Appeal dismissed: Civil delict liability upheld for press articles violating right to private life and honor of a public figure

Articole de presă în care sunt prezentate aspecte din viaţa privată a reclamantului, persoană publică. Inexistenţa unei baze factuale. Abordarea unui subiect care nu prezintă interes general. Depăşirea limitelor libertăţii de exprimare

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: dreptul la demnitate, onoare şi reputaţie

dreptul la viaţa privată

libertatea de exprimare

despăgubiri morale

C.civ., art. 70, art. 72 alin. (2), art. 75, art. 1357

Constituţie, art. 20

C.E.D.O., art. 8, art. 10

Deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Astfel, publicarea unor articole de presă în care este redată imaginea reclamantului şi în care sunt prezentate, fără acordul său, multiple aspecte din viaţa sa privată, relevând elemente din procesul de divorţ în care se regăsea acesta, prezentarea unor susţineri ale unor terţe persoane prin care se aduceau acuzaţii privind violenţa în familie, consumul de alcool şi substanţe interzise, fără o bază factuală şi fără o minimă verificare a informaţiilor, reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Prin urmare, chiar dacă reclamantul este persoană publică, dreptul acestuia la onoare şi la demnitate a fost cu atât mai mult încălcat prin articolele incriminate, în condiţiile în care detaliile din viaţa sa privată nu constituie un subiect de dezbatere de interes general, iar conţinutul articolelor este cu atât mai denigrator cu cât face referire la viaţa sa intimă.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 98 din 18 ianuarie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la data de 02.10.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. și C. solicitând: să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite de către pârâţi prin săvârşirea faptelor prevăzute de art. 74 lit. f) C.civ.; atragerea răspunderii delictuale a pârâţilor, în sensul obligării acestora la repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantului, prin plata în solidar a sumei de 250.000 lei, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare demnitate, reputaţie şi viața privată; obligarea pârâţilor la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată, într-un ziar de largă circulație, publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul www(...)ro; obligarea pârâţilor de a înlătura toate articolele, materialele si postările referitoare la reclamant din spaţiul public.

La data de 17.10.2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că iniţial a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru articolul din data de 24.09.2019, însă a constatat că pe site-ul www(...)ro a apărut un articol (autorul fiind B.) intitulat „Celebrul jurat de la X., acuzat de violenţe, consum de alcool şi…” a promis în faţa mea că va merge la dezintoxicare, dar a plecat cu amanta!”.

Având în vedere că în data de 07.10.2019 s-a constatat că pe site-ul www(...)ro a apărut un articol intitulat „Juratul de la (...) a divorţat în secret!!!”, reclamantul a arătat că înţelege să îşi modifice acţiunea, în sensul că include în obiectul judecăţii şi articolul mai sus menţionat.

La data de 29.11.2019, reclamantul a depus la dosar precizări prin care a menţionat numele şi prenumele pârâţilor, având în vedere modificările cererii de chemare în judecată, respectiv pârâţii B., D. şi C.

La data de 14.11.2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că înţelege să modifice acţiunea iniţială formulată şi modificată, prin care a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru articolele din data de 24.09.2019 şi 07.10.2019, arătând că a constatat o nouă faptă delictuală săvârșită de aceiași pârâţi în data de 31.10.2019.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentința civilă nr. 560 din 21.04.2021, Tribunalul București Secția a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., sens în care a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu acești pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.; a admis în parte acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 lei, reprezentând daune morale; a fost obligat pârâtul să publice, pe propria cheltuială, dispozitivul hotărârii într-un ziar de largă circulație, precum şi pe site-ul www(...)ro și a respins în rest acţiunea modificată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva sentinței civile nr. 560/2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a declarat apel de către pârâtul B., prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 415A din 13.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 30.05.2023, a declarat recurs pârâtul B., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

După prezentarea situaţiei de fapt ce a generat litigiul dedus judecăţii, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat ca fiind întrunite condiţiile reglementate de art. 1357 C.civ.

