Hotel operator's duty to pay separate remuneration for public communication of phonograms despite cable subscription

Comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în interiorul unei pensiuni. Obligația utilizatorului de a achita remunerațiile cuvenite artiștilor interpreți și executanți independent de achitarea contravalorii serviciilor de radio-difuzare în temeiul contractului încheiat cu operatorul de cablu

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

prestații artistice din domeniul audiovizual

comunicare publică

remunerații

unitate de cazare

operator de cablu

Legea nr. 8/1996, art. 112

Existenţa contractului încheiat cu operatorul de cablu nu îi conferă operatorului hotelier dreptul utilizării fonogramelor şi a prestaţiilor artistice şi nu îl exonerează de la plata remuneraţiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți în cazul efectuării unor acte prin care se urmărește permiterea accesului clienților săi la operele difuzate în interiorul unității de cazare.

Un astfel de contract reglementează raporturile dintre utilizator şi operatorul de cablu care furnizează serviciile de televiziune, internet şi date, iar clauzele pe care acesta le conţine cu privire la drepturile de autor se referă, în fapt, la dreptul acestuia din urmă de a transmite fonogramele respective. Sumele de bani pe care operatorul hotelier trebuie să i le plătească furnizorului de servicii de comunicaţii electronice nu sunt echivalentul remuneraţiei pe care o datorează organismului de gestiune colectivă pentru propriile sale fapte de comunicare, mai departe, către public, a fonogramelor.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 387 din 13 februarie 2024

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă, la data de 03.08.2021, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM a solicitat: obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 5.122,95 lei (4.305 lei fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.08.2018 - 30.09.2021; obligarea pârâtei la plata sumei de 775,89 lei reprezentând penalități de întârziere, care au fost calculate până la data de 09.07.2021 și în continuare la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remunerației; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.proc.civ.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul București:

Prin sentința civilă nr. 109 din data de 01.02.2022, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă; a obligat pârâta la plata sumei de 4.305 lei către reclamantă, pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți prin comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 01.08.2018 - 30.09.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta autorizație/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în spațiul administrat, pensiunea turistică X, clasificată 3 margarete, situată în sat Sânpetru; a respins în rest cererea ca neîntemeiată; în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. 2 C.proc.civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 720 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu avocat și alte cheltuieli.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel București:

Prin decizia civilă nr. 1520A din 26.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 109/2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.282 lei (iar nu 4.305 lei), reprezentând triplul remunerațiilor datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în camerele pensiunii X perioada în perioada 01.08.2018 - 30.09.2021; a păstrat în rest sentinţa.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1520A/2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, ca urmare a lipsei constatării unei contravenţii săvârşite de pârâtă, iar pe fond, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, considerând că se impune admiterea acestei excepţii în condiţiile în care nu s-a constatat săvârşirea unei contravenţii de către pârâtă.

Recurenta pârâtă a apreciat că hotărârea atacată este nelegală, sub aspectul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., având în vedere că instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale şi art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale.

Recurenta pârâtă a arătat că atunci când opera comunicată publicului este o operă audiovizuală ca atare, aceasta nu constituie o fonogramă în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 şi al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care este „utilizată” sau comunicată public, astfel încât utilizatorul nu trebuie să plătească o „remunerație echitabilă unică” titularilor de drepturi asupra fonogramei încorporate în cazul unei „comunicări publice” a operei audiovizuale.

Recurenta pârâtă a criticat dispoziţia privind obligarea sa de a încheia autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM, deoarece autorizația licență neexclusivă se eliberează în baza declarației pe propria răspundere a reprezentantului utilizatorului ori a contractului încheiat între utilizator și organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți în baza unor documente deținute de către utilizator. În lipsa acestor documente, nu poate fi atrasă răspunderea sa delictuală iar reclamanta nu a notificat-o cu privire la încheierea unui contract.

Întrucât reclamanta nu a dovedit că a transmis pârâtei un contract pe care aceasta ar fi refuzat să îl semneze, nu se pot prezuma a fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recurenta pârâtă a susţinut că, în lipsa unui contract şi a unui proces verbal de constatare a unei contravenţii, este nelegală obligarea sa la plata triplului remuneraţiilor. Creanţa nu este certă şi exigibilă, nefiind indicată componenţa sumei solicitate şi baza de calcul.

