Prosecutor salary recalculation and res judicata effect on statutory salary caps in administrative challenges

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.09.2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună:

1. obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a Procurorului general al acestei instituţii să emită un nou ordin de salarizare începând cu data de 01.07.2015, cu respectarea sentinţei civile nr. 418/LM/2019 din data de 15.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 a Tribunalului Bihor (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 28.07.2020) definitivă prin decizia civilă nr. 842/2021 din data de 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, respectiv: stabilirea indemnizaţiei de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.07.2015 şi în continuare, si după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, fără posibilitatea plafonării acestui drept conform art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

2. obligarea tuturor pârâţilor ca pentru viitor, obligaţiile salariale astfel stabilite, să fie achitate lunar, în conformitate cu prevederile art. 166 din Codul Muncii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 02.11.2021, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat, în principal, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 29.09.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, admiterea excepţiei lipsei de obiect şi respingerea capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, ca rămas fără obiect, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 21.10.2021, pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 21.10.2021, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, reiterând în totalitate argumentele prezentate în cadrul întâmpinării formulate şi de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09.12.2021, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru considerentele menţionate în încheierea respectivă, iar celelalte excepţii invocate prin întâmpinări, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei 842/2021 a Curţii de Apel Oradea, excepţia prescripţiei pentru pretenţii anterioare datei de 29.09.2018 şi excepţia lipsei de obiect invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost unite cu fondul cauzei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 71/CA/2022-PI din 7 aprilie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-au hotărât următoarele:

- s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei de obiect, invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, invocată de acest pârât;

- s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi, în consecinţă,

- s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor;

- a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizaţia de salarizare a reclamantei, după cum urmează:

- începând cu data de 01.07.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit prin Anexa I la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT),

- începând cu data de 01.12.2015 şi până la data de 01.08.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON,

- au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate; fără cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 71/CA/2022-PI din 7 aprilie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi reclamanta A. au declarat recurs.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reţinute, în opinia sa, refuzul exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este justificat.

Totodată, prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 -14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. O.83/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. V-1 din O.UG. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţa civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor şi la decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea.

In mod greşit instanţa de fond a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 842 din 24462021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Prin această decizie, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de apelantul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei civile nr. 418/LM/2020 din 15.072020 si a încheierii din 28.07.2020 ale Tribunalului Bihor, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins capetele de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON şi obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariate rezultate, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat

Prima instanţă, deşi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la filele x ale sentinţei recurate, a reţinut că "această sentinţă a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitiva ca urmare a respingerii apelurilor, (...), prin decizia nr. 842 din 24.06.2021... a intrat în puterea lucrului judecat, în temeiul art. 430 - 431 C. proc. civ., dreptul reclamantei la o indemnizaţie de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON (începând cu 01.12.2015) şi un coeficient de multiplicare de 19,00 (începând cu 01.07.2015).

A mai susţinut recurentul că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Întrucât reclamanta a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare si plata drepturilor aferente începând cu 01.07.2015, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 29.09.2021, în raport de dispoziţiile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 C. civ., în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 29.09.2018. În opinia sa, nu pot fi reţinute argumente referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripţiei în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, întrucât acest act normativ şi-a încetat efectele în cursul anului 2016.

O altă critică priveşte faptul că sentinţa civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor şi decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea au fost pronunţate într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare.

In conformitate cu art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "(i) Procurorul generat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este ordonator principal de credite".

În speţă sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 763 din 29.09.2016. Executarea sentinţei civile nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 şi a deciziei civile nr. 842 din 24.06.2021, altfel decât în condiţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, este nelegală.

Conform art. 791 alin. (1) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţia Naţională Anticoruptie funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Asimilarea salarizării procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor două Direcţii cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a făcut în urma obţinerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare şi a unui grad profesional superior, prin interviul susţinut în vederea numirii în structurile respective.

