Burden of proof reversed for non-payment of purchase price where contract clause constitutes discharge receipt under Civil Code and Notarial Regulation

Acţiune în rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului. Inserarea în contract a unei clauze cu valoare de chitanţă liberatorie. Sarcina probei neexecutării obligaţiei de plată a preţului vânzării

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Executarea obligaţiilor

Index alfabetic: contract de vânzare-cumpărare

clauză contractuală

chitanţă liberatorie

sarcina probei

C.civ., art. 1499, art. 1500, art. 1719, art. 1724

Ordinul nr. 2333/C/2013, art. 228

C.proc.civ., art. 249, art. 270, art. 348, art. 349

Consecința firească a plății datoriei este dreptul debitorului plătitor de a obține de la creditor „o chitanță liberatorie” în înțelesul dat de art. 1500 alin. (1) C.civ., aceasta constituind mijlocul obișnuit de probă al plăţii.

Astfel, clauza inserată de părţi în contractul de vânzare-cumpărare intitulată, explicit, „chitanță descărcătoare pentru încasarea prețului” achitat în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului, are valoarea unei chitanţe liberatorii. Desigur că declarația vânzătorului cuprinsă în înscrisul autentic (în sensul că prețul a fost deja plătit de cumpărător) face dovadă până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane, potrivit normei generale din art. 270 alin. (2) C.proc.civ. și a celei speciale din art. 228 alin. (4) din Ordinul nr. 2333/C/2013.

Or, în condiţiile în care reclamantul vânzător a susținut neplata prețului, iar pârâta cumpărătoare s-a apărat, invocând drept mijloc de probă al executării obligației sale chitanța liberatorie consemnată în clauza contractuală, reclamantul s-a plasat în poziția procesuală a celui ținut să facă dovada afirmației sale (mai exact dovada contrară chitanței liberatorii), adică să combată apărarea pârâtei referitoare la stingerea prin plată a obligației sale contractuale esențiale.

În acest context, apare lipsită de legitimitate concluzia instanței de apel potrivit cu care pârâta cumpărătoare nu a făcut dovada plății prin niciun mijloc de probă, deși sarcina probei îi revenea. Procedând în această manieră și ignorând consecințele juridice în planul regimului probator, instanța de apel a transferat nelegal sarcina probei, de la reclamant la pârâtă, contrar regulii generale consacrate de art. 249 C.proc.civ., fundamentată pe adagiul onus probandi

incumbit actori.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 420 din 14 februarie 2024

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 30.10.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 40.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bacău, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP X sub nr. 3196 din 27.10.2014.

Prin cerere precizatoare, reclamantul a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 48.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul contractului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunal Bacău

Prin sentinţa nr. 311 din 15.07.2020, Tribunalul Bacău - Secţia I civilă a admis acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâta B. A dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3196/2014 de BNP X şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 5.518,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru. în temeiul art. 35 alin. 7 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, a dispus comunicarea hotărârii, la data rămânerii definitive, purtând menţiunea „conform cu originalul", Biroului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară Bacău, în vederea notării în cartea funciară.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 290 din 28.04.2021, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins, în tot, acţiunea, ca nefondată.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1157 din 25.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 290/2021 a Curţii de Apel Bacău, Secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

B. Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 881 din 10.10.2022, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta B., ca nefondat, şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 8.018 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru, în favoarea reclamantului.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 881/2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a declarat recurs pârâta B., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., cu reţinerea spre rejudecare şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza prin aplicarea greşită a normelor ce guvernează interpretarea contractelor, respectiv a art. 1268 alin. (3) C.civ., potrivit căruia clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Sub acest aspect, a arătat că reclamantul a declarat în fata notarului public, sub sancţiunea răspunderii pentru infracţiunea de fals în declaraţii, conform art. 3.1.4. din contract, că a încasat preţul şi a predat posesia apartamentului către recurenta-pârâtă cu un an înaintea încheierii

contractului, prin înmânarea cheilor.

