Securitate collaborator status: duress defense excluded under OUG 24/2008 and proof via restriction of privacy and expression rights

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea formulată la data de 5 august 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. să constatate existenţa calităţii de colaborator al Securităţii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 989 pronunţată la 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securităţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 989 pronunţată la 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

Recurentul pârât a prezentat pe larg istoricul speţei şi legislaţia incidentă, aducând următoarele critici hotărârii recurate:

- sentinţa este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii şi se impune a fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., întrucât există contradicţie între afirmaţiile din considerente, în sensul că motivarea soluţiei este superficială neanalizându-se în întregime apărările pârâtului.

- Hotărârea nr. 989/17.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008.

Sub acest aspect susţine că, încă din anul 1983, A. a fost urmarit de securitate fiind suspectat de legături cu cetăţeni străini. În concret, din rapoartele Lt. col B. rezultă că acesta a fost informat periodic de către sectoristul din zona unde locuia pârâtul, numitul C. - lucrător de militie, despre activitatea cotidiana a reclamantului. În actele existente în dosarul depus de CNSAS exista datele cu privire la faptul ca numitul A., în perioada aprilie- iulie 1984 a fost abordat în mod repetat de lucrători ai militiei şi/sau securităţii care i-au reproşat faptul ca are legături cu cetăţeni sârbi, fiind posesor al unui permis de mic trafic de frontieră. Cu toate ca a negat de fiecare data vehement ca ar avea astfel de legături, A. era sistematic ameninţat ca va fi urmărit pentru legături cu cetăţeni străini.

In cele din urma pârâtul a cedat presiunilor si a relatat organelor de Securitate ca are prieteni străini, însă nu cetăţeni sârbi, ci 2 cetăţeni sirieni si un cetăţean iordanian. În declaraţia din data de 23.07.1984 a relatat pe larg cum a cunoscut cetăţenii străini respectivi si ce legaturi a avut cu ei.

Arată că interpretarea dată de prima instanţă este rezultatul încălcării şi aplicării reşite a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât a reţinut în mod greşit că pârâtul nu a susţinut cu nicio proba apărarea sa.

Sub acest aspect arată că a propus instantei de judecata prin întâmpinarea depusă încuviinţarea probei testimoniale, însă, întrucât dosarul s-a judecat la primul termen, prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la niciuna din probele propuse de pârât şi nu a administrat nicio proba in cauza, judecând dosarul exclusiv pe probele depuse de reclamantă.

Mai mult, instanta de fond trebuia sa uzeze de toate mijloacele procedurale pentru stabilirea adevărului, inclusiv de identificarea si audierea colonelului B..

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările intimatului şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârât este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul - pârât a încadrat recursul doar în cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ce vizează nemotivarea, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, o parte din criticile expuse în cuprinsul cererii se subsumează cazului de casare reglementat de pct. 5 din acelaşi articol, urmând a fi analizate şi din această perspectivă, întrucât acest motiv are în vedere pronunţarea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Se constată, astfel că, în cadrul criticilor, recurentul a invocat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probei testimoniale, reţinând în cuprinsul motivării faptul că pârâtul nu a "susţinut nici o probă în apărarea sa".

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Astfel, instanţa de control judiciar, analizând critica de nelegalitate invocată de recurentul - pârât, referitoare la neadministrarea în cauză a probei testimoniale, apreciază că este nefondată.

Analizând hotărârea recurată sub acest aspect, raportat la actele şi lucrările dosarului de fond, Înalta Curte constată că prin încheierea de amânare a pronunţării, ce face parte integrantă din hotărâre, prima instanţă, respingând proba testimonială solicitată, a arătat că pârâtul nu a indicat numele martorului şi nici nu a indicat teza probatorie susţinută pentru administrarea acestei probe, reţinând deopotrivă că inutilitatea probei derivă şi din considerentul că situaţia de fapt rezultă din înscrisurile depuse la dosar, cauza putând fi soluţionată în baza acestora. Mai mult, proba testimonială nu este necesară în acest caz, în condiţiile în care există înscrisurile depuse la dosar ce nu au fost contestate de către pârât.

Potrivit art. 258 C. proc. civ., instanţa poate încuviinţa probele propuse de părţi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 255 C. proc. civ., respectiv să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului, iar art. 22 din acelaşi act normativ prevede că judecătorul va putea să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare. Prin urmare, judecătorul cauzei nu are obligaţia de a încuviinţa toate probele propuse de părţi, ci are posibilitatea de a selecta, dintre mijloacele de probă propuse, pe acelea care ar putea fi utile şi concludente în cauză, ţinând cont şi de posibilitatea concretă a administrării lor ori de probele care au fost deja administrate.