În consecinţă, salarizarea procurorilor din DIICOT şi D.N.A. are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la şedinţele de judecată în cauzele instrumentate de D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., nu efectuează şi urmărirea penală, cu caracteristicile şi dificultăţile specifice cauzelor de crimă organizată şi terorism, respectiv de combatere a corupţiei.

În atare condiţii argumentul invocat de prima instanţă, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcţii are la bază doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns în realizarea justiţiei, respectiv specificul infracţiunilor, este nefondat.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., cu privire la competenţa Tribunalului în primă instanţă, a susţinut că întrucât procurorii care funcţionează in cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă textul de lege citat, acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19,00.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare.

Astfel, enunţând dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a arătat că principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.012011. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Prin urmare, dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiaşi act normativ rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit. Calculul drepturilor salariate ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale si la coeficienţi de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenţa drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, fără existenţa unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În speţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut.

Promovarea judecătorilor si procurorilor, precum şi a personalului asimilat acestora se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 43 şi urm. din Legea nr. 303/2004.

La pct. 1 şi 2 ale notei de la lit. 8 din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017 se precizează că "1. Prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie. 2. Promovarea procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi se face doar prin examen sau concurs, în condiţiile Legii nr. 303/2004".

În prezent, reclamanta nu deţine gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în mod greşit instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00 aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.2 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, prin cererea de recurs formulată a susţinut că sentinţa este netemeinică întrucât:

- în mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilitătii, apreciind că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate unor acte administrative, acte emise în regim de putere publică;

- instanţa, deşi reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2018, înfrângând-o printr-o nouă soluţionare a fondului;

- în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

A susţinut recurentul că motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 488, după cum urmează:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.,

- în mod greşit instanţa a respins autoritatea de lucru judecat invocată prin raportare la sentinţa civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, o înfrânge printr-o nouă soluţionare a fondului, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 7 din C. proc. civ.,

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia sa, nu are susţinere soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, reţinându-se că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate actelor administrative, acte emise de regim de putere publică. Ordinele de salarizare nu sunt acte administrative, iar raporturile stabilite între reclamanţi şi unităţile de parchet sunt raporturi de serviciu şi nu raporturi administrative.

Instanţa de contencios, care a soluţionat prezenta cauză, se substituie instanţei de executare, obligând pârâţii la punerea în executare a unei hotărâri pronunţată de o instanţă civilă, în complet constituit pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 622 din C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea judecătorească care a determinat declanşarea prezentului litigiu este sentinţa civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Instanţa de contencios administrativ, prin admiterea acţiunii, cel puţin în ceea ce priveşte obligarea ordonatorilor secundari şi terţiari de credite la plata unor sume, a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 623 din C. proc. civ.

Mai mult, în situaţia în care s-ar fi apreciat că este necesar a se lămuri întinderea sau înţelesul titlului executoriu, reclamanţii - intimaţi aveau la dispoziţie reglementări specifice, potrivit art. 442 şi următoarele din C. civ., reglementări cuprinse în secţiunea a IV al Cap. IV din Titlul I intitulat "îndreptarea, lămurirea si completarea hotărârii" sau puteau urma procedura, specifică etapei de executare silită, contestaţiei la executare reglementată de art. 712 şi urm. din C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Reclamanta este procuror. În cererea introductivă de instanţă a precizat perioadele de activitatea în cadrul fiecărui pârât în parte, motiv pentru care aceasta a chemat în judecată ordonatorii secundari şi terţiari de credite în cadrul cărora şi-au desfăşurat activitatea doar pentru pretenţiile aferente perioadelor în care şi-a desfăşurat activitatea în cadrul acestora.

Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar petitele 1) şi 2) sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Bihor, de altfel acesta nici nu a fost obligat prin hotărârea recurată.

Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale procurorilor se stabilesc de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Legea nr. 153/2017 - Anexa V Familia ocupaţională Justiţie şi Curtea Constituţională în Capitolul 8 - secţiunea 1 "Dispoziţii comune", la art. 8 prevede "(1) (...) procurorii (...) au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul (...) parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale (...) procurorilor (...) se stabilesc, după caz, de (...) procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...)."

