Prescription of Action to Convert Judicial Penalty Damages into Compensatory Damages as Accessory Claim

Cerere de transformare a daunelor cominatorii în daune compensatorii. Prescripţia dreptului material la acţiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: daune cominatorii

daune compensatorii

drept accesoriu

drept principal

prescripţie

C.civ., art. 1516 alin. (2), art. 2503

Dispoziţiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., care instituie principiul prescrierii dreptului la acţiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acţiune privind un drept principal, constituie o aplicaţie specifică, în materia prescripţiei extinctive, a regulii accesorium sequitur principalem.

Astfel, dat fiind caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, ce reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau de a nu face determinate prin hotărâre judecătorească, întrucât la data formulării acţiunii privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii nu era împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale stabilite prin titlu executoriu, dreptul material la acţiune privind drepturile accesorii nu se poate considera prescris.

Daunele cominatorii pot fi solicitate de către creditor oricând în interiorul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea obligaţiei principale, tocmai în virtutea caracterului accesoriu al acestor daune.

Prin urmare, în condiţiile în care termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea obligaţiei principale nu se împlinise la momentul promovării acţiunii având ca obiect transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii, instanţa de apel, nesocotind dispoziţiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., în mod greşit, a reţinut că dreptul la acțiune s-ar naște la momentul la care există refuzul explicit al debitorului de executare a obligației principale, întrucât de la acest moment creditorul ar fi cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 2.528 C.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1017 din 11 aprilie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași-Secţia I civilă la 1.09.2020, reclamanta Parohia A. a solicitat obligarea pârâtului Primarul Comunei Tomeşti la plata sumei de 207.000 lei, reprezentând daune compensatorii, rezultate în urma transformării daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere, la care pârâtul a fost obligat prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/245/2012.

2. Hotărârea primei instanţe în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 832 din 15.04.2021, Tribunalul Iaşi-Secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

3. Hotărârea instanţei de apel în primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe, la 21.05.2021, a formulat apel reclamanta, solicitând anularea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe

Prin decizia civilă nr. 516 din 4.11.2021, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din 2.12.2021, Curtea de Apel Iaşi-Secţia civilă a admis apelul şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea primei instanţe în al doilea ciclul procesual

Prin sentinţa civilă nr. 2361 din 6.10.2022, Tribunalul Iaşi-Secţia I civilă a respins excepția tardivității şi excepţia prescripției dreptului material de a cere executarea silită, a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune compensatorii în valoare de 207.000 lei.

5. Hotărârea instanţei de apel în al doilea ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a formulat apel principal, solicitând schimbarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii acţiunii, respectiv a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, iar, în subsidiar, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat apel incident la considerentele sentinţei, prin care a solicitat înlocuirea considerentelor greşite ale sentinţei, prin care se reţine caracterul moral al prejudiciului, cu considerente corecte, prin care să se reţină caracterul material al prejudiciului.

Prin decizia civilă nr. 157 din 23.03.2023, Curtea de Apel Iaşi-Secția civilă a respins apelul incident, a admis apelul principal şi a schimb în tot sentinţa apelată, în sensul că a calificat excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de către pârât, ca fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis această excepţie şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, obligând reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat redus.

6. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., susţinând că, nesocotind dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțate de Judecătoria Iași-Secţia civilă în dosar nr. x/245/2012, în condiţiile în care a substituit momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii, respectiv cel al îndeplinirii obligaţiilor de către debitor, cu un alt moment, stabilit în mod subiectiv şi aleatoriu, respectiv data manifestării exprese din partea debitorului a refuzului de a-şi îndeplini obligaţiile.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.357, art. 1.359, art. 1.516, art. 2.500, art. 2.503 şi art. 2.528 C.civ., precum şi a Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că prescripţia dreptului material la acţiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii a început să curgă la 2 iunie 2014. Deşi recunoaşte caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, precum şi faptul că, la data formulării acţiunii, nu se împlinise prescripţia dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale de a face, totuşi instanţa de apel a apreciat, fără temei legal, că dreptul material la acţiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii a luat naştere la momentul refuzului debitorului de a executa obligaţia principală şi că acesta nu a fost afectat de acte de întrerupere a cursului prescripţiei.