Astfel, instanţa de apel trebuia, în opinia recurentei, să dea eficienţă celor declarate de bunăvoie de către reclamant şi să interpreteze clauzele contractuale în concordanţă cu probele administrate, în sensul salvgardării contractului, dând preeminenţă principiului favor contractus, neputând fi primită interpretarea în sensul că recurenta a recunoscut, la administrarea probei cu interogatoriu, că nu a achitat preţul.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a invocat o aplicare greşită a normelor de drept material şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1270 C.civ.

În acest sens, a argumentat că, în măsura în care în cuprinsul actului autentic ce face dovada raporturilor juridice dintre părţi, s-a reţinut clar faptul că plata a fost făcută, nu se poate susţine, fără nicio probă concretă, că recurenta nu a achitat preţul vânzării.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a răsturnat în mod nepermis şi nelegal sarcina probei, în sensul în care recurenta ar fi trebuit să facă dovada achitării preţului, deşi în cuprinsul contractului de vânzare se reţine în mod clar şi definitiv împrejurarea că preţul a fost plătit.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1499 şi art. 1500 C.civ., coroborate cu dispoziţiile art. 228 alin. (7) din Ordinul 2333/2013, prin reţinerea concluziei potrivit căreia clauza prevăzută de art. 3.1.4 din contract nu are valoarea unei chitanţe liberatorie, ci doar valoarea unei afirmaţii cu privire la care este permisă proba contrară.

Recurenta a învederat că, din analiza şi interpretarea textelor de lege anterior enunţate, rezultă că declaraţia cuprinsă în actul autentic cu privire la încasarea preţului reprezintă chitanţa liberatorie pentru executarea obligaţiei de plată, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de apel se fundamentează pe un raţionament juridic profund eronat.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi principiului contradictorialităţii, reglementate de art. 6, art. 13 şi art. 14 alin. (6) din acelaşi cod.

A arătat recurenta că cele reţinute de instanţa de apel cu privire la referatul întocmit la data de 03.10.2019 în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2019, privitoare la presupusa înţelegere între C. şi D. referitoare la plata preţului, care nu s-a mai materializat din cauza arestării preventive a numitului D., se impunea a fi puse în discuţia contradictorie a părţilor, astfel încât acestea să aibă posibilitatea să formuleze apărări, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi pentru respectarea principiului contradictorialităţii.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel nu a respectat îndrumările trasate prin decizia de casare.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să dispună ori să solicite probe noi, apte de a răsturna clauzele contractuale ce au caracterul de chitanţă liberatorie, şi nu să reţină aspecte străine de natura cauzei - împrejurarea că recurenta ar fi achitat preţul lui C. - fiind totodată şi contradictorii cu toate probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti în prezentul dosar.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu referire la primul motiv de recurs, intimatul-reclamant a opinat că instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, respectiv a art. 228 din Ordinul nr. 2333/2013 privind Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, care prevăd că declaraţia creditorului dintr-un înscris autentic, în sensul că a primit prestaţia datorată, face dovada între părţi până la proba contrarie.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, a arătat că s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale referitoare la puterea de lege între părţi a contractului, conform art. 270 C.proc.civ., potrivit cărora înscrisul autentic face dovada până la proba contrară, având în vedere că, în cazul concret dedus judecăţii, dovada contrară a fost făcută.

Raportat acelorași dispoziții legale, este nefondată și critica vizând valoarea de chitanță liberatorie.

Cu referire la cel de-al patrulea motiv de recurs, s-a apărat arătând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor de procedură, cu trimitere la referatul întocmit de organele de urmărire penală în data de 03.10.2019, în dosarul penal nr. x/P/2019, înscris administrat în faţa instanţei de fond, fiind astfel o probă „câştigată" cauzei, care nu mai necesita o punere în discuţia părţilor.

Cât priveşte critica prin care se susţine că instanţa de apel nu a administrat un probatoriu apt de a răsturna cele reţinute de notarul public în contract, precum şi cea prin care se invocă încălcarea unor dezlegări de drept obligatorii ale instanţei de recurs, învederează că recurenta nu a arătat în mod clar ce norme procesuale au fost încălcate şi nici ce dezlegări obligatorii nu au fost respectate.