Totodată potrivit Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are atribuţia de a "stabili, prin ordin, indemnizaţiile de încadrare brute lunare sau salariile de bază brute, după caz, precum şi alte drepturi pentru categoriile de personal potrivit legii."

3.3 Recurenta-reclamantă A. prin cererea de recurs formulată, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile nr. 71/CA/2022-PI din 07.04.2022, în sensul înlăturării considerentelor care vizează plafonarea indemnizaţiei de încadrare a acesteia conform art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 şi înlocuirea lor cu alte considerente în sensul că aceste dispoziţii legale nu se aplică în speţă.

A susţinut că reţinerile instanţei de fond cu referire la incidenţa prevederilor art. 38 ainl. 6 din Legea 153/2017 încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 418/LM/2020 pronunţată în dosarul civil nr. x/2018 a Tribunalului Bihor (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.).

Pârâţii din dosarul nr. x/2018 (aceeaşi din prezentul dosar) au solicitat în mod expres ca instanţa să aibă în vedere limitarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 solicitare care a fost respinsă ca neîntemeiată, stabilindu-se că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză. S-a arătat pe larg argumentele pentru care prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 nu sunt aplicabile în speţă, argumentele judecătorului fondului fiind expuse pe larg la pag. 15-18 din hotărâre. Aceste considerente nu au fost apelate intrând în puterea lucrului judecat.

A mai susţinut că reţinerile instanţei de fond cu referire la incidenţa prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, inclusiv sintagma "ca urmare a majorărilor salariale reglementate" se interpretează în sensul că nu se aplica şi în cazul majorărilor salariate recunoscute prin hotărâri judecătoreşti având în vedere următoarele considerente:

O interpretare contrară, în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi/sau acte administrative ale ordonatorului de credite în sfera noţiunii de "majorări reglementate", cu consecinţa diminuării indemnizaţiei de încadrare, astfel recunoscută prin hotărârile judecătoreşti, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, contravine dispoziţiilor art. 38 alin. (6 ind.l) şi alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, care consacră principiul menţinerii în plată a drepturilor câştigate, fie ca urmare a aplicării în integralitate a noului act normativ care modifică formula de calcul a salariului/indemnizaţiei de bază, fie ca urmare a promovării în funcţie, grad sau treaptă profesională ori a avansării în gradaţie, potrivit legii.

Redând expunerea de motive a Legii-cadru nr. 153/2017, recurenutul a susţinut că prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 s-ar ajunge, în mod paradoxal la situaţia în care, deşi cererea a fost admisă, pentru o perioadă de referinţă anterioară datei de 1 ianuarie 2018, hotărârea judecătorească nu va putea produce efecte juridice începând cu aceeaşi dată, în condiţiile reglementate la alin. (3) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât ar fi atins nivelul indemnizaţiei de încadrare stabilit pentru anul 2022, la care fac trimitere prevederile alin. (6) din lege.

În fine, a făcut trimitere recurenta la dispoziţiile Deciziei nr. 763/22.10.2020 a Curţii Constituţionale, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatându-se că prevederile art. 1 alin. (3)1 şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

4. Apărările formulate în recurs

În stadiul procesual al recursului nu s-au formulat întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 7 decembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile pârâţilor sunt nefondate, iar recursul reclamantei este fondat în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante.

Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Reclamanta A. este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, având grad de parchet de pe lângă tribunal din ianuarie 2018, conform istoricului de carte de muncă.

Între aceasta şi pârâţi s-a derulat anterior sesizării instanţei un litigiu având ca obiect drepturile salariale cuvenite reclamantei, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 418/LM/15.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 842/24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea.

Potrivit acestor hotărâri judecătoreşti, pârâţii din prezentul litigiu au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.07.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015.

De asemenea, au fost obligaţi pârâţii la repararea prejudiciului creat constând în diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia încasată, începând cu data de 01.07.2015, în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, şi cu 01.12.2015 raportat la valoarea de referinţă sectorială, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Aceste dispoziţii au fost menţinute prin decizia pronunţată în apel în ceea ce o priveşte pe reclamanta A.. În apel, sentinţa a fost schimbată în parte în ce priveşte alţi reclamanţi, ca efect al admiterii faţă de aceştia a autorităţii de lucru judecat.

