Ex officio material incompetence barred during pre-hearing regularization; negative conflict resolved to retain original jurisdiction

Invocarea din oficiu a excepţiei necompetenţei materiale în procedura regularizării. Încălcarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Competenţa materială

Index alfabetic: conflict negativ

excepţia necompetenţei materiale

regularizarea cererii de chemare în judecată

C.proc.civ., art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 200

Codul de procedură civilă cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, prin dispoziţiile art. 131 alin. (1) C.proc.civ., legiuitorul a stabilit o limită temporală pentru invocarea acesteia, şi anume, la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

Prin urmare, instanţa sesizată de reclamant nu putea invoca excepţia necompetenţei materiale în procedura reglementată de art. 200 C.civ., în lipsa părţilor a căror citare nu s-a dispus, deci anterior fixării primului termen de judecată la care părţile trebuiau să fie legal citate şi să poată pune concluzii şi la care putea fi verificată competenţa în soluţionarea cauzei, în conformitate cu prevederile art. 131 alin.(1) C.proc.civ. Aceasta, întrucât, potrivit art. 200 alin. (2) C.proc.civ., verificarea competenţei de către completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza se limitează la competenţa specializată, declinarea competenţei efectuându-se doar în favoarea completului specializat din cadrul instanţei sesizate ori, după caz, a secţiei specializate din cadrul aceleiaşi instanţe.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 956 din 9 aprilie 2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26.07.2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României, a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor în cuantum de:

- câte 1000 de lei, aferente celor 4 titluri distincte aferente anului 1944 şi totodată a taloanelor şi cupoanelor din titlurile emise de Ministerul Finanţelor - Datoria Publică a României cu 4 % dobânda pe an, sume actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 01 octombrie 1945 până la data plăţii;

- câte 5.000 de lei aferente celor alte 6 titluri distincte aferente anului 1933, fiecare de rentă amortibilă 5%, sume actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legala începând cu data de 01 iulie 1933 şi până la data plăţii;

- câte 10.000 de lei aferente altor 4 titluri distincte şi aferente anului 1933, fiecare de rentă amortibilă 5%, sume actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 01 iulie 1933 şi până la data plăţii;

- suma de 10.000 de lei reprezentând două obligaţiuni de câte 5.000 de lei (nr. 171939 – 171940), reprezentând datoria publică, împrumutul reîntregirii din 1941 emis în baza decretului nr. 2200/1941, cu dobândă anuală de 450 lei, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 01 martie 1941 şi până la data plăţii.

De asemenea, a solicitat să se analizeze dacă, prin ingerinţa pârâţilor în drepturile reclamantei s-a produs un prejudiciu şi daca legislaţia internă permite repararea acestuia, iar, daca nu este posibilă, să se verifice dacă reparaţia poate fi acordată conform prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 888 din 11.09.2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

În motivarea soluţiei de declinare instanţa a reţinut că obiectul capetelor de cerere principale formulate şi, deopotrivă câtimea distinctă a obiectelor acestora, cât şi cauzele faptice şi juridice diferite determină aplicarea dispoziţiilor art. 94 alin.(1) lit. k) şi art. 111, coroborate cu art. 98 alin.(1) şi art. 99 alin.(1) şi (2) C.proc.civ.

Învestită cu soluţionarea cauzei după declinare, Judecătoria Râmnicu Vâlcea – Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 442/2024 din 31.01.2024, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de instanţă din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a constatat că Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale în procedura prealabilă, potrivit art. 200 alin.(2) C.proc.civ., anterior primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 131 alin.(1) C.proc.civ., fapt ce atrage câştigarea în mod definitiv a competenţei de către instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea.

A reţinut instanţa că dispoziţiile art. 200 alin.(1) şi (2) C.proc.civ. au în vedere verificarea exclusiv a competenței specializate, iar nu și a competenței generale, materiale sau a celei teritoriale.

Astfel, a apreciat incidenţa în cauză a Deciziei RIL nr. 31/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reținut că în situaţia în care se dispune, cu încălcarea prevederilor legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei, declinarea competenţei către o altă instanţă din considerente privitoare la competenţa materială procesuală, cea de a doua instanţă învestită este ţinută, la rândul său, a face aplicarea dispoziţiilor art. 131 C.proc.civ., concluzie la care se ajunge şi prin aplicarea ipotezei reglementate de art. 133 pct. 2 C.proc.civ.

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamanta A. a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea mai multor titluri de stat, la care se adaugă dobânda anuală şi actualizarea respectivelor sume cu indicele de inflaţie începând cu anul 1933 şi, respectiv 1944, şi până la data plăţii.

În procedura prealabilă, fără citarea părţilor, Tribunalul Bucureşti a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, raportat atât la domiciliul reclamantei, cât şi la câtimea şi obiectul capetelor principale de cerere.