Totodată, a opinat că hotărârea instanţei de apel este motivată, nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtei este subsumabil motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ..

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea în privința clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract a valorii de chitanță liberatorie pentru executarea obligației de plată a prețului vânzării, rezultat al aplicării greșite a dispozițiilor art. 1499, art. 1500 C.civ. și art. 228 alin. (7) din Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, precum și ale art. 1268 alin. (3) și art. 1270 C.civ.

Pe de altă parte, a susținut că instanța de apel: a inversat sarcina probei care revenea, în raport de chitanța liberatorie, vânzătorului reclamant A., și nu cumpărătoarei pârâte B.; a ignorat îndrumările instanței de casare care obligau la administrarea unui probatoriu apt să facă dovada contrară plății prețului; a încălcat principiile contradictorialității, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, prin valorificarea referatului din 06.10.2019 întocmit în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2019; a apreciat nelegal răspunsul la interogatoriu drept recunoaștere a neplății prețului.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1157 din 25.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă a fost admis recursul reclamantului, casată decizia instanței de apel în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. și trimisă cauza spre rejudecare, întrucât hotărârea recurată este afectată de viciul nemotivării, conţinând deopotrivă considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, inapte să explice soluţia din dispozitiv.

În considerentele deciziei de casare, s-a reținut că obiectul învestirii primei instanţe l-a reprezentat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului (şi, în subsidiar, obligarea cumpărătorului la plata sumei de 48.000 euro, convenită cu titlu de preţ).

Aşadar, reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 1724 C.civ., care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător, cu posibilitatea recunoscută vânzătorului de a cere fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării (optând, potrivit obiectului acţiunii, în principal, pentru desfiinţarea actului şi, în subsidiar, pentru executarea directă).

Or, contrar limitelor învestirii, decizia din apel, care a modificat soluţia de primă instanţă, respingând acţiunea în rezoluţiune, s-a bazat, de o manieră neprocedurală, confuză şi incoerentă juridic, pe referiri la instituţii de drept (nulitate pentru violenţă, mandat, simulaţie, promisiunea faptei altuia, favorizarea inculpatului) străine pricinii, fără legătură cu ceea ce făcuse obiectul învestirii

sale.

În acelaşi timp, singurul considerent al deciziei care face referire la clauza contractuală disputată în proces, conform căreia preţul vânzării s-ar fi achitat în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului, declaraţia în acest sens a vânzătorului servind drept chitanţă descărcătoare, este unul, deopotrivă, incoerent şi contradictoriu cu alte statuări ale aceleiaşi instanţe.

Îndrumările obligatorii date de instanța de casare au fost următoarele: „La reluarea judecăţii, vor fi respectate cadrul judecății şi limitele devoluţiunii, în lămurirea raporturilor juridice dintre părţi urmând să se ţină seama de faptul că, deşi a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, puterea doveditoare a unui astfel de înscris trebuie avută în vedere prin raportare la conţinutul clauzelor acestuia, cu distincţia necesară între ceea ce face obiectul constatărilor personale ale notarului şi ceea ce este consemnat pe baza declaraţiilor părţilor”.

În rejudecarea căii de atac, instanța de trimitere a respins apelul pârâtei și a păstrat sentința primei instanțe prin care a fost admisă acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3196/27.10.2014.

În esență, instanța de apel a reținut că nu are valoare de chitanță liberatorie clauza contractuală în discuție, conform căreia preţul vânzării s-ar fi achitat în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului, astfel că revine pârâtei cumpărătoare sarcina probării faptului juridic al plății, cu orice mijloc de probă conform art. 1499 C.civ., fără însă ca aceasta să fi dovedit în proces executarea obligației sale.