Ulterior, la data de 24.08.2021, reclamanta s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând ca în baza acestor hotărâri judecătoreşti, pârâtul să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.07.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum şi valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015, fără posibilitatea plafonării acestui drept, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Pârâtul a refuzat emiterea ordinului solicitat prin adresa nr. x/08.09.2021, susţinând că hotărârile judecătoreşti arătate nu obligă la emiterea unor acte administrative, ci doar la recalcularea şi plata indemnizaţiei, cu menţiunea că în anul 2019 personalul din categoriile profesionale nominalizate în ordine/decizii se salarizează prin raportare la VRS de 484,18 RON pentru intervalul 01.12.2016 - 31.12.2017.

Reclamanta a contestat acest răspuns, apreciind că ele constituie un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale, astfel cum este definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, precum şi reclamanta formulând recurs.

2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenţi

2.1 Recursul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentului în sensul că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 842 din 24462021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON. Prima instanţă, deşi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la filele x ale sentinţei recurate, a reţinut că "această sentinţă a intrat în puterea lucrului judecat, (…) în temeiul art. 430 - 431 C. proc. civ., dreptul reclamantei la o indemnizaţie de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON (începând cu 01.12.2015) şi un coeficient de multiplicare de 19,00 (începând cu 01.07.2015).

Potrivit dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată."

Art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi nu conduce la respingerea cererii ci, în condiţiile existenţei unei identităţi de părţi, presupune o identitate între problema de drept dezlegată definitiv într-un alt litigiu şi problema de drept care trebuie rezolvată în litigiul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Odată ce unei anumite probleme i s-a dat o dezlegare într-un litigiu anterior purtat între aceleaşi părţi instanţa de judecată nu poate, într-un litigiu ulterior, să tranşeze în mod diferit respectivul diferend.

Prin urmare, în mod corect a constatat judecătorul fondului că obiectul prezentei acţiuni este diferit de cel al litigiului din dosarul nr. x/2018, întrucât în prezenta cauză instanţa este chemată a se pronunţa asupra refuzului pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a emite un ordin de salarizare, act administrativ, prin raportare la VRS 484,18 RON, în temeiul recunoaşterii acestui drept tocmai prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2018. Această acţiune îşi are cauza juridică în prevederile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la dispoziţiile speciale în materie de salarizare a procurorilor.

Or, pentru a exista autoritate de lucru judecat, în baza art. 430 şi 431 C. proc. civ., este necesar a fi întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză juridică între cele două litigii, astfel cum s-a reţinut anterior.

Întrucât prezenta acţiune diferă prin obiectul şi cauza sa, prima instanţă a apreciat în mod corect că excepţia autorităţii de lucru judecat este neîntemeiată, faţă de neîndeplinirea condiţiei triplei identităţi, această soluţie nefiind însă în contradicţie cu reţinerea efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte dreptul reclamantei la o indemnizaţie de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON (începând cu 01.12.2015) şi un coeficient de multiplicare de 19,00 - diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006 (începând cu 01.07.2015).

Nu pot fi primite nici argumentele recurentului cu privire la greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în opinia sa, în speţă operând prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 29.09.2018.

Astfel, în acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte constată că obiectul prezentei acţiuni nu îl formează stabilirea şi plata drepturilor salariale ale reclamantei. Acest obiect l-a avut litigiul anterior, din cadrul dosarului nr. x/2018, în urma căruia pârâţii din prezentul litigiu au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015, pârâţii fiind obligaţi şi la repararea prejudiciului creat constând în diferenţa salarială rezultată.

Acţiunea formulată de către reclamanta are ca obiect verificarea legalităţii refuzului pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a emite un ordin de salarizare, act administrativ, fiind aplicabile regulile speciale, derogatorii, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 în materia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Potrivit art. 11 din Legea contenciosului administrativ, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, în speţă refuzul nejustificat de soluţionare a cererii materializat în adresa nr. x/08.09.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se pot introduce în termen de 6 luni de la: b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.

