Limits of judicial inspection's disciplinary competence: inadmissibility of censure on judicial reasoning and requirement to prove bad faith or gross negligence for remanded sentences

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 09.05.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea integrală a Rezoluţiei nr. C22-654/18.04.2022 emise de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare; desfiinţarea integrală a Rezoluţiei nr. 439/15.03.2022 emise de Direcţia de inspecţie pentru judecători a Inspecţiei Judiciare; trimiterea dosarului în vederea completării verificărilor urmare a sesizării sale înregistrate la pârâtă la data de 31.01.2022, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1798 din 20 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că sentinţa instanţei de fond este nemotivată. Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este respectată dacă cuprinsul acesteia relevă faptul că argumentele părţilor au fost supuse unei analize serioase şi aprofundate, iar nu că instanţa s-a limitat la a-şi însuşi argumentele uneia dintre părţi.

A apreciat recurentul că sentinţa nu este motivată, în condiţiile în care cuprinsul acesteia relevă că singurul argument în considerarea căruia s-a solicitat desfiinţarea actelor atacate a fost cu desăvărşire ignorat de prima instanţă, respectiv faptul că încălcarea de către judecător a obligaţiei de motivare a sentinţei şi a dreptului la un proces echitabil au fost stabilite de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 2315/2021 pronunţată în dosar nr. x/2020, hotărâre definitivă şi care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Totodată, ceea ce a constatat prima instanţă relevă faptul că sentinţa recurată a fost pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2315/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, susţinând recurentul că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 991 alin. (2) din acelaşi act normativ, întrucât prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 2315/2020 s-a stabilit faptul că nemotivarea sentinţei relevă încălcarea de către judecător a normelor de drept material şi procesual.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei nr. C22-654/18.04.2022 emise de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, desfiinţarea Rezoluţiei nr. 439/15.03.2022 emise de Direcţia de inspecţie pentru judecători a Inspecţiei Judiciare şi trimiterea dosarului în vederea completării verificărilor, urmare a sesizării sale înregistrate la pârâtă la data de 31.01.2022.

Soluţionând cauza, curtea de apel a respins acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

O primă critică a recurentului este că sentinţa instanţei de fond este nemotivată, arătând acesta că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este respectată dacă cuprinsul său relevă faptul că argumentele părţilor au fost supuse unei analize serioase şi aprofundate, iar nu că instanţa s-a limitat la a-şi însuşi argumentele uneia dintre părţi.

A apreciat recurentul că sentinţa nu este motivată, în condiţiile în care cuprinsul acesteia relevă că singurul argument în considerarea căruia s-a solicitat desfiinţarea actelor atacate a fost cu desăvărşire ignorat de prima instanţă, respectiv faptul că încălcarea de către judecător a obligaţiei de motivare a sentinţei şi a dreptului la un proces echitabil au fost stabilite de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 2315/2021 pronunţată în dosar nr. x/2020, hotărâre definitivă şi care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Cât priveşte incidenţa în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că instanţa de fond a procedat la analiza cauzei, indicând aspectele de fapt şi temeiurile de drept pe baza cărora şi-a format opinia juridică.

Hotărârea prin care instanţa a soluţionat cauza în fond răspunde argumentelor decisive care conduc la o soluţie în acord cu considerentele, astfel încât să rezulte construcţia logico-juridică care a stat la baza formării convingerii instanţei. Sentinţa civilă recurată pronunţată de instanţa de fond în prezentul dosar nu a fost dată cu nesocotirea obligaţiei legale a judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor avute în vedere de instanţa de judecată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Instanţa de fond a avut în vedere argumentul reclamantului, reţinând că, prin Decizia nr. 2315/18.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis calea de atac împotriva sentinţei pronunţate de doamna judecător B. şi a trimis dosarul la Tribunalul Bucureşti în vederea rejudecării acestuia.

În continuare, judecătorul fondului a constatat că rolul unei căi de atac este tocmai de a acorda posibilitatea corijării eventualelor erori din cadrul judecării în primul ciclu procesual, fiind modul esenţial de verificare a derulării judecăţii, părţile putându-şi exprima nemulţumirile faţă de hotărârea pronunţată.

Astfel, a apreciat că nu se pot conferi competenţe altor autorităţi în această materie, respectiv Inspecţiei Judiciare, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Instanţa de fond a concluzionat că, având în vedere aceste constrângeri legale şi constituţionale, inspectorul judiciar a analizat, în mod corespunzător şi cu respectarea limitelor de competenţă, sesizarea reclamantului prin prisma incidenţei abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin urmare, pretinsa deficienţă în motivare imputată de partea recurentă sentinţei atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută ca fiind fondată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 7 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat prin raportare la decizia nr. 2315/2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 prin care Curtea de Apel Bucureşti a admis calea de atac împotriva sentinţei pronunţate de dna judecător B. şi a trimis dosarul la Tribunalul Bucureşti în vederea rejudecării acestuia.

Or, ipoteza acestui motiv de casare vizează existenţa autorităţii de lucru judecat, instituţie juridică fără corespondent în prezenta speţă, nici sub aspectul efectului pozitiv, nici al celui negativ, neexistând tripla identitate de obiect, părţi şi cauză şi nici vreo dezlegare dată prin sentinţa recurată care să fie contrară vreuneia dintre cele reţinute în decizia invocată de recurent.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte reţine că, dată fiind finalitatea sancţionatorie a abaterilor disciplinare, precum şi implicaţiile acestora asupra carierei magistratului, dar şi a prestigiului justiţiei, aplicarea şi interpretarea textelor care le consacră se impun a fi făcute de o manieră strictă şi limitativă, acestea găsindu-şi incidenţa doar atunci când sunt întrunite în mod cumulativ toate cerinţele expres reglementate de lege, însoţite de o probaţiune adecvată, care să depăşească simplele afirmaţii şi aprecieri ale petentului.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Prin urmare, controlul exercitat de Inspecţia Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor şi, implicit, cel al instanţei de contencios administrativ asupra actului autorităţii administrative menţionate nu pot pune în discuţie soluţia pronunţată prin hotărârea judecătorească, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale. În acest din urmă sens, Înalta Curte mai reţine dispoziţiile art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, texte potrivit cărora "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.", respectiv "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.".

Aşadar, nu trebuie confundate atribuţiile ce incumbă pârâtei Inspecţia Judiciară în materie disciplinară în referire la magistraţi cu desfăşurarea controlului judiciar asupra actelor emise în cursul procesului civil. Altfel spus, partea pârâtă nu are, potrivit normelor juridice în vigoare, vreo atribuţie de exercitare a unui control referitor la modul de purtare a unui proces civil, ci competenţa limitată se exercită sub aspectul abaterilor disciplinare expres şi limitativ indicate la art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată, nerevenindu-i în principiu să aprecieze asupra legalităţii procedurii desfăşurate de judecător sau a soluţiei dispuse de acesta.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă s-a reţinut în mod corect de judecătorul fondului că, pentru a se putea constata această abatere trebuie indicate probele specifice care atestă îndeplinirea condiţiilor referitoare, pe de o parte, la încălcarea normelor de drept material ori procesual, iar pe de altă parte, la reaua-credinţă sau grava neglijenţă, care este necesar să fie dovedită în mod distinct.

Aceasta pentru că interpretarea contrară ar conduce la consecinţa absurde întrucât ar însemna ca, ori de câte ori un act al procurorului sau o hotărâre judecătorească este infirmat/reformată, să se considere că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. t) invocate de recurent şi al art. 991 din Legea nr. 303/2004 doar în măsura în care judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, respectiv nu au fost aduse probe relevante care să ateste săvârşirea faptelor nelegale, reaua-credinţă sau grava neglijenţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 20 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 20 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023.