Mai mult decât atât, declaraţia reclamantului vânzător din cuprinsul contractului, în sensul că a primit plata preţului, face dovada între părţi doar până la proba contrară, potrivit art. 228 din Ordinul nr. 233/C/2013, iar în opinia instanței de prim control judiciar, o atare dovadă contrară s-a făcut în proces cu mărturisirea pârâtei cumpărătoare din cadrul răspunsului la interogatoriu, în sensul că nu a plătit niciodată vânzătorului prețul înstrăinării, ci direct terțului C., unchiul acestuia, cu mult înaintea perfectării contractului, aspect care rezultă și din conținutul referatului din 06.10.2019 întocmit în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2019.

Luând în examinare principala critică de nelegalitate, circumscrisă semnificației juridice care a fost atribuită clauzei contractuale disputate în proces, Înalta Curte reține că raționamentul logico-juridic al instanței de apel este nelegal, întrucât pornește greșit de la premisa că această clauză nu are valoare de chitanță liberatorie, ceea ce antrenează pe cale de consecință inversarea eronată a sarcinii probei plății, pentru ca, în final, concluzia referitoare la neexecutarea obligației de plată a prețului vânzării să nu fie decât rezultatul aplicării greșite a regulilor probatorii în materia plății.

Se cuvine, pentru început, a fi redată clauza contractuală, obiect al controversei esențiale a părților litigante, consemnată în cuprinsul at. 3.1.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3196/27.10.2014, potrivit cu care: „Vânzătorul declară că înțelege să vândă imobilul descris mai sus pentru prețul de 48.00 euro pe care l-a primit mai înainte de încheierea și autentificarea prezentului act, această declarație a sa servind drept chitanță descărcătoare pentru încasarea prețului și nu mai are nicio pretenție de la cumpărător în legătură cu plata prețului”.

De necontestat, plata prețului vânzării, ca principală obligație contractuală a cumpărătorului prevăzută de art. 1719 C.civ., este supusă regulilor generale și speciale în materie de dovadă a actului juridic/faptului juridic, între care celor stipulate în art. 1499 din cod potrivit cu care „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă”, precum și în art. 228 alin. (4) din Ordinul nr. 2333/C/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, potrivit cu care „Declaraţia creditorului cuprinsă într-un act autentic că a primit prestaţia care i se datorează face dovada executării obligaţiei, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane”.

Deopotrivă, dovada plății prețului vânzării cade și sub incidența prevederilor art. 1500 alin. (1) din același cod care stabilesc că „Cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanței”, dar și ale art. 228 alin. (7) din ordinul anterior menționat, conform cărora „Dacă plata s-a efectuat în numerar anterior întocmirii şi/sau autentificării actului, notarul public va menţiona în cuprinsul actului declaraţia persoanei că a primit anterior suma de bani şi, respectiv, că cealaltă parte şi-a executat obligaţia de plată, declaraţie ce constituie chitanţă liberatorie pentru executarea obligaţiei de plată”.

Sintetizând regulile probatorii în materia plăţii prețului vânzării, incidente cauzei, Înalta Curte are în vedere că norma generală și supletivă din art. 1499 instituie libertatea mijloacelor de probă în materie de plată, atunci când creditorul, dovedind existenţa raportului juridic obligaţional (izvorât, în speță, dintr-un act juridic), contestă executarea sau reclamă neexecutarea prestaţiei de către debitor. În egală măsură, sarcina probei incumbă aceluia care face o afirmaţie (art. 249 din Codul de procedură civilă), astfel că debitorul care susţine executarea obligaţiei trebuie să probeze afirmația sa, tocmai pentru a preîntâmpina riscul dublării prestației sale.

Or, consecința firească a plății datoriei este dreptul debitorului plătitor de a obține de la creditor „o chitanță liberatorie” în înțelesul dat de art. 1500 alin. (1) C.civ., aceasta constituind mijlocul obișnuit de probă al plăţii. Cum textul normei nu condiționează simultaneitatea între momentul solicitării chitanţei și cel al efectuării plăţii, este unanim admis că dreptul debitorului la eliberarea și remiterea chitanţei se poate exercita şi ulterior plăţii.