Instanţa de apel a reținut, în mod nelegal, că exercitarea dreptului la acţiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii depinde de refuzul expres al debitorului de a executa obligaţia principală, în condiţiile în care unica cerinţă prevăzută de lege şi reţinută în considerentele Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite este întârzierea executării, neavând nicio relevanţă juridică motivul pentru care debitorul a întârziat executarea.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.516 alin. (2) pct. 1 C.civ., creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, să treacă la executarea silită a obligaţiei, atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, daunele compensatorii având caracterul unor daune-interese ce cuantifică prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării. Ca atare, daunele cominatorii pot fi solicitate oricând în interiorul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea obligaţiei principale, tocmai în virtutea caracterului accesoriu al acestora.

Întrucât transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii se face potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, astfel cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, rezultă că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2.528 C.civ., conform cărora prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. De vreme ce pârâtul a iniţiat demersurile pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu abia la 2 noiembrie 2020, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii nu a început să curgă de la 2.06.2014.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C.proc.civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va admite, va casa în tot decizia civilă recurată şi va trimite, spre rejudecare, apelul principal și apelul incident la aceeaşi curte de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ..

În cauză, se constată că recurenta-reclamantă a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce a invocat argumente care se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C.proc.civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte atunci când, în şedinţa publică din 11 aprilie 2024, a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțate de către Judecătoria Iași-Secţia civilă în dosarul nr.x/245/2012, atunci când a substituit momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii cu un alt moment, stabilit în mod subiectiv şi aleatoriu.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de casare este nefondat.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei de judecată a chestiunii litigioase deja rezolvate, în mod definitiv, într-un litigiu anterior. Plecând de la dispoziţiile art. 430-431 C.proc.civ., se reţine că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.

Ca atare, este necesar a se distinge între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C.proc.civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 431 alin. (2) C.proc.civ., conform cărora „oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013, atunci când a stabilit că, în prezenta cauză, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de refuzul intimatului-pârât de executare (2.06.2014).

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3050 din 21.02.2013, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 24.04.2014, ambele pronunțate de către Judecătoria Iași-Secţia civilă în dosarul nr. x/245/2012, s-a dispus, printre altele, obligarea pârâţilor Comisia Locală de Fond Funciar şi Primarul Comunei Tomeşti să întocmească documentaţia prealabilă emiterii titlului de proprietate, să o înainteze la O.C.P.I. Iaşi şi să o pună în posesie pe reclamantă cu terenul în suprafaţă de 10,7752 ha, situat pe raza comunei Tomeşti, precum şi obligarea pârâtului Primarul Comunei Tomeşti să plătească daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data îndeplinirii obligaţiei.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, acest din urmă moment (data îndeplinirii de către debitor a obligaţiei de a face) nu a fost nesocotit sau contrazis de către instanţa de apel prin decizia recurată, pentru a se putea reţine încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. În realitate, construind raţionamentul logico-juridic ce a condus la concluzia că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de refuzul debitorului de executare, instanţa de apel nu a încălcat termenul stabilit prin dispozitivul sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013, ci a constatat că există un refuz expres al intimatului-pârât de a-şi îndeplini obligaţia stabilită în sarcina sa, context în care a apreciat că dreptul la acţiunea în transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii se naşte la momentul la care există acest refuz, până la acel moment creditorul având o speranţă legitimă că obligaţia va fi îndeplinită.