Consideră că nu a fost săvârşită nicio faptă prejudiciabilă, în condiţiile în care informaţiile publicate prezentau o doză însemnată de aparenţă de veridicitate şi nu au fost trucate, intimatul-reclamant se încadrează în categoria persoanelor publice, articolele nu au afectat viaţa familială, reputaţia, onorabilitatea sau poziţia profesională a intimatului reclamant.

Apreciază că instanţa de apel nu a analizat raportul dintre criteriile relevante privind punerea în balanţă a drepturilor prevăzute de art. 8 din CEDO şi art. 10 CEDO, iar toate articolele incriminate contribuie la o dezbatere de interes general, contrar celor reţinute de instanţele de fond.

În cadrul interesului general şi a libertăţii de exprimare sunt incluse şi materialele de divertisment, alte creaţii literare sau artistice, acestea având aptitudinea de a conduce la o dezbatere de interes general.

În practica convenţională s-a precizat că sunt apărate şi protejate de art. 10 nu doar afirmaţii incluse în cadrul unor dezbateri politice sau de altă natură publică, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau chiar numai un segment al acesteia.

Solicită să se constate că deşi articolele urmăresc aspecte ce ar putea ţine de viaţa privată a intimatului-reclamant persoană publică, aceste aspecte prezintă un mare interes general, iar jurnalistul are atât dreptul, cât şi obligaţia de a informa publicul privind problemele de interes general.

Este imposibil de susţinut că violenţa în familie, abuzul fizic şi emoţional asupra unei persoane de sex feminin sau consumul de droguri nu ar reprezenta subiecte de interes general.

Referitor la calitatea de persoană publică şi notorietatea de care se bucură intimatul-reclamant solicită a se constata că acesta este un bucătar celebru, o vedetă de televiziune şi a avut numeroase apariţii publice, inclusiv calitatea de jurat în cadrul unei cunoscute emisiuni culinare.

Tocmai domeniul divertismentului îl poziţionează în categoria persoanelor publice, bucurându-se de un grad de notorietate mai ridicat decât cel al persoanelor ce activează în alte domenii de activitate.

Arată că activitatea profesională a intimatului-reclamant nu este determinată de tipul de expunere publică, dar în discuţie nici nu a fost felul activităţii profesionale, aşadar nu s-a pus în discuţie capacitatea profesională a acestuia, ci doar s-au relatat, în scris, susţinerile fostei sale soţii, precum şi cele ale unui martor, regăsibile în dosarul de divorţ.

Un alt criteriu statuat de practica CEDO este cel al comportamentului anterior al persoanelor ce fac obiectul unor informaţii.

Libertatea jurnalistică acoperă şi posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări, iar în analiza litigiilor trebuie avută în vedere şi notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului.

De asemenea, arată că s-a statuat în sensul că persoanele publice trebuie să accepte ingerinţe în viaţa lor privată, sens în care s-a stabilit că lipsa consimţământului unei persoane publice de a publica informaţii privind viaţa privată nu poate conduce în mod automat la constatarea unui comportament ilegal.

Solicită să se constate că intimatul-reclamant nu contestă veridicitatea pozelor şi a informaţiilor din articole, ceea ce poate reprezenta dovada faptului că acesta se arată deranjat doar de apariţia lor în public, precum şi de limbajul folosit în articol.

Ultimul criteriu convenţional ce trebuie analizat este reprezentat de conţinutul, forma şi consecinţele publicării.

Arată că articolele au fost publicate pe site-ul (...).ro, fiind accesibile publicului, iar modul în care a fost conturată imaginea reclamantului nu depăşeşte o ingerinţă normală în viaţa unei persoane, contrar celor reţinute la fond, şi nici nu s-a produs niciun atac asupra reputaţiei intimatului. De asemenea, dreptul al libera exprimare protejează nu numai substanţa ideilor şi informaţiilor transmise, ci şi forma în care sunt transmise.