Expuse fiind aceste considerații cu valoare generală, Înalta Curte are a observa că înseși părțile contractante, pentru a ușura sarcina probei plății sumei de bani, au înserat în contractul de vânzare-cumpărare o clauză intitulată, explicit, „chitanță descărcătoare pentru încasarea prețului” achitat în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului, clauză pe care, însă, instanța de apel nu doar că a ignorat-o în mod nepermis, ci, mai mult decât atât, i-a repudiat chiar funcția evidentă de mijloc specific de probă al executării obligației cumpărătorului.

Desigur că declarația vânzătorului cuprinsă în înscrisul autentic (în sensul că prețul a fost deja plătit de cumpărător) face dovadă până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane, potrivit normei generale din art. 270 alin. (2) C.proc.civ. și a celei speciale din art. 228 alin. (4) din Ordinul nr. 2333/C/2013 la care s-a referit, de altfel, și instanța de apel.

Devine de domeniul evidenței că, încălcând dispozițiile clare și lipsite de orice echivoc ale art. 1500 alin. (1) C.civ. și art. 228 alin. (7) din Ordinul nr. 2333/C/2013, instanța de apel a pornit greșit în eșafodajul construcției argumentative de la premisa că disputata clauză nu are valoarea unei chitanțe liberatorii și că pârâta cumpărătoare nu a făcut dovada plății prin niciun mijloc de probă, deși sarcina probei îi revenea.

Procedând în această manieră și ignorând consecințele juridice în planul regimului probator, instanța de apel a transferat nelegal sarcina probei, de la reclamant la pârâtă, contrar regulii generale consacrate de art. 249 din Codul de procedură civilă, fundamentată pe adagiului onus probandi incumbit actori.

Aceasta, în contextul factual în care reclamantul vânzător a dovedit cu contract de vânzare-cumpărare existenţa raportului juridic obligaţional și a susținut neplata prețului, iar pârâta cumpărătoare a ieșit din pasivitate și s-a apărat, invocând drept mijloc de probă al executării obligației sale contractuale chitanța liberatorie consemnată în clauza de la art. 3.1.4, ce face dovadă până la proba contrară, după cum s-a argumentat în cele ce precedă.

Drept urmare, în prezența chitanței liberatorii, reclamantul s-a plasat din nou în poziția procesuală a celui ținut să facă dovada afirmației sale referitoare la neplata prețului (mai exact dovada contrară chitanței liberatorii), adică să combată apărarea pârâtei referitoare la stingerea prin plată a obligației sale contractuale esențiale.

Așadar, apare lipsită de legitimitate concluzia instanței de apel potrivit cu care pârâta cumpărătoare nu a făcut dovada plății prin niciun mijloc de probă, deși sarcina probei îi revenea.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că au fost greșit aplicate reguli procedurale în materie de probațiune și atunci când instanța de apel a concluzionat că reclamantul a făcut în proces dovada contrară chitanței liberatorii consemnate în înscrisul autentic.

Este de principiu admis că, în situația în care înscrisul constatator al actului juridic, prin care părțile au concretizat raportul obligațional dintre ele, conține declarația vânzătorului ce atestă remiterea anterioară a sumei de bani cu titlu de preț al înstrăinării bunului, proba contrară acestei clauze cu valoare de chitanță liberatorie este supusă regulilor de drept în materia admisibilității și puterii doveditoare a mijloacelor de probă, cu privire specială asupra dispozițiilor art. 309-310 C.proc.civ. care reglementează un regim restrictiv, cu derogările îngăduite de lege, în privința admisibilității probării actelor juridice.

În cauză, instanța de apel a apreciat că o atare dovadă contrară s-a făcut în proces cu mărturisirea pârâtei cumpărătoare din cadrul răspunsului la interogatoriu și cu referatul cu propunere de clasare din dosarul de urmărire penală în care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de șantaj și înșelăciune.

Cu referire la primul mijloc de probă, instanța de apel a considerat că „prin răspunsurile pârâtei la interogatoriu, reclamantul a reuşit să dovedească faptul că aceasta nu i-a plătit preţul, pârâta afirmând că plata a fost făcută direct numitului C. Prin urmare, se reţine că prin mărturisirea pârâtei realizată în cadrul răspunsurilor la interogatoriu, reclamantul a făcut dovada contrară celor menţionate în cuprinsul actului autentic cu privire la plata preţului”.