În acest context, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013, cu argumentarea că „a substituit momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, respectiv cel al îndeplinirii obligaţiei de către debitor, cu un alt moment, stabilit în mod subiectiv şi aleatoriu, respectiv data manifestării exprese din partea debitorului a refuzului de a îndeplini obligaţia”.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel nu a stabilit că daunele cominatorii nu ar fi datorate pentru perioada cuprinsă între rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013 şi data îndeplinirii obligaţiei principale stabilite în sarcina intimatului-pârât, caz în care s-ar fi putut invoca încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013, ci a particularizat, în raport cu circumstanţele factuale ale cauzei, momentul de început al termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, luând în considerare împrejurarea specifică a refuzului explicit al debitorului de executare a obligaţiei principale stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3050 din 21.02.2013 a Judecătoriei Iași, astfel că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.

Pe de altă parte, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.357, art. 1.359, art. 1.516, art. 2.500, art. 2.503 şi art. 2.528 C.civ., precum şi a Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este fondat.

Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că daunele cominatorii, constând în condamnarea debitorului la plata către creditor a unei anumite sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei în natura ei specifică, îşi au temeiul în dubla funcţiune - jurisdictio et imperium - pe care o are judecătorul, cu consecinţa prerogativei sale de a ordona şi măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea pe care o pronunţă.

Ca atare, daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară, care se aplică de către instanţele de judecată, în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească. Suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar raţiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului, care persistă în neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume, calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligaţiei de a face sau de a nu face.

Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silită asupra bunurilor debitorului, daunele cominatorii constituie o modalitate de constrângere, ce rezultă din ameninţarea cu o atare executare, dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a face sau de a nu face.

Daunele cominatorii constituie, aşadar, un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenţei debitorului la executarea silită şi au caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta îşi va îndeplini obligaţia asumată. Faţă de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii trebuie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar, atunci când debitorul refuză executarea, cuantumul lor trebuie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare.

Fiind de principiu că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiei convenite, precum şi că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă şi lichidă, revine instanţei îndatorirea ca, după executarea obligaţiei respective, să transforme daunele cominatorii în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma care reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei.

În acest sens, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 225 din 13 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit, printre altele, că hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită directă, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate, mai întâi, de instanţa de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii, în limita daunelor-interese dovedite.

Pretenţia dedusă judecăţii în prezenta cauză o constituie cererea Parohiei A. de obligare a Primarului Comunei Tomeşti la plata sumei de 207.000 lei, reprezentând daune compensatorii, rezultate în urma transformării daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere, la care pârâtul a fost obligat prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. X/245/2012.

Prin sentinţa civilă nr. 2361 din 6.10.2022, pronunţată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul Iaşi-Secţia I civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune compensatorii, stabilind valoare totală de 207.000 lei.

Admiţând apelul principal declarat de către pârât, instanţa de apel a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârât, şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, soluţie în raport cu care a respins apelul incident formulat de reclamantă cu privire la anumite considerente ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

(i) cererea prin care se solicită transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii are un obiect patrimonial, fiind supusă prescripției extinctive în termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C.civ.;

(ii) daunele cominatorii acordate prin sentinţa civilă nr. 3050 din 21.02.2013 au caracter accesoriu, de ,,pedeapsă” civilă, în vederea garantării executării în natură a obligaţiei principale constând în întocmirea documentației prealabile emiterii titlului de proprietate, înaintarea ei la O.C.P.I. Iași şi punerea în posesie a reclamantei asupra terenului în suprafață de 10,7752 ha;

(iii) raportat la caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, dreptul la acțiunea privind transformarea lor în daune compensatorii se naște la momentul la care există refuzul explicit al debitorului de executare a obligației principale;

(iv) în cauză, acest moment coincide cu data când reclamanta a luat cunoștință de refuzul debitorului de executare și a emis adresa nr. 28 din 2.06.2014, întrucât de la acest moment a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 2.528 C.civ., şi a devenit actual interesul de a da eficiență caracterului de ,,pedeapsă” civilă al daunelor cominatorii, în scopul obținerii executării în natură a obligaţiei principale;