Având în vedere criteriile enunţate şi impuse de jurisprudenţa CEDO, solicită să se aprecieze că viaţa privată a reclamantului şi drepturile personale nepatrimoniale invocate nu au fost vătămate prin acţiunea de publicare a articolelor incriminate.

Arată că, în ceea ce priveşte chestiunea vinovăţiei, aceasta nu există în niciuna dintre cele două forme posibile, intenţie sau culpă, iar dispoziţiile art. 10 CEDO protejează nu numai informaţiile sau ideile primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul, un anumit segment al populaţiei sau o anumită persoană.

Valorile înglobate în conceptul de bună-credinţă se raportează la dreptul la informare, obiectivitate şi adevăr, aspecte ce au fost pe deplin deservite de demersul jurnalistic, toate afirmaţiile fiind verificabile din surse publice şi conforme realităţii obiective.

În prezenta cauză s-au respectat întocmai dispoziţiile convenţionale cu privire la aparenţa de veridicitate şi baza factuală suficientă necesar a fi prezentată, întrucât toate datele şi informaţiile existente în spaţiul public sau furnizate de fosta soţie a intimatului-reclamant şi de surse protejate întruneau absolut toate cerinţele necesare publicării.

Arată că pentru a fi compatibilă cu art. 10 din CEDO, o ingerinţă adusă libertăţii de exprimare trebuie să respecte principiile stabilite de Curte în ceea ce priveşte noţiunea de „necesitate într-o societate democratică”.

Potrivit art. 14 alin. (2) C.civ., buna-credinţă se prezumă şi este necesară dovada contrară din partea reclamantului, nerealizată în cauză.

Prejudiciul şi cuantumul solicitat de reclamant sunt total nedovedite.

Modalitatea de interpretare a art. 1357 alin. (2) C.civ. este total străină de voinţa legiuitorului. Nu se poate susţine că simpla apariţie a articolelor este suficientă pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Intimatul-reclamant nu a făcut în niciun fel dovada din care să reiasă că viaţa lui a fost afectată, că a suferit vreo traumă, că a fost marcat din punct de vedere psihic de articolele incriminate, că relaţiile de familie s-au deteriorat sau altele asemenea. De asemenea, nu a probat că poziţia sa în societate s-a modificat ca urmare a apariţiei articolelor, că optica persoanelor care îl cunosc s-a deteriorat, că şi-ar fi pierdut din prestigiul şi încrederea pe care oamenii din mediul în care trăieşte şi activează i-o acordau sau că poziţia sa în plan profesional a avut de suferit.

În aceste condiţii, nu există niciun fel de prejudiciu de imagine, asupra demnităţii sau onoarei ori prejudicii care să fi provocat reclamantului simple nelinişti.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate de instanţa de apel, acestea sunt disproporţionate în raport de obiectul litigiului, fiind o veritabilă îmbogăţire fără just temei, fiind astfel nesocotite şi dispoziţiile legale în această materie.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor aferente prejudiciilor morale, se au în vedere criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura lezării, intensitatea cu care au fost percepute, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, dar şi situaţia financiară a celui obligat la repararea prejudiciului.

Obligaţia de plată a sumei de 15.000 de lei este extrem de oneroasă în raport cu situaţia financiară a unei simple persoane fizice.

Esenţială este proporţionalitatea reparaţiei cu prejudiciul, chestiune care îşi găseşte suportul în imposibilitatea evaluării exacte a elementelor componente ale prejudiciului.

Prejudiciul de imagine este imposibil de reparat, în special prin sume de bani, întrucât onoarea şi demnitatea nu îşi pot găsi corespondent în valori pecuniare, iar stabilirea unor sume de bani care să contrabalanseze atingerile aduse unor atribute personale nepatrimoniale ar echivala cu însăşi vulgarizarea acestor valori intime ale fiinţei umane.

Comparând cuantumul sumelor acordate în alte litigii, apreciază total nejustificată suma acordată de instanţă intimatului-reclamant.