Termenul de 6 luni, prevăzut la alin. (1) al art. 11 este un termen de prescripţie, iar nu de decădere, consecinţa depăşirii lui fiind respingerea acţiunii ca prescrisă.

În speţă, în baza art. 11, momentul de început al termenului de prescripţie este cel al comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.

Acţiunea fiind introdusă la data de 29.09.2021, la aproximativ 20 de zile de la data emiterii adresei din litigiu, este evident că termenul de prescripţie de 6 luni nu este împlinit, astfel că în mod corect a constatat prima instanţă că excepţia invocată este neîntemeiată.

Pe de altă parte, în ce priveşte termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 171 din Legea nr. 53/2003, în condiţiile în care prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamantei la plata contravalorii diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.07.2015, în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, şi cu 01.12.2015 raportat la valoarea de referinţă sectorială, şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât pe fondul recursului, în sensul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 554/2004, în opinia sa, refuzul exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind justificat; că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile din actele normative privind salarizarea, ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţa civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor şi la decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea; că sentinţa civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor şi decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea au fost pronunţate într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare; că întrucât procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă cu trimitere la art. 36 alin. (1) lit.

c) C. proc. pen.., cu privire la competenţa Tribunalului în primă instanţă; raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008; începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare; invocând dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a arătat că principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.012011, făcând trimitere si la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017; dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi, respectivul drept neputând fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017;

în prezent, reclamanta nu deţine gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; aşadar, în mod greşit instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00 aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar constată că şi acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că acţiunea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.07.2015 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), precum şi raportat la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, este întemeiată, refuzul pârâtului exprimat prin adresa nr. x/2021 fiind apreciat nejustificat pentru următoarele aspecte:

Prin sentinţa nr. 418 din 15.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, pârâţii din prezentul litigiu au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.07.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată.

Această sentinţă a intrat în puterea lucrului judecat rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, în ce o priveşte pe reclamantă, prin decizia 842 din data de 24.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în acelaşi dosar.

Prin aceste hotărâri s-a reţinut că drepturile solicitate de către reclamantă, alături de ceilalţi reclamanţi, cu privire la stabilirea indemnizaţiei raportat la VRS 484,18 RON, au fost recunoscute în favoarea altor colegi ai acestora, depunându-se un număr considerabil de hotărâri în acest sens. S-au apreciat incidente în cauză dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 71/2015 şi necesitatea aplicării principiului egalităţii în faţa legii, pentru care nivelul maxim al salariului/indemnizaţiei de încadrare pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime, trebuie să includă majorările stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul din cadrul aceleiaşi categorii profesionale.

În ce priveşte stabilirea indemnizaţiei cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, instanţa a reţinut incidenţa art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000, constatând că reclamanţii au depus un număr considerabil de hotărâri judecătoreşti prin care altor magistraţi, aflaţi în situaţii profesionale identice, le-a fost recunoscut dreptul la o indemnizaţie cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00.

Prin urmare, a intrat în puterea lucrului judecat, în temeiul art. 430-431 C. proc. civ., dreptul reclamantei la o indemnizaţie de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON - începând cu 01.12.2015 - şi un coeficient de multiplicare de 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) - începând cu 01.07.2015.

Or, potrivit art. 430 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Efectul pozitiv al lucrului judecat, reglementat la art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, astfel cum s-a reţinut anterior, se opune ca o chestiune litigioasă dezlegată, între aceleaşi părţi în prezentul litigiu, să mai poate fi readusă în discuţie în faţa unei alte instanţe de judecată.

Raportat la aceste considerente, nu mai pot fi repuse în discuţie şi instanţa nu se mai poate pronunţa asupra apărărilor ridicate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la motivele ce au determinat asimilarea salarizării procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi faptul că ceilalţi procurori nu efectuează urmărirea penală specifică cauzelor de crimă organizată şi terorism, iar procurorii ce funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nici nu participă la judecarea acestor tipuri de cauze, fiind în competenţa tribunalului, în primă instanţă.