Recurenta pârâtă a arătat că valoarea remuneraţiei este stabilită lunar, nu pe cameră şi că, din moment ce se acordă triplul remuneraţiei, nu poate fi obligată şi la plata pe ultimii trei ani, întrucât ar exista o dublare nejustificată a sumei datorate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de iniţierea demersului judiciar.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C.proc.civ., sancţiunea nulităţii intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.

Astfel, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a susţinut că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CEE şi a art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CEE, că reclamanta nu a notificat-o în vederea încheierii unui contract, care lipseşte în speţă, că în cauză nu a fost sancţionată contravenţional şi că în mod eronat a fost obligată la plata triplului remuneraţiei.

Cum criticile recurentei-reclamante tind a demonstra o încălcare a unor norme de drept material, este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare invocat de către parte, respectiv în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. De asemenea, critica vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată este susceptibilă a fi încadrată în cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Ca atare, Înalta Curte, faţă de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C.proc.civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata reclamantă prin întâmpinare şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a considerat că este inadmisibilă cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care nu s-a constatat săvârşirea unei contravenţii de către pârâtă, nu este întemeiat. În mod corect instanţa de apel nu a primit această critică, considerând că răspunderea civilă delictuală este o formă de răspundere distinctă şi necondiționată de angajarea prealabilă a răspunderii contravenționale a pârâtei în condițiile art. 190 şi următoarele din Legea nr. 8/1996, republicată.

Astfel, art. 187 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 arată că încălcarea drepturilor recunoscute şi protejate prin această lege atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, potrivit legii. În prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, invocând săvârşirea de către aceasta a unei fapte ilicite, faptă care are aptitudinea de a atrage tipul de răspundere invocat, fără a fi necesară calificarea acesteia drept contravenţie, calificare care ar fi atras, suplimentar, şi o răspundere contravenţională a pârâtei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CEE şi a art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CEE, care nu impun statelor membre obligația de a prevedea că utilizatorul ar trebui să plătească o „remunerație echitabilă unică” titularilor de drepturi asupra fonogramei încorporate în cazul unei „comunicări publice” a operei audiovizuale.

Din această perspectivă, nelegalitatea deciziei atacate rezidă din faptul că instanţa de apel a ignorat aceste dispoziţii legale cu referire la faptul că societatea pârâtă nu are obligaţia de a plăti remuneraţiile solicitate de către reclamantă, întrucât achită serviciile de radio-difuziune către Y.

Criticile relevate sunt nefondate.

Se observă că recurenta pârâtă a făcut referire atât la art. 8 alin. 2 din Directiva 92/100/CE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, cât şi la art. 8 alin. 2 din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. Sub acest aspect, se constată că Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale conţine o dispoziţie expresă, în art. 14, privind abrogarea Directivei 92/100/CEE. Pe de altă parte, dispoziţiile directivei în vigoare au fost transpuse în legislaţia naţională, astfel cum prevede art. 209 din Legea nr. 8/1996, modificat prin Legea nr. 69/2022.

În apel, critica pârâtei a fost formulată în sensul că este nelegală hotărârea primei instanțe de obligare a pârâtei la plata triplului remunerației prin raportare la definițiile date de instanțele U.E. faţă de care nu are obligația achitării unor astfel de remunerații, ea achitând serviciile de radio-difuziune, către o societate autorizată legal să transmită astfel de servicii, respective Y. În acest sens, pârâta a făcut referire la noțiunile de „fonogramă” și de „reproducere a [unei] fonograme”, care figurează la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006, arătând că, atunci când opera comunicată publicului este o operă audiovizuală ca atare, aceasta nu constituie o fonogramă în sensul dispoziţiilor arătate astfel încât utilizatorul nu trebuie plătească o „remunerație echitabilă unică” titularilor de drepturi asupra fonogramei încorporate ca în cazul unei „comunicări publice” a operei audiovizuale.