Așadar, reevaluând probatoriul, instanța devolutivă a avut în vedere că pârâta a recunoscut că nu a achitat niciodată direct reclamantului (pe care, de altfel, nu l-a cunoscut) vreo sumă de bani cu titlu de preţ al apartamentului cumpărat și, totodată, a declarat că plata preţului s-a făcut în numerar, direct unchiului reclamantului, cu mult înaintea perfectării actelor la notar, din sume de bani provenite din vânzarea apartamentului moștenit de la părinţi şi din munca în străinătate.

Înalta Curte are a observa că, în procesul de apreciere a mijloacelor de probă, operațiune finalizată cu concluzia că s-a făcut dovada contrară chitanței liberatorii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 348 și art. 349 C.proc.civ. referitoare la mărturisirea judiciară.

Este real că, nefiind prohibită de regulile restrictive ale art. 309 din același cod, mărturisirea poate fi unul dintre mijloacele de probă apte să înlăture o apărare fundamentată pe executarea prestației datorate, precum este și cazul plății prețului vânzării.

Însă, în aprecierea forței doveditoare a răspunsului la interogatoriu, instanța de apel a reținut, trunchiat, doar recunoașterea de către pârâtă a faptului că nu a plătit creditorului vânzător prețul înstrăinării, ignorând elementul semnificativ adăugat de aceasta, prin care pretinde că a remis unchiului vânzătorului suma de bani în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului.

Astfel fiind, decizia recurată nu s-a întemeiat pe o mărturisire simplă, în sensul în care pârâta să fi recunoscut fără rezerve ori adaosuri faptul alegat de reclamant (neplata prețului), ci, dimpotrivă, pe una calificată, în care se susține o executare efectivă a obligației contractuale (prin primirea plății), făcută însă unei alte persoane decât creditorul, respectiv unchiului vânzătorului. În aceste condiții, răspunsul la interogatoriu capătă valențe negative, neputându-se rațional vorbi despre vreo recunoaștere expresă și deplină în favoarea părții adverse, ce pretinde faptul contrar declarației consemnate în actul autentic.

Ca atare, răspunsul la interogatoriu al pârâtei nu putea fi valorificat ca generând consecințele juridice ale unei mărturisiri judiciare simple, apte să probeze susținerea reclamantului, ceea ce impune concluzia că instanța de apel a interpretat nelegal răspunsul la interogatoriu drept recunoaștere a neplății prețului.

Cu referire la cel de-al doilea mijloc de probă (referatul cu propunere de clasare din dosarul de urmărire penală), instanța de apel nu a explicat de o manieră îndestulător de clară regimul probator sub care poate fi acesta valorizat, fie ca înscris apt să facă dovada împotriva clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract, fie numai ca început de dovadă scrisă (caz în care s-ar fi impus observarea regulilor prescrise de art. 310 C.proc.civ.), fie cu orice altă semnificație probatorie necesar a fi precizată.

Raportat tuturor considerentele expuse anterior, se impune concluzia că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală, sancționată cu casarea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, art. 496 şi art. 497 C.proc.civ, Înalta Curte a admis recursul declarat şi a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanță de apel.

Urmează ca instanța de rejudecare să țină seama de dezlegările date prin prezenta decizie cu referire la valoarea juridică de chitanță liberatorie a clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract, la sarcina probei neexecutării obligației de plată a prețului vânzării, precum și la distincția necesară între consecințele juridice ale mărturisirii simple și cele ale mărturisirii calificate, din perspectiva puterii doveditoare a mijlocului de probă, pentru ca, mai departe, să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, în baza unei situații de fapt stabilite în mod complet, rezultată din reaprecierea şi, după caz, completarea probatoriului.

Totodată, va avea în vedere și celelalte repere de analiză fixate de instanța de casare în privinţa regulilor de drept în materie de probațiune incidente cauzei şi, deopotrivă, criticile și mijloace procesuale de apărare invocate de părți.