(v) Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție-Secţiile Unite nu este incidentă în cauză, întrucât, pe de o parte, se referă la admisibilitatea cererii de transformare a daunelor cominatorii în daune compensatorii, iar nu la prescripţia dreptului material la acţiune, iar, pe de altă parte, în considerentele ei nu s-a reținut că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a fost executată obligația principală, fără a se ține cont de perioada de timp care a curs până la data executării;

(vi) executarea obligației principale de a face, stabilită prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013, este supusă prescripției dreptului de a cere executarea silită, în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive; în privința termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea obligaţiei principale, au operat mai multe întreruperi, ca urmare a formulării cererilor de chemare în judecată ce au format obiectul dosarelor nr. x/245/2014, nr. x/99/2015 şi nr. x/245/2016, ceea ce a condus la neîmplinirea acestui termen;

(vii) în privința obligației accesorii de plată a daunelor cominatorii, reclamanta nu a invocat şi probat acte de întrerupere a termenului de prescripție, neputându-se reține că cererile formulate în dosarele nr. x/245/2014, nr. x/99/2015 şi nr. x/245/2016 au vizat inclusiv obligația accesorie;

(viii) din moment ce termenul de prescripţie a început să curgă la 2.06.2014, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 1.09.2020, rezultă că în cauză a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

În acord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă, incidente în cauză.

Potrivit art. 2.503 alin. (1) C.civ., „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Acest text legal instituie principiul prescrierii dreptului la acţiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acţiune privind un drept principal şi constituie o aplicaţie specifică, în materia prescripţiei extinctive, a regulii accesorium sequitur principalem (accesoriul urmează soarta principalului).

După cum în mod corect s-a învederat prin memoriul de recurs, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., întrucât, deşi a constatat caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, precum şi faptul că, la data formulării acţiunii, nu era împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale de a face stabilite prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013 a Judecătoriei Iaşi, totuşi instanţa de apel a apreciat, fără temei legal, că dreptul material la acţiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii s-a prescris.

Or, din prevederile art. 2.503 alin. (1) C.civ. rezultă că dreptul material la acţiune privind drepturile accesorii nu se poate considera prescris, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de către legiuitor, dacă dreptul la acţiune privind dreptul principal nu s-a prescris. Cu alte cuvinte, daunele cominatorii pot fi solicitate de către creditor oricând în interiorul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea obligaţiei principale, tocmai în virtutea caracterului accesoriu al acestor daune. Interpretarea dată de către instanţa de apel neagă însuşi rolul daunelor cominatorii, acela de mijloc juridic subsidiar de constrângere a intimatului-pârât pentru a-şi îndeplini obligaţia de a face stabilită prin sentinţa civilă nr. 3050 din 21.02.2013 a Judecătoriei Iași.

În acest context, recurenta-reclamantă a făcut, în mod corect, trimitere la dispoziţiile art. 1516 alin. (2) C.civ., conform cărora “atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.”

Nesocotind dispoziţiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., instanţa de apel a reţinut, fără temei legal, că dreptul la acțiunea privind transformarea lor în daune compensatorii s-ar naște la momentul la care există refuzul explicit al debitorului de executare a obligației principale (2.06.2014), întrucât de la acest moment recurenta-reclamantă ar fi cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 2.528 C.civ., cu toate că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea obligaţiei principale nu se împlinise, operând mai multe întreruperi ale acestuia, ca urmare a cererilor de chemare în judecată ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/245/2014, nr. x/99/2015 şi nr. x/245/2016.

În acest context, se reţine caracterul fondat al criticilor de recurs, decizia civilă recurată fiind dată în urma interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material aplicabile în cauză, în mod special a prevederilor art. 2.503 alin. (1) C.civ., astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi că decizia recurată este nelegală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C.proc.civ., a admis recursul, a casat în tot decizia recurată şi a trimis, spre rejudecare, apelul principal și apelul incident la aceeaşi curte de apel.

Dată fiind această soluţie, care nu permite stabilirea, la acest moment, a părţii care a pierdut procesul, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ., cheltuielile de judecată efectuate în recurs urmează a fi avute în vedere de către instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelurilor.