Simulation by interposition of persons: moral impossibility to pre-draft secret act must extend to all parties, including unconnected seller

Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în constatarea simulaţiei prin interpunere de persoane. Inexistenţa actului secret. Nedovedirea imposibilităţii morale de preconstituire a contraînscrisului în raport cu toate părţile actului public. Neîndeplinirea condiţiilor pentru existenţa simulaţiei

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Contractul

Index alfabetic: contract de vânzare-cumpărare

simulaţie

act secret

imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris

C.civ., art. 1289

Din analiza dispozițiilor art. 1289 din Codul civil se desprind condițiile specifice simulației, şi anume: existența unui act public, care s-a încheiat pentru a produce o aparență juridică, existența actului secret, act real, încheiat astfel încât existența și cuprinsul său să fie necunoscute terților și existența acordului simulatoriu, respectiv intenția părților de a disimula adevărata relație dintre ele. Intenția de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părților, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret şi care, în variata simulaţiei prin interpunere de persoane, aparţine tuturor participanţilor la operaţiune.

Astfel, în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, este necesar ca actul secret să-i privească pe toţi cei implicaţi în operaţiunea juridică complexă pretins a fi fost încheiată, iar imposibilitatea morală de preconstituire a contraînscrisului trebuie să vizeze toate părţile implicate, nedovedirea unui astfel de impediment în raport cu una dintre acestea conducând la neîndeplinirea acestei forme de simulaţie.

Prin urmare, chiar dacă între reclamant, care pretinde că este adevărul dobânditor al bunului înstrăinat prin convenţia de vânzare-cumpărare, şi părinţii săi, cumpărătorii din actul public, este de presupus că există o imposibilitate morală de preconstituire a contraînscrisului, aceasta trebuia dovedită şi în raport cu vânzătorul din actul public, în caz contrar nefiind îndeplinite cerinţele art. 1289 C.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 779 din 20 martie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 05.03.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., să se constate simulat prin interpunere de persoane contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2682 din 15.07.2003 la BNP X încheiat între E. în calitate de curator al lui F., vânzător, şi C., căsătorită cu G., în calitate de cumpărător, având ca obiect terenul arabil situat în extravilanul localităţii Dumbrăviţa, judeţul Timis, înscris în CF nedefinitiv x Dumbrăviţa, nr. top. A133/1/16, în suprafaţă de 5000 mp; să se constate că în realitate reclamantul este proprietar al terenului în suprafaţă de 5000 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat pentru care a achitat preţul vânzării de 75.000 euro.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 482, art. 969-970, art. 1175 C.civ.

Prin sentinţa nr. 14844 din 19.11.2021, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 1499/PI din 16.12.2022, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtul D., ca nefondată; a respins acţiunea, ca nefondată; a obligat reclamantul să plătească pârâtului D. suma de 7.500 lei reprezentând contravaloarea onorariului avocatului ales cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 179 din 30.06.2023, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat pe reclamantul apelant A. la cheltuieli de judecată către pârâtul intimat D. în sumă de 5000 de lei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamantul A.

A arătat recurentul că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, cumpărătorii imobilului, respectiv persoanele ce au calitatea de proprietari sunt părinţii săi, dar, în realitate, adevăratul cumpărător al acestui imobil şi adevăratul proprietar al acestui imobil este recurentul.

Instanţele anterioare au apreciat că nu este vorba de o simulaţie, însă în cauză există o situaţie de excepţie, în sensul că părţile s-au aflat în imposibilitatea morală de a-şi preconstitui un înscris, datorită relaţiilor dintre acestea, determinate pe de o parte, de calitatea de fiu a recurentului în raport cu persoanele cumpărătorilor din actul public şi pe de altă parte, de calitatea de prieteni între persoana cumpărătorului real, adică recurentul şi vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare public.

Fiind vorba de o simulaţie, erau admisibile proba testimonială şi prezumţiile, conform art. 1191, 1198, 1203 C.civ.

A mai arătat recurentul că nu între toate părţile implicate în raportul simulatoriu trebuie să existe relaţii apropiate pentru a exista imposibilitatea preconstituirii unui act secret, așa cum în mod greşit reţin instanţele anterioare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, deşi recurentul este cel care invocă dispoziţiile art. 1175 C.civ., tot recurentul este cel care nu a făcut dovada existenţei actului ascuns, pentru ca în speţă să fie incidentă simulaţia.

