Jurisdictional venue for compelling administrative restitution: absolute territorial competence based on property location under Law No. 165/2013

Acţiune având ca obiect obligarea A.N.R.P. la soluţionarea dosarului administrativ. Competenţă teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Competenţa teritorială

Index alfabetic: conflict negativ

cerere de restituire

dosar administrativ

competenţă teritorială absolută

Legea nr. 165/2013, art. 35

Acțiunile la care se referă textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se tinde la soluţionarea pe fond a dosarului administrativ, prin care persoana îndreptăţită urmăreşte constatarea de către instanţă a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi pronunţarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legii, sunt distincte de cele prin care titularul notificării urmăreşte doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanţei, să execute el însuşi obiectul obligaţiei. Acțiunile au obiecte diferite și conduc la rezultate diferite, anume la un titlu executoriu privind însuşi dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entităţii învestite de lege la soluţionarea dosarului administrativ, în al doilea caz.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că ambele acţiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii învestite de lege de a finaliza procesul de restituire și având în vedere intenția clară a legiuitorului de a stabili, în privința litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competența absolută în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în virtutea principiului simetriei, și acțiunea prin care se solicită obligarea entității învestite de lege să soluționeze dosarul administrativ este de competența aceleiași instanțe.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1104 din 17 aprilie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă, la data de 19.11.2021, , reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la soluţionarea dosarului administrativ nr. x/CC, ce are ca obiect imobile situate în Comuna Comăneşti, judeţul Bacău, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 950 din data de 07.06.2022, Tribunalul Bucureşti – a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a reţinut, în esenţă, că sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, respectiv că instanţa competentă este cea în a cărei circumscripție se află imobilul, fiind vorba de o competenţă teritorială absolută, de ordine publică.

2.2 Prin sentinţa civilă nr. 238/2023 din data de 22.03.2023, Tribunalul Bacău – Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bacău a reţinut că Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu o cerere având ca obiect obligaţie de a face – soluţionarea dosarului administrativ nr. x/CC – fără corespondent în dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Apreciind că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt de strictă interpretare şi aplicare, instanţa a considerat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în stabilirea competenţei materiale, competenţa de soluţionare fiind determinată în raport de valoarea obiectului dedus judecăţii, astfel că a concluzionat că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti este instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze prezentul dosar.

2.3 Învestită prin declinare, prin sentinţa civilă nr. 7201/2023, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În esenţă, această instanţă a reţinut că Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu o cerere având ca obiect obligaţie de a face, reclamantul invocând nerespectarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a termenului de 60 luni pentru soluţionarea dosarului administrativ, având ca obiect cererea de restituire în echivalent a imobilelor naţionalizate.

A reţinut că reclamantul a precizat că nu înţelege să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2019, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2019 sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.

Totodată, instanța a mai reținut că reclamantul, prin cererea introductivă, a invocat ca temei de drept al acțiunii inclusiv Legea nr. 10/2001. Or, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, competența de a se pronunța în privința respectării prevederilor acestei legi speciale revine tot secțiilor civile ale tribunalelor.

Faţă de aceste considerente, luând în considerare şi sediul pârâtei situat în Bucureşti, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., anume a declinărilor succesive între Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Tribunalul Bacău –Secţia I civilă şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care instanţele au calificat obiectul acțiunii deduse judecății și au stabilit, în funcție de aceasta, competenţa de soluţionare a cauzei.

Astfel, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a considerat că este învestit cu o acțiune îndreptată împotriva refuzului nejustificat al entităţii învestite de lege de a finaliza procesul de restituire în natură sau în echivalent, prin emiterea deciziei de compensare, acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, astfel că a dat eficiență dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, apreciind că, în cauză, este în discuție o competență teritorială exclusivă.

Tribunalul Bacău a considerat că este învestit cu o cerere având ca obiect obligaţie de a face, respectiv soluţionarea unui dosar administrativ, fără corespondent în dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, competenţa materială fiind stabilită în raport de valoarea obiectului cererii, iar competenţa teritorială fiind stabilită în raport de locul situării imobilului.

De cealaltă parte, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a considerat că este învestită cu o acțiune având ca obiect obligaţie de a face, fiind invocată nerespectarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a termenului de 60 luni pentru soluţionarea dosarului administrativ, astfel că a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2019, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2019 sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, judecătoria s-a raportat la sediul pârâtei.

Înalta Curte constată că, în speţă, reclamantul a învestit Tribunalul București-Secția a V-a civilă cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluţionarea dosarului administrativ, având ca obiect cererea de restituire în echivalent a unor imobilelor naţionalizate şi la emiterea unei decizii motivate.

Demersul judiciar a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013.

Legea nr. 165/2013 a fost adoptată cu intenţia de a eficientiza şi finaliza procesul de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, proces început prin legi anterioare şi aflat în diferite stadii de soluţionare a "cererilor", în sensul art. 3 pct. 1 din lege, inclusiv a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

În acest scop, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 au fost instituite noi termene de soluţionare a cererilor depuse în baza legilor de reparaţie şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare de către entitățile învestite de lege.

De asemenea, prin art. 34 s-au prevăzut termene de soluţionare a dosarelor în sarcina altor entități învestite de lege, cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.

În conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data introducerii acţiunii (modificare introdusă prin Legea nr. 111/2019), "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

Finalitatea demersului judiciar la care se referă norma citată este explicitată în alin. (3), care trimite în mod expres la alin. (2) din art. 35, în sensul că, "în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunță asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi".

Așadar, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenul defipt de lege, persoana îndreptățită se poate adresa instanței de judecată pentru soluţionarea pe fond a dosarului administrativ constituit ca urmare a formulării notificării, o astfel de acțiune fiind de competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, așa cum în mod expres prevede art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care face trimitere la dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol.

Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul o plenitudine de competență în privința soluționării litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013.

În mod evident, acțiunile la care se referă textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se tinde la soluţionarea pe fond a dosarului administrativ, prin care persoana îndreptăţită urmăreşte constatarea de către instanţă a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi pronunţarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legii, sunt distincte de cele prin care titularul notificării urmăreşte doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanţei, să execute el însuşi obiectul obligaţiei, cum este cazul acțiunii ce face obiectul prezentului dosar. Acțiunile au obiecte diferite și conduc la rezultate diferite, anume la un titlu executoriu privind însuşi dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entităţii învestite de lege la soluţionarea dosarului administrativ, în al doilea caz.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că ambele acţiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii învestite de lege de a finaliza procesul de restituire, și având în vedere intenția clară a legiuitorului de a stabili, în privința litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competența absolută în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, Înalta Curte reține că, în virtutea principiului simetriei, și acțiunea prin care se solicită obligarea entității învestite de lege să soluționeze dosarul administrativ este de competența aceleiași instanțe.

Prin urmare, reținând că textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 instituie o regulă de competenţă teritorială absolută de ordine publică, această normă de competenţă având caracter special, Înalta Curte, constatând că imobilul asupra căruia poartă litigiul este situat în județul Bacău, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C.proc.civ. şi a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, în a cărui rază teritorială se află imobilul.