Solicită reducerea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de apel pentru respectarea dezideratului acordării unei satisfacţii echitabile, fără să se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză şi să păstreze un just echilibru între gravitatea şi natura faptei şi gradul de afectare al valorilor morale.

În ceea ce priveşte obligarea recurentului la publicarea hotărârii de condamnare, în mod greşit a admis instanţa acest capăt de cerere în condiţiile în care nu a fost dovedit prejudiciul de imagine care să fie susceptibil de reparare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-pârât, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Potrivit art. 70 C.civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din Codul civil.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. 2 C.civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 C.civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. 1 din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod: „Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)”.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare” (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).

Reținând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe” în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertății de exprimare, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, instanța de apel în mod corect a reţinut îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1.357 C.civ., respectiv publicarea celor trei articole de presă în care este redată şi imaginea intimatului-reclamant şi în care sunt prezentate multiple aspecte din viaţa privată a intimatului-reclamant, fără acord, relevând elemente din procesul de divorţ în care se regăsea acesta, prezentarea unor susţineri ale unor terţe persoane prin care se aduceau acuzaţii privind violenţa în familie, consumul de alcool şi substanţe interzise, fără ca recurentul să aibă în concret o bază factuală şi fără o minimă verificare a informaţiilor reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii pentru intimatul-reclamant.

Cu toate că reclamantul A., chef bucătar şi jurat în cadrul emisiunii (...) difuzată de X., este persoană publică, dreptul acestuia la onoare şi la demnitate a fost cu atât mai mult încălcat prin articolele în litigiu, având în vedere că detaliile din viaţa sa privată nu constituie un subiect de dezbatere de interes general, iar conţinutul articolelor este cu atât mai denigrator cu cât face referire la viaţa intimă a reclamantului.

În ce priveşte existenţa şi dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul dezbaterii morale, paguba pe care o suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, ar supune-o oprobriului public, precum și conţinutul ofensator al afirmațiilor din postările recurentului-pârât la adresa reclamantului este una inerentă și nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepția persoanelor care ar putea accesa pagina de presă respectivă, nefiind nici măcar condiţionată de preluarea unor astfel de informaţii de către terţi. În alţi termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel și afectarea acestei demnități este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.

De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel.

În consecință, prezumția legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia și principiul reparării prejudiciului moral.

Asupra argumentelor privind cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs constată că acestea nu pot fi circumscrise unor motive de nelegalitate, cenzurabile în recurs, câtă vreme recurentul nu critică maniera în care au fost comensurate daunele stabilite de instanța de apel și pe care a fost obligată să le plătească, ci este nemulțumit de cuantumul disproporționat al acestora, care însă intră în puterea de apreciere a instanţei de prim control judiciar.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, în mod corect s-a constatat că recurentul-pârât B. răspunde pentru fapta proprie, în calitate de autor al articolelor incriminate, fiind răspunzător de conţinutul respectivelor articole.

Cât priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în mod corect, instanţa de apel a considerat că, faţă de drepturile atinse, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârşite de pârât.

Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale, instanța de recurs reţine următoarele:

Prioritar, se poate observa că recurentul-pârât, după ce face o expunere a unor decizii decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudențe de către instanța de apel, ci reia argumentația privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurentul-pârât s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecinţa încălcării dreptului la viață privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acest punct, instanța de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede.

Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale – viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi.

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, aşa cum s-a arătat şi supra, este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, respectiv:

- să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă;

- să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei;

- să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat.

Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâtului a constat în admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 15.000 de lei.

Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecția drepturilor invocate de reclamant, și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerința este una proporțională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 15.000 de lei al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

În ceea ce priveşte critica privind obligarea recurentului la publicarea dispozitivului hotărârii, se constată caracterul nefondat al acesteia în contextul în care instanţele de fond au constatat întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale în persoana recurentului-pârât, iar art. 253 alin. (3) C.civ. recunoaşte ca mijloc de apărare a persoanelor care au suferit o încălcare a drepturilor sale nepatrimoniale obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.