În cauză nu poate fi reţinută imposibilitatea preconstituirii actului secret atâta timp cât vânzătorul nu era rudă şi nici prieten cu reclamantul, acesta fiind o persoană străină faţă de reclamantul care susţine că el a achitat vânzătorului suma de 75.000 euro, cu titlu de preţ al terenului în suprafaţă de 5000 mp, fără a putea dovedi acest fapt cu vreun înscris, conform dispoziţiilor art. 1191 C.civ., înscris care ar fi putut constitui un început de dovadă scrisă.

Reclamantul este cetăţean germano-român, iar introducerea în România a sumei de 75.000 de euro în anul 2003 era imperios necesar să fie făcută cu documente legale cum ar fi un virament bancar din contul din Germania în contul din România, sau cu o declaraţie vamală de intrare în România cu suma de 75.000 de euro declarată, sau chiar cu o chitanţă de plată semnată de vânzător/curator pentru primirea sumei, or din lipsa acestor dovezi se poate trage concluzia că nu a existat niciodată o simulație prin interpunere de persoană.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului că datorită relaţiilor dintre pârți, determinate pe de o parte de calitatea de fiu a acestuia în raport cu persoanele cumpărătorilor din actul public şi, pe de altă parte, de calitatea de prieteni între persoana cumpărătorului real, respectiv recurentul, şi vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare public, părţile s-au aflat în imposibilitatea morală de constituire a unui act secret în sensul de instrumentum, deoarece vânzarea a fost făcută prin curator E., numit prin Dispoziţia nr. 67/2003 emisă de Primăria Dumbrăviţa, iar nu de proprietarul terenului, astfel că nu putea fi vorba de o excepţie a imposibilităţii preconstituirii vreunui înscris, iar preţul cu care s-a vândut terenul este cel cuprins în contractul autentic de 7.000.000 lei, preţ încasat de curator, conform clauzelor din contract.

Recurentul s-a limitat, în recurs, doar asupra respingerii probei testimoniale pentru a putea dovedi existenţa acestei simulaţii, fără a preciza că el a dezbătut succesiunea după tatăl său cu privire la cota de 1/2 din acest teren şi a acceptat şi donaţia făcută de mama sa, C., pentru cealaltă cotă de 1/2 din teren, şi după mai multe operaţiuni cadastrale de unificare şi dezmembrare, acesta a vândut terenurile, dovedind prin acest comportament că nu a fost vorba de nicio simulație prin interpunere de persoană, altfel ar fi formulat înainte de dezbaterea succesiunii acţiune în constatarea simulației.

Recurentul, reclamant nu a fost niciodată prieten cu vânzătorul sau curatorul acestuia care a semnat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2682/2003, ca vânzător, aceştia fiind persoane în vârstă ce locuiau în Dumbrăviţa, iar apelantul locuia în Germania.

Atâta timp cât recurentul nu a dovedit cu niciun mijloc de probă că el era cumpărătorul adevărat din actul ascuns, instanţa nu putea să admită proba cu martori fiindcă legiuitorul a stabilit că proba cu martori poate fi admisă dacă în speţă există un început de dovadă scrisă.

Or, atâta timp cât recurentul nu a putut face dovada plăţii preţului de 75.000 euro, bani pe care acesta susţine că i-ar fi câştigat în Germania ca bijutier, cu un act vamal de introducere a sumei sau un virament bancar, rezultă că acesta nu a plătit acest preţ şi că terenul a fost cumpărat de C. ca bun comun cu G..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant pretinde că soluţia instanţei de apel în sensul constatării neîndeplinirii condiţiilor simulaţiei prin interpunere de persoane pentru nedovedirea actului secret, respectiv a imposibilităţii de preconstituire a acestuia, este nelegală şi se impune a fi reformată în sensul admiterii recursului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, pentru dovedirea simulaţiei prin administrarea probei cu martori.

Justificarea recurentului în ce priveşte imposibilitatea morală a încheierii actului secret este în sensul că acesta, pe de o parte, este fiul cumpărătorilor din actul public, iar pe de altă parte, că se afla în relaţii de prietenie cu persoana vânzătorului, prin intermediul fiului acestuia, situaţie faţă de care, în dovedirea simulaţiei, era permisă administrarea probei testimoniale şi a prezumţiilor, ceea ce însă instanţele devolutive nu i-au permis.

Or, formulându-şi critica în aceşti termeni, anume că, prin situaţia invocată, în cazul său era prezentă ipoteza de excepţie în care legea permite dovedirea actului secret prin martori şi prezumţii, recurentul omite împrejurarea că, prin soluţia sa, instanţa de apel tocmai a infirmat această teză, reţinând că invocarea unei imposibilităţi morale generate de o relaţie de prietenie a reclamantului cu vânzătorul este lipsită de temei legal, aspect pe care l-a dedus din întâmpinarea depusă la dosarul de primă instanţă de pârâtul B., descendentul vânzătorului (prin care pârâtul a arătat că îl cunoaşte pe reclamant de vreo 45 de ani, fără a preciza existenţa unei relaţii de prietenie între aceştia şi, cu atât mai puţin, a unei astfel de relaţii între reclamant şi vânzător). Observând şi că imposibilitatea morală de preconstituire a actului secret în raport cu vânzătorul a fost invocată pentru prima oară în apel, dar şi pe baza examinării probelor şi datelor cazului, curtea de apel a reţinut că nu a existat niciun impediment pentru întocmirea actului secret care să confirme adevăratele părţi contractante şi că, astfel fiind, existenţa simulaţiei trebuia dovedită cu un contraînscris pentru a i se putea recunoaşte efecte şi consecinţe.

Aşadar, pentru a critica cu temei neîncuviinţarea probei cu martori spre a dovedi existenţa unui act secret care să releve adevăratul dobânditor al bunului înstrăinat prin actul public, recurentul trebuia să dovedească în faţa instanţelor de fond existenţa unei imposibilităţi morale de preconstituire a contraînscrisului, aşadar să demonstreze că se plasează în situaţia de excepţie de la aplicarea dispoziţiilor art. 1191 C.civ. 1864, ceea ce el însă nu a făcut.

În plus, contraînscrisul trebuia să-i privească pe toţi cei implicaţi în operaţiunea juridică complexă pretins a fi fost încheiată, respectiv părţile actului public şi persoana interpusă, adică recurentul, iar nu doar pe recurent şi persoanele interpuse (părinţii săi), faţă de care s-a acceptat existenţa imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris în considerarea relaţiilor de rudenie. Simulaţia, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 C.civ., reprezintă operaţiunea juridică care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public şi nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial de un al doilea act secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.

Din analiza dispozițiilor art. 1289 C.civ. se desprind condițiile specifice simulației, respectiv: existența unui act public, care s-a încheiat pentru a produce o aparență juridică, existența actului secret, act real, încheiat astfel încât existența și cuprinsul său să fie necunoscute terților și existența acordului simulatoriu, respectiv intenția părților de a disimula adevărata relație dintre ele. Intenția de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părților, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret şi care, în variata simulaţiei prin interpunere de persoane, aparţine tuturor participanţilor la operaţiune.

Înalta Curte reține că aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauza pendinte, soluția instanței de apel fiind conformă dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, s-a reţinut că între F., în calitate de vânzător, prin curator E. şi C. (mama reclamantului, căsătorită cu G.) s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2682/2003, având ca obiect terenul arabil situat în extravilanul localităţii Dumbrăviţa, judeţul Timis, înscris în CF nedefinitiv x Dumbrăviţa, nr. top. A133/1/16, în suprafaţă de 5000 mp.

Deşi recurentul susţine că el este cel care a plătit preţul achiziţionării acestui teren, situaţie pe care o circumscrie simulaţiei prin interpunere de persoane, s-a reţinut că acesta nu a dovedit existenţa actului secret din care să rezulte calitatea de cumpărător pretinsă şi nici imposibilitatea morală de preconstituire a unui asemenea înscris.

Este fără îndoială că relațiile ce există în mod obișnuit între părinți și copii, între frați și surori și în general între rudele firești și cele prin alianță, apropiate, ca și cele dintre soți, sunt incompatibile cu manifestări din care ar reieși o lipsă de încredere a unora față de alții, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice ce intervin între ele.

Relațiile de încredere reciprocă există, însă, și între alte persoane, ca între colegi de muncă, prieteni și alte asemenea persoane. Asemenea relații pot constitui, de la caz la caz, motivul imposibilității morale de a întocmi dovezi scrise cu privire la raporturile juridice dintre ele.