Înalta Curte nu-şi poate însuşi critica recurentului în sensul că instanţa a respins lapidar proba solicitată, judecătorul fondului aplicând în mod corect dispoziţiile art. 255 şi art. 258 C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 264 C. proc. civ. ce prevăd că " (1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

(2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare."

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în fond.

Referitor la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu se confirmă, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să conţină arătarea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Deşi hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă împrejurările de fapt şi motivele de drept care au format convingerea instanţei, referindu-se la toate acestea, nu însemnă însă că instanţa va trebui să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi pentru susţinerea pretenţiilor si apărărilor pe care le-au formulat, instanţa fiind îndreptăţită să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

Instanţa a arătat în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi a demonstrat aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Hotărârea judecătorească corespunde exigenţelor textului, considerentele acesteia fiind în măsură să răspundă comandamentelor logicii, sunt clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probele incontestabile administrate în cauză, coroborate între ele şi menite a impune soluţia adoptată.

O componentă importantă a principiului asigurării preeminenţei dreptului este dreptul la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. La rândul său, conţinutul dreptului la un proces echitabil consistă într-o sumă de principii, cele mai importante fiind: egalitatea armelor, respectarea contradictorialităţii -în special în administrarea probelor, motivarea deciziilor.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul oricărei părţi, în cadrul unei proceduri, să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale, combinat cu dreptul părţilor, recunoscut de CEDO, ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, iar obligaţia de motivare a hotărârilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea celorlalte drepturi procesuale. Din această perspectivă, CEDO a statuat în mod constant că o motivare adecvată este atunci când judecătorul naţional a răspuns într-o manieră suficientă şi explicită argumentelor părţilor litigiului.

În speţă, raportat la considerentele mai sus expuse, instanţa de fond a realizat o motivare adecvată, cu indicarea şi coroborarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, dreptul la viaţa privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, dreptul la libertatea cuvântului prevăzut de art. 28 din Constituţia României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Înalta Curte apreciază că este exclusiv formală susţinerea recurentului conform căreia sentinţa ar cuprinde motive contradictorii, atâta timp cât acestea nu sunt în mod explicit arătate.

De asemenea, ICCJ constată că nu este deloc argumentată susţinerea recurentului potrivit căreia stabilirea adevărului în cauză depinde de "identificarea şi audierea colonelului B.."

Nici motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, nu poate fi reţinut de către instanţa de control judiciar, în considerarea faptului că sentinţa recurată reflectă aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 24/2008 instituie condamnarea regimului totalitar comunist, prin deconspirarea foştilor lucrători de securitate şi a colaboratorilor acesteia, ca o componentă importantă a perturbării regimului menţionat.

Dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 au în vedere atitudinile şi activităţile potrivnice regimului totalitar comunist, respectiv cele apreciate ca atare de către acest regim, întrucât caracterul abuziv al acestuia s-a manifestat, în principal, tocmai prin considerarea ca potrivnice şi combaterea anumitor acţiuni fireşti într-o societate normală, democratică.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că informaţiile oferite de acesta prin nota informativă din 30 octombrie 1984 fac parte din activităţile considerate potrivnice regimului comunist totalitar .

Totodată, contrar susţinerilor din recurs, trebuie avut în vedere şi faptul că organul de securitate a considerat informaţiile comunicate de către pârât ca fiind relevante, întrucât pe baza acestora ofiţerul de Securitate a trasat ca sarcină urmărirea, în privinţa persoanelor exemplificate de sursă (dosarul instanţei de fond).

Astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a furnizat informaţii Securităţii, care se referă la activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist (angajamentul luat de a colabora cu organele Securităţii sub numele de "D." şi nota informativă din data de 30.10.1984 furnizată de pârât cu numele conspirativ), fiind prin urmare îndeplinită prima condiţie impusă de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 şi că, menţionarea unor nemulţumiri existente pe fondul lipsei alimentelor şi trecerea ilegală a frontierei conduce la îndeplinirea celei de-a doua condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 în sensul de a fi vizată îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, şi anume prin informaţiile furnizate organelor Securităţii, a adus atingere dreptului la viaţă privată şi la libertatea cuvântului.

Prin urmare, din actele şi lucrările dosarului rezultă întrunirea cerinţelor instituite prin actul normativ O.U.G. nr. 24/2008, prima instanţă, constatând în mod corect că, prin activitatea desfăşurată, recurentul-pârât a îngrădit exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că a dat informaţiile organelor de securitate, întrucât era urmărit şi hărţuit de către acestea.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată, că, în speţă, acţiunile întreprinse de către pârât se încadrează în categoria activităţilor care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului stipulate de Constituţia României de la acea dată, precum şi de normele internaţionale la care România era parte.