Nu sunt întemeiate, tot prin prisma dobândirii puterii de lucru judecat, nici susţinerile privind chestiunea litigioasă legată de instituirea unui nou sistem de salarizare începând cu 01.01.2010, prin Legea nr. 330/2009 şi că drepturile solicitate de reclamantă nu ar fi cuprinse în actele normative aplicabile după această dată şi nici după intrarea în vigoare a Legi nr. 153/2017.

Dispozitivul hotărârilor judecătoreşti intrate sub putere de lucru judecat este clar în această privinţă, stipulând perioada la care se referă drepturile reclamantei, respectiv începând cu 01.07.2015 pentru coeficient de multiplicare 19,00 şi 01.12.2015 pentru VRS, şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. Instanţa s-a pronunţat atât asupra legislaţiei aplicabile cât şi asupra drepturilor cuvenite reclamantei în această perioadă.

Aceleaşi considerente se impun şi în ce priveşte nivelul maxim aflat în plată la care instanţa s-a raportat atunci când a stabilit drepturile salariale la care este îndreptăţită reclamanta, prin sentinţa nr. 418 din 15.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelului în ce o priveşte pe reclamantă ori îndreptăţirea legiuitorului la modificarea legislaţiei salarizării, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 289/2005 publicată în M.Of. nr. 586/07.07.2005.

Aceste apărări au fost analizate în cadrul litigiului anterior, iar considerentele hotărârilor judecătoreşti au dobândit autoritate de lucru judecat, în baza art. 430 alin. (2) C. proc. civ., ca şi considerente ce sprijină dispozitivul hotărârii.

Nu mai poate fi supusă analizei nici apărarea cum că reclamanta nu deţine gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a fi îndreptăţită la indemnizaţia solicitată ori Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818 - 821 din 03.07.2008, întrucât astfel de apărări trebuiau a fi formulate în cadrul primului litigiu ce a avut ca obiect drepturile salariale cuvenite reclamantei.

Hotărârile judecătoreşti definitive nu mai pot fi repuse în discuţie, fără a se încălca principiul securităţii raporturilor juridice, decât în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege, constând în căi de atac extraordinare, şi nu prin noi litigii ulterioare cu scopul de a obţine o hotărâre contrară.

În acest sens dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa precum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului ca fiind o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca, atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (cauza Brumărescu v. Romania, Roşca v. Moldova).

Faţă de aceste aspecte, în mod corect a constatat prima instanţă ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, refuz cuprins în adresa nr. x/2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivele invocate neputând fi reţinute având în vedere efectul autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 418 din 15.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, şi deciziei nr. 842/24.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în acelaşi dosar atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de pârât.

Instanţa de recurs apreciază ca neîntemeiată şi apărarea pârâtului cu referire la faptul că sentinţa invocată de reclamantă nu cuprinde obligaţia de a emite un ordin de salarizare.

Într-adevăr, dispozitivul hotărârii judecătoreşti nu cuprinde o astfel de obligaţie. De altfel, dacă ar fi cuprins obligaţia de a emite ordin de salarizare, reclamanta nu ar mai fi avut interes în a promova prezenta acţiune, ci ar fi procedat la punerea în executare a sentinţei prin procedurile legale de executare silită.

Însă, obiectul prezentului litigiu îl formează obligaţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a emite un ordin de salarizare în baza prevederilor legale ce reglementează această obligaţie, având în vedere că s-a stabilit cu putere de lucru judecat care este indemnizaţia la care are dreptul reclamanta.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale procurorilor se stabilesc de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Modalitatea practică de stabilire a drepturilor salariale este prevăzută de art. 76 din Legea nr. 304/2004, potrivit căreia în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, inclusiv stabilirea drepturilor salariale ale procurorilor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emite ordine cu caracter intern.

