desfăşurate în spaţiile în litigiu, clienţii intimatei-pârâte îndeplinesc condiţia de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece din perspectiva analizată, în acelaşi moment concret cele 3 vile vor fi folosite de persoane distincte, fiecare dintre acestea ocupând una dintre camerele puse la dispoziţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. 2 C.proc.civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.