Astfel, înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe, demonstrează, cu prisosinţă, că acţiunile întreprinse de către pârât, pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viaţa privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi dreptul la libertatea de exprimare şi a opiniilor, prevăzut de art. 28 din Constituţia României din 1965 şi art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. protejat normativ şi în perioada anterioară anului 1989.

Simpla relatare a unor informaţii cu caracter personal referitoare la o persoană care ulterior era urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naţionale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o încălcare a dreptului la viaţă privată, prevăzut de art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.

Prin urmare, toate informaţiile furnizate care au concurat la încălcarea/îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau au urmărit să o facă, conduc la constatarea calităţii de colaborator, în sensul prevăzut de dispoziţiile legale anterior enunţate.

În acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar reţine că, din perspectiva definiţiei conţinute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, încălcarea dreptului la viaţă privată s-a produs în momentul în care Securitatea, prin intermediul informaţiilor furnizatre de către recurentului-pârât, a pătruns în intimitatea persoanelor urmărite, fără cunoştinţa şi fără acordul acestora, prelucrând informaţii privitoare la opiniile, intenţiile, preocupările, anturajul şi viaţa acestora de zi cu zi, ce ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim.

Înalta Curte apreciază că furnizarea informaţiilor către organele de securitate au expus persoanele în cauză unor consecinţe negative, respectiv supravegherea lor şi, drept urmare, încălcarea dreptului la viaţa privată, consacrat legislativ în art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, fiind astfel îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a se constata calitatea recurentului-pârât de colaborator al Securităţii.

Justificarea recurentului, în sensul că a fost obligat să ofere aceste informaţii nu poate fi reţinută, având în vedere scopul reglementării aduse prin O.U.G. nr. 24/2008, voinţa leguitorului fiind de a califica ca fiind colaborator al Securităţii şi persoana care, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, din formularea art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, reieşind concluzia că este suficient ca, prin informaţiile furnizate să se producă o îngrădire a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, încălcarea dreptului la viaţa privată realizându-se prin simplul fapt că se obţineau ori se prelucrau informaţii legate de viaţa personală şi familială, sau de convingerile unei persoane.

Trebuie precizat că, situaţiile de excepţie în care furnizarea de informaţii nu trebuie considerată activitate de colaborare cu Securitatea sunt numai cele prevăzute expres de art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv "persoana care a furnizat informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii, iar actele şi documentele care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar".

Aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi la alte situaţii de fapt ce nu se circumscriu direct normei legale. Astfel, legiuitorul a reglementat expres acele ipoteze în care se poate presupune că informaţiile oferite de o persoană au fost date sub imperiul unei presiuni morale determinate de starea în care aceasta se afla: în timpul unei anchete penale, a unui proces penal, în stare de reţinere sau de arestare. Or, în cauza de faţă, recurentul-pârât nu a fost judecat şi condamnat pentru motive politice, nefiind îndeplinită situaţia premisă prevăzută de textul legal anterior citat. Totodată, atitudinea pârâtului, ulterioară asumării angajamentului de colaborare, nu are caracter exonerator, neputând înlătura acţiunile anterioare ale acestuia de oferire de informaţii organelor Securităţii.

În concret, prin modul în care este reglementat textul art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 se constată că acesta se referă la înscrisuri care atestă furnizarea de informaţii Securităţii şi, prin urmare, în constatarea calităţii de colaborator al securităţii, în mod legal şi temeinic, judecătorul fondului a apreciat că nu se pot reţine cauzele de exonerare de răspundere, invocate de pârât, că ar fi fost constrâns, acestea fiind strict reglementate.

Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia referitoare la vizarea îngrădirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din cuprinsul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât recurentul-pârât putea şi trebuia să conştientizeze că, prin furnizarea informaţiilor, asupra persoanelor denunţate exista riscul de a se desfăşura acţiuni de represalii din partea organelor statale.

Într-adevăr, informaţiile furnizate de către recurentul-pârât au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, având în vedere că furnizarea informaţiilor indicate anterior era de natură să determine urmărirea şi intimidarea persoanelor la care se refereau, inclusiv stocarea de date personale ale acestora pe o perioadă lungă de timp, date care privesc domeniile cele mai intime ale activităţii, orientării ori convingerii acestor persoane, domenii în care orice imixtiune a publicului sau autorităţilor constituie, în orice societate civilizată, o depăşire ilicită a barierelor naturale ale sinelui, iar prin acestea, îngrădirea dreptului la libertatea conştiinţei şi a religiei prevăzut de art. 30 din Constituţia României din 1965 coroborat cu art. 18 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi a dreptului la viaţă privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu respectarea normelor de procedură, dar şi cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriului administrat.

Prin urmare, susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 989 din 17 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 09 februarie 2023.