Întrucât instanţa de apel a răspuns substanţei criticii apelantei prin care aceasta a invocat că în mod greşit a fost obligată la plata remuneraţiei pentru pensiune, faţă de definiţiile date de instanţele U.E., în condiţiile în care pensiunea achită serviciile radio-difuzare către Y., motivul de recurs prin care s-a susţinut ignorarea de către instanţa de apel a prevederilor directivei nu poate fi reţinut, chiar dacă respectivele dispoziţii nu au fost menţionate expres, în decizia recurată arătându-se că actul efectuat de un operator hotelier prin care se urmărește permiterea accesului clienților săi la operele difuzate determină obligarea acestuia la plata unei remunerații distincte de cea plătită de radiodifuzor.

Astfel, din examinarea deciziei atacate, se observă că instanţa de apel a constatat întemeiată critica pârâtei referitoare la faptul că prima instanţă în mod greșit a acordat remunerații pentru restaurant, întrucât nu s-a făcut nici o dovadă că pârâta deţine un restaurant, ci o sală de mic dejun pentru persoanele cazate în incinta pensiunii.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că, pentru sala de mese, nu se datorează remunerații suplimentare deoarece nu se adresează unui public nou, distinct de cel al camerelor pensiunii, potrivit principiilor reținute în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-117/15, C-162/10, C-306/05, C-403/08, C-429/08), iar pentru aceleaşi considerente subsumate celor de admitere a apelului, instanţa de apel a arătat că a răspuns totodată şi criticii apelantei potrivit căreia în mod greşit a fost obligată la plata remuneraţiei pentru pensiune, faţă de definiţiile date de instanţele U.E., în condiţiile în care achită serviciile radio-difuzare către Y.

În sensul de mai sus sunt statuările din Hotărârea din data de 21.01.2021 pronunţată de CJUE în cauza C-201/19 Phonographic Performance Limited împotriva Irlandei, prin care s-au concluzionat următoarele 1) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. 2) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării.

De altfel, recurenta-pârâtă pleacă de la premisa că existenţa contractului încheiat cu operatorul de cablu îi dă dreptul utilizării fonogramelor şi a prestaţiilor artistice şi o exonerează de la plata remuneraţiilor către intimata-reclamantă, însă contractul invocat reglementează raporturile dintre pârâtă şi operatorul de cablu care furnizează serviciile de televiziune, internet şi date, iar clauzele pe care acesta le conţine cu privire la drepturile de autor se referă, în fapt, la dreptul operatorului de cablu de a transmite fonogramele respective. Sumele de bani pe care recurenta pârâtă trebuie să i le plătească furnizorului de servicii de comunicaţii electronice nu sunt echivalentul remuneraţiei pe care recurenta-pârâtă o datorează intimatei-reclamante pentru propriile sale fapte de comunicare, mai departe, către public, a fonogramelor.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată în cauza C-147/19 Atresmedia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 8 alineatul (2) din Directiva nr. 92/100 și articolul 8 alineatul (2) din Directiva nr. 2006/115 trebuie interpretate în sensul că remunerația echitabilă unică, vizată la aceste dispoziții, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

În cuprinsul considerentelor hotărârii instanţei europene se reţine că distincţia dintre fonogramă şi opera audiovizuală se realizează în raport de existenţa sau inexistenţa contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de parte şi producătorii de fonograme. De altfel, rezultă cu claritate din paragrafele 24 şi 25 ale considerentelor hotărârii invocate că premisa factuală de la care a plecat instanţa europeană a fost aceea că încorporarea fonogramelor în opere audio-vizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

O astfel de împrejurare nu a fost însă invocată în mod concret în faţa instanței de apel, motiv pentru care susținerile făcute de recurentă în acest sens, asemănător celor din apel, fără invocarea unor împrejurări şi probe concrete, nu pot fi primite.

Deşi recurenta-pârâtă a susţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în lipsa notificării pârâtei de către reclamantă în sensul încheierii unui contract și în lipsa unui contract, neexistând legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, Înalta Curte constată că argumentele redate în cuprinsul cererii de recurs se referă la chestiuni grefate, de fapt, pe neprobarea caracterului ilicit al faptei imputate, prin care se tinde la o reapreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii şi nu pe o interpretare a normei legale evocate, însă o atare evaluare excedează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii recurate şi nu legalitatea sa, conform art. 483 alin. (3) C.proc.civ.