Nu este aplicabilă în litigiu Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursuri în interesul legii, invocată de recurent, întrucât în materia salarizării magistraţilor există reglementări speciale, derogatorii de la normele de drept comun, din care rezultă expres că stabilirea drepturilor salariale ale procurorilor se face de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin ordin cu caracter intern.

2.2 Recursul pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Or, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

Totodată, Înalta Curte aminteşte că în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze precum nici cazul existenţei unor motive străine de natura pricinii nefiind întâlnite în cauză, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceasta.

Nu pot fi primite nici argumentele recurentului-pârât în sensul că, în opinia sa, în mod greşit instanţa a respins autoritatea de lucru judecat invocată prin raportare la sentinţa civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, o înfrânge printr-o nouă soluţionare a fondului, motiv de recurs încadrat de acesta în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Or, recurentul a susţinut că instanţa, deşi reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2018, o înfrânge printr-o nouă soluţionare a fondului, susţinere care este lipsită de suport în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut anterior, în mod corect a reţinut prima instanţă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte dreptul reclamantei la o indemnizaţie de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON (începând cu 01.12.2015) şi un coeficient de multiplicare de 19,00 - diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006 (începând cu 01.07.2015), chestiune tranşată definitiv în litigiul în discuţie.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., circumscris cărora recurentul a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, din perspectiva acestui motiv de nelegalitate recurentul a susţinut, în esenţă că nu are susţinere soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, reţinându-se că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate actelor administrative, acte emise de regim de putere publică; ordinele de salarizare nu sunt acte administrative; în mod greşit a fost soluţionată şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive; instanţa de contencios, care a soluţionat prezenta cauză, se substituie instanţei de executare, obligând pârâţii la punerea în executare a unei hotărâri pronunţată de o instanţă civilă, în complet constituit pentru soluţionarea conflictelor de muncă; făcând trimitere la dispoziţiile art. 622 din C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea judecătorească care a determinat declanşarea prezentului litigiu este sentinţa civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată de Curtea de Apel Oradea; instanţa de contencios administrativ, prin admiterea acţiunii, cel puţin în ceea ce priveşte obligarea ordonatorilor secundari şi terţiari de credite la plata unor sume, a nesocotit atât prevederile art. 622 şi 623 din C. proc. civ.

In ceea ce priveşte susţinerile cu privire la greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii, Înalta Curte reţine că potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrative, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul legal, poate sesiza instanţa de contencios administrativ, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.

În speţă, este vorba despre un refuz contestat, care constă în neemiterea ordinului privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei aşa cum a solicitat aceasta, iar, cu titlu accesoriu primei solicitări, reclamanta cerând şi obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale astfel stabilite, alegaţiile recurentului cu privire la natura de acte administrative a ordinelor de salarizare fiind lipsite de suport.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, constatându-se că acesta a fost chemat în judecată în considerarea cererii având ca obiect plata drepturilor salariale pretinse.

Astfel, justificarea calităţii procesuale pasive presupune existenţa unei identităţi între titularul obligaţiei subiective şi persoana chemată în judecată, calitatea procesuală reprezentând o condiţie de exercitare a acţiunii civile.

Parchetele de pe lângă judecătorii, tribunalele şi curţile de apel sunt instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, pentru care Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de credite, potrivit art. 70 din Legea nr. 304/2004.

Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite, în baza art. 93 din aceeaşi lege.

Instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 304/2004, procurorii se află în raporturi de serviciu cu parchetele de care aparţin, în speţă Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, ca ordonator de credite.

Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 13/2016 a ÎCCJ, în cazul în care reclamantul înţelege să acţioneze în justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea drepturilor sale atât instituţia/autoritatea publică angajatoare, cât şi autoritatea publică centrală, în considerarea calităţii acesteia de ordonator principal/secundar de credite, determinarea calităţii procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale.

Astfel, se va avea în vedere că salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, precum şi că raportul juridic de muncă poate exista numai între două persoane.

Aşadar, legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care procurorul se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa acordării drepturilor salariale.

Interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal/secundar de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

În consecinţă, având în vedere că Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor - ordonator terţiar de credite - este parte în raportul de serviciu al reclamantei şi îi revine obligaţia specifică a plăţii salariului pentru munca desfăşurată, faţă de dispoziţiile legale invocate, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, raportat la obligaţia de plată a drepturilor salariale stabilite prin ordinul solicitat a fi emis.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât privind modalitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti având ca obiect acordarea de drepturi salariale stabilite în favoarea personalului din instituţii şi autorităţi publice, în conformitate cu O.U.G. nr. 114/2018, instanţa de control judiciar constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, care nu îl constituie punerea în executare a sentinţei nr. 418 din 15.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, şi deciziei nr. 842/24.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în acelaşi dosar, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, rămânând valabile argumentele instanţei expuse supra la analizarea pe fond a recursului recurentului-pârât Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2.3 Recursul reclamantei A.

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, urmând să caseze în parte sentinţa şi să înlăture considerentele privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menţinând în rest sentinţa recurată.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 28.07.2020 şi modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a stabilit dreptul reclamantei la recalcularea indemnizaţiei de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.07.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, fără aplicarea acestor dispoziţii.

În concret, prin sentinţa civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor s-au reţinut, în esenţă, următoarele "Pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, au solicitat instanţei ca, în ipoteza admiterii prezentei acţiuni, instanţa să aibă în vedere limitarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, solicitare care va fi respinsă ca neîntemeiată, dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017 nefiind incidente în prezenta cauză, pentru argumentele expuse în cele ce succed.

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Cercetând conţinutul art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, instanţa constată că aceste dispoziţii limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotarari judecatoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite anumite majorari salariale.

În consecinţă, instanţa va reţine că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, are în vedere exclusiv majorarile salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, deci prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotarari judecatoreşti definitive, ceea ce de altfel contravine şi art. 6 CEDO. (...)

Prin Decizia 7 din 2019 ÎCCJ a stabilit că majorarile salariale recunoscute prin hotarari judecatoresti definitive, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, chiar dacă, aşa cum instanţa a reţinut anterior, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea 330 din 2009, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

În consecinţă, aplicând acelaşi raţionament şi în cazul dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, instanţa va reţine că admiterea acestei solicitări şi reţinerea unei plafonări/limitări, conform acestui text de lege, încalcă, în primul rând art. 6 CEDO, Decizia RIL 7 din 2019, dar şi, astfel cum se va arata în cele ce succed, Decizia CCR 794 din 2016. (...)

Un alt argument pentru care nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, este reprezentat de faptul că prin hotararile judecatoresti depuse la dosarul cauzei de reclamanţi, din care rezultă starea de discriminare, nu s-a prevăzut stabilirea indemnizaţiei cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.00, fără a se depăşi plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, motiv pentru care nici instanţele învestite ulterior cu astfel de cerere, nu pot reţine incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, deoarece în aceasta situaţie ar încălca Decizia CCR 794 din 2016, discriminarea existând în continuare.

În consecinţă, pentru toate considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, instanţa reţine că, în speţă, nu este incidenta plafonarea/limitarea prevăzuta de art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, o interpretare contrară ar lipsi o hotărâre definitivă de caracterul ei executoriu, ceea ce reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei."

În aceste condiţii, în lumina consideraţiilor teoretice dezvoltate anterior cu privire la dispoziţiile art. 430-431 C. proc. civ., astfel cum au fost reţinute în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că dacă s-ar accepta ca, după ce anterior s-a stabilit, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, dreptul reclamantei în sensul arătat, ulterior să se nege acest drept, dreptul la un proces echitabil ar deveni iluzoriu, fiind negată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Faţă de aceste motive, se impune înlăturarea considerentelor sentinţei recurate privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de pârâţi ca nefondate, va admite recursul formulat de reclamantă, va casa în parte sentinţa recurată, în sensul că va înlătura considerentele privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi va menţine în rest sentinţa recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei nr. 71/CA/2022-PI din 7 aprilie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 71/CA/2022-PI din 7 aprilie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată, în sensul că înlătură considerentele privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.