Primind dosarul, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a sesizat faptul că invocarea necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti s-a realizat cu nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 131 alin.(1) C.proc.civ., şi a apreciat că acest aspect conduce la stabilirea definitivă în favoarea primei instanţe sesizate a competenţei de soluţionare a cererii.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte competenţa materială a instanţelor, aceasta este reglementată prin norme de competenţă de ordine publică.

Codul de procedură civilă cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin.(2) C.proc.civ.: „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot pune concluzii”, iar alin.(3) al aceluiaşi articol prevede că: „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot pune concluzii.”

Aşa cum s-a arătat anterior, Tribunalul Bucureşti, în procedura reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă, a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei, în lipsa părţilor a căror citare nu s-a dispus, deci anterior fixării primului termen de judecată la care părţile trebuiau să fie legal citate şi să poată pune concluzii, şi la care putea fi verificată competenţa în soluţionarea cauzei, în conformitate cu prevederile art. 131 alin.(1) C.proc.civ..

Aşadar, referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, se observă că legiuitorul a stabilit o limită temporală pentru invocarea acesteia, şi anume, la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune concluzii – limită care în cauză nu a fost respectată.

Chiar dacă excepţia de necompetenţă materială este de ordine publică, aceasta trebuie invocată, potrivit celor arătate anterior, doar în cursul judecăţii, iar nu în etapa procesuală a regularizării.

În conformitate cu art. 200 alin. (2) C.proc.civ.: „În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.”

Aşadar, verificarea competenţei de către completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza se limitează la competenţa specializată, declinarea competenţei efectuându-se doar în favoarea completului specializat din cadrul instanţei sesizate ori, după caz, a secţiei specializate din cadrul aceleiaşi instanţe.

Or, din moment ce acest complet de judecată nu se poate dezînvesti de soluţionarea cauzei în alte situaţii decât cea a necompetenţei specializate, până la primul termen de judecată, competenţa materială se impune a fi stabilită în favoarea sa.

Totodată, Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte competenţa materială a judecătoriei şi a tribunalului, aceasta este reglementată prin art. 94 şi 95 C.proc.civ..

Astfel, potrivit art. 95 alin.(1) C.proc.civ., „Tribunalele judecă: 1. În primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”.

Tribunalul Bucureşti, ca instanţă iniţial învestită în soluţionarea cauzei a statuat în sensul că revine judecătoriei competenţa de soluţionare a cererii, în raport cu valoarea obiectului pricinii, care în aprecierea instanţei s-ar fi situat sub pragul de 200.000 lei prevăzut de art. 94 alin.(1) pct. 1 lit. k) C.proc.civ..

Or, sub acest aspect, aşa cum reiese din chiar petitele formulate prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata nu doar a contravalorii înscrise în titlurile de stat, ci şi la plata dobânzilor anuale aferente acestora, sumele totale urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu anul 1993 şi, respectiv 1941 şi 1945.

Aşadar, debitul principal pretins reprezintă contravaloarea actuală cumulată a celor 16 titluri de stat, a căror valoare prezumată depăşeşte suma de 200.000 lei, astfel cum se poate deduce prin efectuarea unui simplu exerciţiu de calcul demonstrativ. Folosind calculatorulinflatiei.ro, suma care la nivelul anului 1971 reprezenta 1000 lei, actualizată cu indicele de inflaţie până în anul curent reprezintă echivalentul a 9.189.996,9 lei astăzi.

Cuantumul exact al pretenţiilor, după preţuirea reclamantului, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare, reprezintă, de altfel, o cerinţă obligatorie a cererii de chemare în judecată (art. 194 lit. b) C.proc.civ.), a cărei omisiune instanţa de judecată avea posibilitatea să o remedieze pe temeiul art. 200 C.proc.civ., cauza aflându-se încă în etapa regularizării cererii de chemare în judecată.

Faţă de acestea, văzând că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta urmăreşte valorificarea contravalorii actuale a sumelor menţionate în titlurile de stat ce fac obiectul cererii introductive de instanţă, şi observând că această valoare depăşeşte pragul de 200.000 lei expres prevăzut de textul art. 94 alin.(1) pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, care reglementează competenţa după materie şi valoare a judecătoriei, rezultă că dosarul este de competenţa materială a tribunalului.

Cât priveşte competenţa teritorială a tribunalului, regula de drept comun în această materie este înscrisă în art. 107 alin.(1) C.proc.civ., conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

De asemenea, prin art. 111 C.proc.civ. se reglementează situaţia cererilor îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi altor persoane juridice de drept public, stabilindu-se că acestea pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori de la instanţa de la sediul pârâtului.

Cum, în cauză, reclamanta a depus cererea la Tribunalul Bucureşti, ca fiind instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul pârâţilor, odată realizată opţiunea, nici instanţa competentă, din oficiu, ori la cererea pârâţilor, nu se putea dezînvesti, cum dimpotrivă nici reclamanta nu putea reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă.