Validity of administrative refusal to issue demolition permit when ownership is determined by underlying concession contract

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.02.2020, reclamanta A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B. şi C., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară 02547 Bucureşti anularea tuturor actelor emise de către pârâţi privind refuzul de a emite autorizaţia de desfiinţare aferentă construcţiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalică, grajduri de cai alipite, pereţi, acoperiş, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecţie, instalaţie iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei şi aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L., precum şi a actului nr. A937 emis la data de 06.02.2020 de către Unitatea Militară 02547 Bucureşti, cu consecinţa obligării paraţilor la eliberarea autorizaţiei de desfiinţare aferenta construcţiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalica, grajduri de cai alipite, pereţi, acoperiş, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecţie, instalaţie iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei si aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L..

Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. A invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a Unităţii Militare 02547 Bucureşti, întrucât această structură din cadrul ministerului nu are personalitate juridică şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 774 din 18 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtei UM 02547 Bucureşti; s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidatori judiciari B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale în reprezentarea UM 02547 Bucureşti, şi UM 02547 Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 774 din 18 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar în consorţiu format din B. şi C. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv sentinţa recurată nu cuprinde o analiza a întregului probatoriul administrat, motivele pentru care au fost înlăturate unele probele administrate si nici motivele de fapt si de drept avute in vedere de către prima instanţa cu ocazia soluţionării prezentei cereri.

Or, având in vedere faptul ca prima instanţa nu a analizat întreg probatoriul administrat in cauza, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale in cauza, nu a evocat normele substanţiale, procedurile incidente si aplicarea lor in speţa, si nici nu a arătat motivul pentru care a procedat la înlăturarea probelor, soluţia exprimata prin dispozitiv ramane nesustinuta si pur formala, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în opinia primei instanţe, nu se poate proceda la analiza refuzului emiterii autorizaţiei de demolare/desfiinţare întrucât reclamanta nu ar justifica un titlu de proprietate asupra construcţiilor.

Cu toate acestea, contrar aspectelor reţinute prin hotărârea atacata, in speţa, in data de 09.11.2005 intre Ministerul Apărării Naţionale prin Unitatea Militară 02547 Bucureşti, in calitate de concedent si societatea A. S.R.L., in calitate de concesionar, s-a încheiat Contractul de concesiune nr. x având ca obiect imobilul 1147 Otopeni (parţial) format din cinci construcţii si terenul aferent cu suprafaţa construita de 672,21 mp si suprafaţa totala a terenului (inclusiv construcţiile) de 26.550 mp, aflat in domeniul public al Statului si in administrarea Ministerului Apărării Naţionale.

Făcând referire la prevederile contractuale, a susţinut că bunurile de retur sunt "investiţiile realizate conform ofertei acceptate". Cu alte cuvinte, pentru orice lucrare suplimentara care depăşeşte valoarea ofertată, societatea debitore A. S.R.L. trebuie sa fie despăgubită, in caz contrar, bunurile de preluare revenind in patrimoniul acesteia.

Or, contrar aspectelor reţinute de către prima instanţa, actuala intimata nu a procedat la achitarea contravalorii bunurilor de preluare si pe cale de consecinţa aceste bunuri revin recurentei, in temeiul contractului de concesiune.

Mai mult, analizând considerentele hotărârii recurate, se observă că prima instanţa a restrâns in mod nejustificat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 din Legea 50/1991.

Invocând dispoziţiile art. 15 din Ordinul nr. 839 din 12 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, a arătat că în speţa Autorizaţia de construire speciala nr. A5776 din data de 22.06.2007 a fost emisa de către actuala intimata.

Astfel, contrar aspectelor reţinute de către prima instanţa, aplicând principiul simetriei, recurenta a apreciat ca este mai mult decât evident faptul ca tot actuala intimata avea obligaţia de a emite si autorizaţia de ridicare a bunurilor demontabile in temeiul dispoziţiilor art. 8 si următoarele din Legea 50/1991 precum si in temeiul Ordinului nr. 839 din 12 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. De asemenea, trebuie avute in vedere dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Contractul de cesiune nr. A8198.

Aşadar părţile au convenit in mod expres in cuprinsul convenţiei antementionate ca bunurile proprii utilizate de concesionar in exploatarea bunului concesionat, vor reveni acestuia din urma la încetarea contractului. Totodată, părţile au convenit si ca bunurile de preluare sa revină concesionarului in eventualitatea in care concedentul nu isi manifesta intenţia expresa de a prelua aceste bunuri ori in eventualitatea in care deşi si-a manifestat aceasta intenţie, nu a procedat la achitarea integrala a contravalorii bunurilor.

Per a contrario, bunurile de preluare nu revin de drept concedentului, ci numai in măsura in care aceste isi manifesta in mod expres intenţia de a prelua aceste bunuri si achita contravaloarea bunurilor. Ori, actuala intimata nu a procedat la achitarea contravalorii bunurilor de preluare (condiţie impusa in mod expres de contract) pentru ca acestea sa ramana in patrimoniul concedentului, aspect ce nu poate conduce decât la concluzia conform căreia bunurile de preluare revin concesionarului, in speţa A. S.R.L..

În speţa dedusa judecăţii, este vorba despre situaţia existentei unor bunuri proprii ale societăţii A. S.R.L. pe care aceasta le-a folosit în derularea concesiunii, bunuri reţinute fără drept de către Unitatea Militară 02547 Bucureşti si asupra cărora refuza in mod nejustificat si nelegal sa emită autorizaţia de desfiinţare a acestora in vederea conservării patrimoniului debitoarei.

A mai arătat recurenta că mai retine prima instanţa in considerentele hotărârii recurate faptul ca " (...) apărările reclamantei referitoare la investitiile suplimentare realizate nu pot fi reţinute, atâta timp cat demolarea/desfiinţarea solicitata prin emiterea autorizaţiei priveşte construcţiile in ansamblul lor si nu eventuale parti din acestea."

Contrar acestor aspecte, recurenta a susţinut că bunurile de preluare proprietatea reclamantei sunt bunuri demontabile ce necesita o autorizare prealabila din partea actualelor intimate pentru a putea fi preluate precum si faptul ca ridicarea acestor bunuri se impune pentru restabilirea situaţiei de fapt ca efect al încetării contractului.

În fine, în opinia sa, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 32 din Legea 219/25.11.1998 conform cărora "Relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse.

Or, refuzul actualelor intimate de a emite autorizaţia de ridicare a bunurilor demontabile ce aparţin recurentei este netemeinic si nelegal întrucât: prin acesta s-a adus atingere dispoziţiilor contractuale intrucat acest refuz echivalează cu o modificare unilaterala a contractului, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 8 din Contractul de concesiune conform cărora "Concedentul nu are dreptul sa modifice in mod unilateral contractul de concesiune, in afara de cazurile prevăzute expres de lege."; prin acesta s-a adus atingere echilibrului financiar al concesiunii intrucat prin refuzul de a emite autorizaţia de ridicare a bunurilor, sarcinile concesionarului, in speţa subscrisei, impuse prin contract si agreate de ambele parti devin extrem de oneroase prin raportare la avantajele oferite.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate de recurenta-reclamantă.

În esenţă, a susţinut că reclamanta urmăreşte să supună instanţei de contencios administrativ, pe calea unei analize de legalitate a refuzului de emiterea autorizaţiei de desfiinţare construcţii, diferendele juridice dintre părţi referitoare la interpretarea şi executarea unui contract.

Or, calificarea bunurilor conform contractului de concesiune nr. x/09.11.2005 se bucură de puterea lucrului judecat, întrucât a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 Tribunalul Bucureşti, sentinţa nr. 873/01.07.2020, definitivă prin nerecurare. Reclamanta a formulat aceleaşi pretenţii în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti respingând acţiunea ca inadmisibilă, prin sentinţa nr. 2016/2021, instanţa reţinând puterea lucrului judecat în baza sentinţei nr. 873/2020.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 7 decembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, între A. S.R.L., în calitate de concesionar, şi Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de concedent, a intervenit contractul de concesiune nr. x/09.11.2005 având ca obiect "imobilul 1147 Otopeni (parţial)" constând în 5 construcţii şi terenul aferent.

Potrivit art. 9 alin. (2) din contract, la încetarea din orice cauză a contractului, bunurile de retur menţionate la art. 1 alin. (3), lit. a), printre care se numără şi construcţiile, revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului.

În urma încetării contractului, reclamanta în calitate de concesionar a solicitat pârâtului în calitate de autoritate competentă în ceea ce priveşte autorizarea construirii/desfiinţării construcţiilor cu caracter militar, emiterea unei autorizaţii de desfiinţare a construcţiilor aflate pe terenul ce constituie obiectul contractului de concesiune de mai sus, cerere în raport de care a fost emisă adresa nr. x/27.11.2019 prin care s-a dispus refuzul emiterii autorizaţiei solicitate cu motivare că bunurile imobile în raport de care s-a solicitat emiterea autorizaţiei de desfiinţare aparţin pârâtei şi nu reclamantei.

În acest context factual, reclamanta A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B. şi C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară 02547 Bucureşti anularea tuturor actelor emise de către pârâţi privind refuzul de a emite autorizaţia de desfiinţare aferentă construcţiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalică, grajduri de cai alipite, pereţi, acoperiş, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecţie, instalaţie iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei şi aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L., precum şi a actului nr. A937 emis la data de 06.02.2020 de către Unitatea Militară 02547 Bucureşti, cu consecinţa obligării paraţilor la eliberarea autorizaţiei de desfiinţare aferenta construcţiilor demontabile, (respectiv manejul format din structura metalica, grajduri de cai alipite, pereţi, acoperiş, boxe pentru cai, mantinela interioara de protecţie, instalaţie iluminat, nisip special cu material textil si alte elemente accesorii) proprietatea debitoarei si aflate pe terenul ce a constituit obiectul Contractului de Concesiune nr. x/09.11.2005 încheiat cu A. S.R.L..

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., formulate de recurentă cu privire la faptul că sentinţa nu cuprinde o analiza a întregului probatoriul administrat, motivele pentru care au fost înlăturate unele probe administrate si nici motivele de fapt si de drept avute în vedere de către prima instanţa cu ocazia soluţionării acţiunii.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte aminteşte că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut că prin acţiunea ce formează obiectul prezentului demers judiciar, reclamanta urmăreşte să supună instanţei de contencios administrativ, pe calea unei analize de legalitate a refuzului de emitere a autorizaţiei de desfiinţare construcţii, diferendele juridice dintre părţi referitoare la interpretarea şi executarea unui contract.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, făcând referire la prevederile contractuale, că bunurile de retur sunt "investiţiile realizate conform ofertei acceptate". Cu alte cuvinte, pentru orice lucrare suplimentara care depăşeşte valoarea ofertată, societatea debitore A. S.R.L. trebuie sa fie despăgubită, în caz contrar, bunurile de preluare revenind in patrimoniul acesteia, iar, contrar aspectelor reţinute de către prima instanţa, actuala intimata nu a procedat la achitarea contravalorii bunurilor de preluare si pe cale de consecinţa aceste bunuri revin recurentei, in temeiul contractului de concesiune, precum şi faptul că din considerentele hotărârii recurate, se observă că prima instanţa a restrâns in mod nejustificat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 din Legea 50/1991, critici care vor fi analizate în mod unitar şi li se vor răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, se reţine că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale; de asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că obiectul acţiunii în contencios administrativ este reprezentat de analiza legalităţii unui act administrativ tipic sau asimilat, emis în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, analiză care trebuie raportată printre altele la motivele avute în vedere de către autoritate la emiterea respectivului act administrativ.

În cadrul acestei analize, prima instanţă a constatat în mod corect că prin răspunsul emis de către pârâta UM 02547 prin adresa nr. x/27.11.2019, singurul argument invocat în refuzul emiterii autorizaţiei de desfiinţare este cel referitor la faptul că bunul a cărei desfiinţare se solicită se află în proprietatea sa. Cu alte cuvinte, pârâta refuză emiterea autorizaţiei de desfiinţare a construcţiei, apreciind faptul că reclamanta nu este proprietara construcţiei a cărei desfiinţare se solicită, sens în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la emiterea actului de autoritate reprezentat de autorizaţia de construire/desfiinţare.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, autorizaţia de desfiinţare se emite în aceleaşi condiţii ca şi autorizaţia de construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora, potrivit legii, cu excepţiile prevăzute la art. 11, art. 2 alin. (1) din Legea 50/1991 prevăzând că autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor.

Totodată, conform art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea 50/1991, Autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a celor aferente organizării executării lucrărilor, în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care cuprinde dovada, în copie conformă cu originalul, a titlului asupra imobilului, teren şi/sau construcţii şi, după caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi şi extrasul de carte funciară de informare actualizat la zi, în cazul în care legea nu dispune altfel.

Din aceste dispoziţii legale faptul că una dintre condiţiile esenţiale pentru a se putea emite autorizaţia de construire/desfiinţare este cea referitoare la deţinerea de către cel care solicită emiterea autorizaţiei a unui titlu asupra imobilului, în speţă asupra construcţiei ce se solicită a fi demolată.

Prin urmare, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte reţine că în lipsa unui astfel de titlu, analiza refuzului emiterii autorizaţiei pe calea contenciosului administrativ nu se poate transforma într-o acţiune în revendicare sau în răspundere contractuală sau delictuală, astfel cum intenţionează reclamanta din prezenta cauză, un raţionament contrar conducând la situaţia în care, dacă un terţ invocă un drept real asupra imobilului faţă de care se solicită emiterea autorizaţiei de construire/desfiinţare, analiza legalităţii actului administrativ s-ar transforma într-o acţiune în revendicare/răspundere contractuală, ceea ce nu poate fi acceptat.

Pe de altă parte, reclamanta nu are în vedere faptul că o eventuală desfiinţare/demolare a construcţiilor în discuţie nu echivalează în mod automat cu dobândirea dreptului de proprietate asupra materialelor rezultate în urma desfiinţării/demolării, în lipsa unui acord din partea pârâtei, respectiv în lipsa unei hotărâri judecătoreşti pe dreptul comun care să stabilească faptul că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei sau asupra unor elemente ale acesteia, în baza contractului intervenit între părţi.

De asemenea, exclusiv prin prisma analizei de legalitate a refuzului pârâtei de emitere a autorizaţiei de desfiinţare, instanţa observă faptul că, potrivit art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune nr. x/09.11.2005, bunurile de retur menţionate la art. 1 alin. (3), lit. a) din contract, printre care se numără şi construcţiile, sunt repartizate concedentului la încetarea contractului, "de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini", motiv pentru care aprecierea pârâtei în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se poate elibera autorizaţia de desfiinţare cu privire la respectivele construcţii este una legală şi temeinică.

Totodată, apărările recurentei-reclamante referitoare la investiţiile suplimentare realizate nu pot fi reţinute, atâta timp cât demolarea/desfiinţarea solicitată prin emiterea autorizaţiei priveşte construcţiile în ansamblul lor şi nu eventuale părţi din acestea.

Prin urmare, în raport de situaţia litigioasă dintre părţi, respectiv rezultatul demersurilor judiciare urmate de către recurenta-reclamantă până la acest moment, în mod corect a concluzionat judecătorul fondului că nu se poate reţine o nelegalitate a refuzului pârâtei de emitere a autorizaţiei de desfiinţare a construcţiilor apreciat a fi dobândite prin contractul intervenit între părţi.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar în consorţiu format din B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 774 din 18 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.