Faţă de dispoziţiile legale invocate, în recurs nu se poate reaprecia starea de fapt şi reinterpreta probele administrate în faţa instanţelor de fond, astfel că a concluziona, în aceste privinţe, în alt sens decât a făcut-o instanţa de apel ar presupune schimbarea stării de fapt reţinute, ceea ce este inadmisibil în recurs.

Examinând critica prin prisma susţinerilor care vizează aspecte de legalitate, se constată că în mod corect a avut în vedere instanţa de apel dispoziţiile pct. 1 alin. 3 din Metodologiile aprobate prin Deciziile ORDA nr. 10 şi nr. 120 din 2016 conform cărora „utilizatorul are obligaţia de a obţine din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi - Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - C.R.E.D.I.D.A.M., (...) autorizaţii-licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii activităţii de comunicare publică (...)”. Astfel, din această dispoziţie rezultă că pârâta, în calitate de utilizator, are obligaţia de a obţine autorizaţia de la reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectoare ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, anterior începerii activităţii de comunicare publică. În acest context, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei pârâte în sensul că reclamantei i-ar fi revenit, conform legii, o obligaţie de comunicare a contractului.

În acest context, nu poate fi reţinut un aspect de nelegalitate în privinţa concluziei instanţei de apel în sensul că fapta pârâtei de a comunica public prestaţii ale artiştilor interpreţi, fără a solicita în prealabil autorizaţia/licenţa neexclusivă în calitate de utilizator, desfăşurând activitatea fără a achita remuneraţiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condiţiile art. 1349 C.civ. Astfel, prin desfăşurarea activităţii hoteliere în cadrul pensiunii, activitate ce implică şi comunicarea publică de fonograme, fără a achita remuneraţiile aferente şi fără a fi emisă autorizaţia licenţă neexclusivă, recurenta-pârâtă a încălcat obligaţiile legale invocate de reclamantă prin acţiune, respectiv, de a solicita şi obţine autorizaţia/licenţa neexclusivă şi de a achita remuneraţiile stabilite prin metodologii.

De vreme de comunicarea publică de fonograme este licită doar în condiţiile obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive şi plăţii remuneraţiei datorate, potrivit legii şi metodologiei aplicabile, artiştilor interpreţi, corespunzător drepturilor instituite de art. 112 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare.

Criticile recurentei pârâte privind cuantumul despăgubirilor acordate nu relevă, de asemenea, aspecte de nelegalitate. În acest sens, recurenta pârâtă a susţinut că valoarea remuneraţiei este stabilită lunar, nu pe cameră, şi că, din moment ce se acordă triplul remuneraţiei, nu poate fi obligată şi la plata pe ultimii trei ani, întrucât ar exista o dublare nejustificată a sumei datorate; creanţa nu este certă şi exigibilă, nefiind indicată componenţa sumei solicitate şi baza de calcul.

Sub acest aspect, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispoziţiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii şi aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora: „Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia - licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă”.

Aşadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în norma citată, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinută autorizaţia-licenţă neexclusivă, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remuneraţii este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptăţiţi a încasa aceste sume de bani, iar cuantificarea despăgubirilor la suma reprezentând triplul remuneraţiei care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispoziţiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi în metodologia aplicabilă, instanţa de apel aplicând corect dispoziţiile legale evocate.

De asemenea, nu poate fi reţinută, pentru a se concluziona în sensul dorit de parte, acela al constatării nelegalităţii deciziei recurate, susţinerea recurentei pârâte prin care aceasta a arătat că remunerațiile sunt stabilite lunar, nu în funcție de numărul de camere. Astfel, instanţa a aplicat criteriile legale pentru stabilirea remuneraţiei potrivit Metodologiei aplicabile, Decizia nr. 120/2016, în raport cu care situaţia pârâtei se încadrează la pct. D2 al metodologiei, caz în care numărul de camere nu este relevant, iar remuneraţia este fixă şi nu variază în raport de acest criteriu.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând legalitatea hotărârii pronunţate în cauză de către instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1520A/2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.