Indiferent însă în ce fel de relații rezidă izvorul imposibilității morale, esențială este constatarea existenței, în realitate, a unei atare imposibilități, care trebuie să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor și circumstanțelor faptelor, temeinic verificate de instanță, partea interesată fiind obligată să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate morală.

Dacă între recurent şi părinţii săi (cumpărătorii din actul public) este de presupus că ar putea exista o asemenea imposibilitate morală, între recurent şi vânzătorul care figurează în actul public nici nu se presupune şi nici nu s-a dovedit o astfel de situaţie, aşa cum a reţinut instanţa de apel. Aceasta întrucât, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către F. prin curator E., iar nu personal, iar pe de altă parte, ceea ce s-a invocat ca element al pretinsei imposibilităţi morale de preconstituire a înscrisului a fost o eventuală relaţie de prietenie cu fiul cumpărătorului, relaţie care nu numai că nu ar fi fost relevantă în aprecierea asupra imposibilităţii morale, dar nici nu a putut fi reţinută ca dovedită.

În dezacord cu susţinerile recurentului în sensul că imposibilitatea morală trebuie apreciată funcţie de relaţiile dintre proprietarii din actul public (părinţii recurentului) şi persoana ce se pretinde proprietara bunului (adică însuşi recurentul), Înalta Curte reţine că un astfel de impediment se raportează la toate părţile implicate în simulaţia prin interpunerea de persoane, în speţă, inclusiv la vânzătorul din actul public, o interpretare contrară lipsind de conţinut această formă de simulaţie. În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane astfel cum este invocată în prezenta cauză, imposibilitatea morală de preconstituire vizează raporturile persoanei interpuse (recurentul) atât cu vânzătorul din actul public (F., prin curator), cât şi cu cei care au cumpărat bunul în discuţie (părinţii recurentului), iar nedovedirea ei în raport cu una din părţile actului public conduce la neîndeplinirea condiţiilor acestei forme de simulaţie (prin interpunere de persoane), aşa cum în mod corect au reţinut instanţele anterioare.

Nu în ultimul rând, aşa cum corect au observat instanţele de fond, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în raport de care se solicită constatarea simulaţiei prin interpunere de persoane, au fost efectuate o serie de operaţiuni juridice care demonstrează că însuşi recurentul s-a prevalat de efectele juridice ale contractului de vânzare menţionat, adică ale actului public, potrivit tezei sale. Astfel, a fost formulată cerere de dezbatere a succesiunii după G. (tatăl recurentului) şi introducerea imobilului în cauză în masa succesorală (½ din suprafața totală, respectiv 2500 mp. teren intravilan) ca bun propriu al defunctului, s-a procedat la înscrierea dreptului de proprietate în baza certificatului de moștenitor nr. 134/2006, emis de BNP X în dosarul succesoral nr. x/2006 în CF nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral A133/1/16 teren intravilan extins în suprafață de 2500 mp, a fost încheiat contractul de donație autentificat sub nr. 2632/2006, prin care C., mama recurentului îi donează tocmai acestuia cota de 1/2 din terenul arabil intravilan extins dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2682/2003, respectiv diferența de 2.500 mp. De asemenea, s-a dat o declarație de acceptare a donației, prin care recurentul a acceptat donația şi s-a realizat înscrierea, în favoarea sa a dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului, ca efect al contractului de donație.

Întocmirea şi succesiunea acestor acte juridice este de natură să demonstreze situaţia contrară pretinsă de către recurent prin acţiunea de faţă, şi anume inexistența vreunui alt act juridic real (care să determine caracterul simulat al contractului de vânzare din prezenta cauză) în condițiile în care însuși reclamantul a recunoscut efectele juridice ale actului pretins a fi aparent și nereal.

Manifestarea de voință a reclamantului de acceptare atât a succesiunii rămase în urma decesului tatălui său cu privire la cota-parte din dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, cât și acceptarea donației primite de la mama sa asupra diferenței de teren nu fac altceva decât să ateste împrejurarea că, anterior acestor operațiuni juridice, în realitate reclamantul nu deținea în patrimoniu niciun drept asupra acestui imobil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 179 din 30.06.2023 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă.