Judicial discipline: scope of Inspecția Judiciară review versus judicial independence and the threshold for bad faith or gross negligence

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.10.2019, reclamantul A. a formulat plângere împotriva Rezoluţiei din 18.09.2019 lucrarea C19-2947 de la Inspecţia Judiciară din CSM emisă de Inspectia Judiciară.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 14.10.2020, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la completarea verificărilor privitor la încălcarea de către judecător a procedurii dispuse de art. 5 pct. 1, art. 7 pct. 2, art. 13, art. 14 pct. 5 si pct. 6, art. 20, art. 22 pct. 6, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin Incheierea pronunţată la data de 25.05.2021, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar sub forma plaţii onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice si apărării printr-un avocat numit din oficiu în condiţiile O.U.G. nr. 51/2008.

La data de 02.06.2021, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 în raport de art. 21, 124 şi art. 15 din Constitutia României.

Pârâta Inspecţia Judiciară a depus la dosar la data de 20.07.2020 punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de reclamant în cauză. A precizat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. ş) din Legea nr. 317/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate, întrucât nu reiese legătura cu speţa dedusă judecăţii, obiectul cererii de chemare în judecată fiind anularea unui act administrativ emis ca urmare a constatării inexistenţei indiciilor de săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din acelaşi act normativ.

Instanţa a încuviintat pentru ambele părţi administrarea probei cu înscrisuri.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 181 din 4 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea reclamantului de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu exceptia de neconstituţionalitate a art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată. Conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile avansate de stat, cu plata onorariului avocatului din oficiu in suma de 1000 RON, au rămas în sarcina acestuia.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 181 din 4 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că soluţia primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor.

Astfel, în opinia sa, din analiza Curţii de Apel Bucureşti, aceasta a reţinut faptul că magistratul în cauza a omis în mod scuzabil sa soluţioneze cererea reclamantului de numire a unui apărător din oficiu. Aşadar, în opinia sa, prima instanţa a admis faptul ca este vorba despre o eroare comisă de către judecătorul în cauză, însa în opinia curţii aceasta eroare nu a fost comisa cu rea-intentie ori gravă neglijenţă.

A mai susţinut că interpretarea Curţii de Apel a fost una greşită în ceea ce priveşte independenţa si inamovibilitatea magistraţilor pe de-o parte si răspunderea disciplinară pe de altă parte.

Astfel, chiar dacă este de acord cu faptul că judecătorul trebuie sa decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, nu trebuie concluzionat că activitatea acestuia este dincolo de orice control ori că aceasta nu se supune rigorilor legale.

Aşadar, în opinia sa, echilibrul dintre independenta si răspunderea disciplinară a magistraţilor trebuie păstrat de o aşa manieră încât ambele sa poată fi aplicabile. Orice interpretare excesivă a unuia din cele doua principii juridice fundamentale poate conduce la imposibilitatea de aplicare a celuilalt si implicit la denaturarea actului de justiţie.

Or, interpretarea oferită de Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum a fost preluată din concluziile Rezoluţiei Inspecţiei Judiciare, restrânge în mod excesiv sfera răspunderii disciplinare a magistraţilor, considerând în mod nepermis ca acţiunile acestora (chiar dacă încalcă legea) ar trebui sa fie de o gravitate deosebită pentru a putea fi considerate abateri disciplinare.

In acest sens, recurentul a arătat că este de neînţeles cum fapta de a omite sa se pronunţe cu privire la o cerere de ajutor public judiciar nu reprezintă o încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, cu consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, si, după reţinerea spre rejudecare, admiterea cererii de chemare in judecata astfel cum aceasta a fost formulată.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate de recurenutul-reclamant.

În esenţă, a susţinut că cercetarea disciplinară a magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care reglementează atât competenţa Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare. Astfel, o cerere de obligare a Inspecţiei Judiciare la declanşarea cercetării disciplinare prealabile faţă de un magistrat excedează nu doar dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 şi Legii nr. 317/2004, dar şi prevederilor art. 51 din Constituţia României, revizuită, nefiind posibilă transformarea dreptului de petiţionare într-un drept care să permită petiţionarilor să ceară angajarea, în mod direct, a răspunderii disciplinare a unui magistrat, doar pentru că aceştia apreciază, într-o manieră strict personală, că magistraţii şi-ar fi exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 7 decembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 16.05.2022 recurentul-reclamant a depus la dosar precizări la cererea de recurs, cuprinzând argumente adăugate privind obiectul prezentului dosar, respectiv atragerea răspunderii disciplinare a magistratului care a soluţionat dosarul nr. x/2018, exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă prin nesolutionarea cererii de ajutor public judiciar, a cererii de repunere a cauzei pe rol şi a cererii de constatare a necompetenţei organului de urmărire penală, anexându-se copii de pe cereri, care au fost comunicate intimatei.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că precizările depuse la dosar la data de 16.05.2022 sunt tardiv formulate.

Astfel potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Totodată, art. 487 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, în condiţiile în care sentinţa s-a comunicat la data de 15 martie 2022, iar precizările privind obiectul recursului care au fost depuse la data de 16 mai 2022, se constată că acestea au fost formulate cu depăşirea termenului legal, urmând să nu fie luate în considerare de instanţa de recurs.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea înregistrată în data de 6 iunie 2019 la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru judecători, sub nr. x, reclamantul A. a solicitat exercitarea actiunii disciplinare cu privire la doamna judecător B. de la Judecătoria Vălenii de Munte, care a soluţionat dosarul nr. x/2018, menţionând ca aceasta si-a exercitat functia cu rea credinta sau grava neglijenta, abatere disciplinara prevăzuta de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Lucrarea a fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară de către Inspecţia Judiciară, prin Rezoluţia nr. 2317A din data de 12 iulie 2019, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată şi modificată, întrucât din verificările efectuate nu au fost evidenţiate indicii de săvârşire a vreuneia din abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată.

Împotriva măsurii dispuse, reclamantul a formulat plângere, solicitând exercitarea acţiunii disciplinare împotriva acestui magistrat.

Aceasta plângere a fost respinsă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin Rezoluţia nr. C19-2947 din data de 18 septembrie 2019, constatându-se că rezoluţia contestată este motivată, cuprinzând argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate, fiind dispusă cu respectarea condiţiilor legale speciale în materie şi a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a formulat plângere împotriva Rezoluţiei din 18.09.2019 lucrarea C19-2947 de la Inspecţia Judiciară din CSM emisă de Inspectia Judiciară. Prin cererea precizatoare formulată la data de 14.10.2020, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la completarea verificărilor privitor la încălcarea de către judecător a procedurii dispuse de art. 5 pct. 1, art. 7 pct. 2, art. 13, art. 14 pct. 5 si pct. 6, art. 20, art. 22 pct. 6, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând aspecte care vizează modalitatea de soluţionare a dosarelor în care acesta a avut calitate procesuală, Înalta Curte apreciindu-le ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanţa de control judiciar aminteşte că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

Prin urmare, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

În lumina acestor considerente, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Astfel, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reclamantul a susţinut că doamna judecător B. de la Judecătoria Vălenii de Munte, care a soluţionat dosarul nr. x/2018 nu s-a pronunţat pe toate cererile cu care a fost învestită, respectiv pe cererea de repunere pe rol, de ajutor public judiciar şi de constatare a necompetenţei organului de urmărire penală, prejudiciindu-l moral şi material prin privarea de dreptul de a fi despăgubit civil de persoanele care l-au vătămat.

Or, prin raportare la dispoziţiile art. 991 din Legea nr. 303/2004 antereferite, în acord cu opinia judecătorului fondului, se constată că sustinerea reclamantului în sensul că încălcările semnalate în cererea de exercitare a actiunii disciplinare au fost comise împotriva sa cu vinovaţia cerută de lege pentru a atrage sanctiunea disciplinară, nu justifică anularea rezolutiilor contestate, având în vedere că din înscrisurile depuse în cadrul verificării prealabile, efectuate de către inspectorul judiciar desemnat sa soluţioneze sesizarea reclamantului, nu reiese existenţa unor indicii cu privire la intenţia directă sau indirectă, respectiv culpa cu prevedere a judecătorului investit cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de a încălca în vreun mod drepturile procesuale ale reclamantului.

În mod corect a reţinut prima instanţă că din înscrisurile depuse în cadrul procedurii administrative de verificare a celor sesizate de reclamant, rezultă că în mod corect inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării înregistrată în data de 6 iunie 2019 la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru judecători, sub nr. x, câtă vreme din toate actele procesuale efectuate de catre magistratul de la Judecatoria Valenii de Munte nu reiese ca acesta ar fi urmărit sau ar fi acceptat in vreun moment, vătămarea drepturilor procesuale ale reclamantului sau ca ar fi nesocotit în mod grav normele juridice aplicabile în cauză. Notele scrise si cererea de repunere pe rol a cauzei au fost depuse la dosar de către reclamant după retinerea în pronuntare a cauzei nr. 1327/331/2018, iar potrivit art. 395 C. proc. civ., repunerea pe rol a unei cauze penale este atributul exclusiv al instantei judecătoreşti în situatia în care cursul deliberării apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, situatie inaplicabilă în speţă.

Totodată, în mod corect inspectorul judiciar a stabilit ca magistratul care a solutionat dosarul nr. x/2018 a fost învestit cu plangerea formulată de reclamant împotriva ordonantei din 12 martie 2018 emisă în dosarul nr. x şi că a solutionat această plângere prin Incheierea nr. 29.05.2018.

Referitor la sustinerea recurentului-reclamant privind nesolutionarea de catre magistrat a cererii de numire a unui apărător din oficiu, în mod corect a retinut judecătorul fondului că atât din înscrisurile depuse în dosarul nr. x/2018 înregistrat pe rolul Judecatoriei Vălenii de Munte, cât si în dosarul administrativ de la Inspectia Judiciară, reclamantul nu a depus dovada stării sale de handicap.

Prin urmare, în mod legal si temeinic pârâta a emis Rezoluţia nr. 2317A din data de 12 iulie 2019, prin care s-a dispus clasarea sesizarii acestuia si Rezoluţia nr. C19-2947 din data de 18 septembrie 2019, prin care Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare a respins plângerea formulată de reclamant, având în vedere că aceste verificări prealabile sunt efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în conformitate cu art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, numai pe baza înscrisurilor depuse de către persoana care face sesizarea disciplinară precum si a documentelor, respectiv a actelor procedurale si a înscrisurilor probatorii din dosarul judecat de magistratul respectiv.

Or, câtă vreme, nici la momentul formulării cererii de numire a unui apărător din oficiu în dosarul nr. x/2018 si nici la data sesizării Inspectiei Judiciare, reclamantul nu a învederat ca ar fi fost încadrat în grad de handicap si nici nu a depus vreun înscris doveditor al stării sale de handicap, acesta nu poate pretinde ca prin nesolutionarea cererii sale de numire a unui apărător din oficiu magistratul de la Judecatoria Valenii de Munte ar fi urmărit vătămarea drepturilor sale procesuale cu intentie sau din culpă cu prevedere.

Prin urmare, întrucât judecatorul sesizat nu a avut cunostintă în mod real si efectiv de starea sa de handicap, este corectă concluzia primei instanţe care a retinut că Rezolutia de clasare si Rezolutia de respingere a plangerii reclamantului au fost emise de către pârâtă în conformitate cu art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, aspectele privind cererea reclamantului de numire a unui apărător din oficiu neputând atrage incidenţa dispoziţiilor art. art. 99 lit. t) coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel cum susţine recurentul prin memoriul de recurs.

Sunt lipsite de suport si susţinerile recurentului privind nesolutionarea de către acelasi magistrat a cererii de constatare a necompetentei organului de urmarire penala, în mod corect judecătorul fondului apreciind că aceasta nu are natura juridica a unei cereri procesuale, ci a unui motiv invocat în sustinerea plangerii formulate de reclamant impotriva ordonantei din 12 martie 2018 emisa in dosarul nr. x.

Se constată că reclamantul a criticat, deci, aspecte din activitatea de judecată propriu-zisă, or cum s-a reţinut în mod corect de către inspectorul judiciar incidenţa normelor legale şi aplicabilitatea lor la situaţia de fapt dedusă judecăţii reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente, atribut esenţial al judecătorilor învestiţi cu soluţionarea litigiului şi a activităţii de judecată propriu-zisă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în condiţiile legale antereferite, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret aspecte specifice activităţii de judecată.

În concluzie, elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de acesta atât în faţa pârâtei, cât şi în faţa primei instanţe nu a fost validată de acestea.

Pentru atragerea răspunderii disciplinare este necesară îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii, astfel încât, între urmarea produsă şi acţiunea ce constituie elementul material al abaterii trebuie să existe o legătură de cauzalitate, adică să existe dovada că acţiunile magistratului a produs urmarea specifică prevăzută de lege ca şi condiţie pentru existenţa abaterii, ceea ce însă nu este cazul în speţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi inspectorul judiciar în considerentele prezentate la pct. 5 din rezoluţia contestată. În plus, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor părţilor.

Aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate însă în cauză, pentru a se justifica desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului catre Inspectia judiciara pentru completarea verificărilor, astfel cum în mod judicios a concluzionat prima instanţă.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs, astfel cum au fost reţinute anterior, au fost supuse examinării în faţa primei instanţe, fiind analizate corespunzător de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

Or, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurent.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile avansate de stat, cu plata onorariului avocatului din oficiu în sumă de 2200 RON, rămân în sarcina statului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefundat; conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile avansate de stat, cu plata onorariului avocatului din oficiu în sumă de 2200 RON, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 181 din 4 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile avansate de stat, cu plata onorariului avocatului din oficiu în sumă de 2200 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.