Reimbursement of private medical costs for police officers: statutory limits on state health coverage and standard of review for factual findings in administrative appeals

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 15.01.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamantele A. în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei B., având calitatea de moştenitoare ale defunctului C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, CENTRUL MEDICAL DE DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT AMBULATORIU "DR. NICOLAE KRETZULESCU" BUCUREŞTI, CENTRUL MEDICAL JUDEŢEAN TELEORMAN, recunoaşterea dreptului pretins şi decontarea sumei de 80.955,44 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat defunctul C. la D..

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1845 de la data de 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-au respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Centrului Medical Judeţean Teleorman, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Direcţia Medicală a MAI şi CASA OPSNAJ; s-a respins acţiunea modificată formulată de reclamanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei B., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL AFACERILOR INTERNE - DIRECŢIA MEDICALĂ, CENTRUL MEDICAL DE DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT AMBULATORIU "Dr. Nicolae Kretzulescu" BUCUREŞTI, CENTRUL MEDICAL JUDEŢEAN TELEORMAN şi CASA ASIGURĂRILOR DE SĂNĂTATE A APĂRĂRII ORDINII PUBLICE, SIGURANŢEI NAŢIONALE SI AUTORITĂŢII JUDECĂTOREŞTI (CASA OPSNAJ), ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

A. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A., în nume propriu si în calitate de reprezentant legal al minorei B. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

A solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ. şi a art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul casării/desfiinţării soluţiei de fond şi, urmare a rejudecării, să se dispună admiterea acţiunii formulate şi obligarea intimaţilor pârâţi la recunoaşterea dreptului pretins şi la decontarea sumei de 80.955,44 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat defunctul C. la D., având în vedere prevederile art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti.

A precizat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece prima instanţa a procedat la soluţionarea cauzei bazându-se exclusiv pe susţinerile pârâţilor, preluându-le în considerentele hotărârii atacate.

Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, obligativitatea motivării hotărârilor constituind o condiţie a procesului echitabil, în lumina art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Prima instanţă nu a respectat exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care reglementează obligaţia judecătorului de a-şi motiva hotărârea adoptată, raportat la starea de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul care conduce la decizia pronunţată.

În cuprinsul considerentelor sentinţei civile nr. 1845/2021, Curtea de Apel Bucureşti nu a arătat prin raţionament logico-juridic motivele pentru care îşi însuşeşte recomandările medicilor de la Institutul Oncologic "prof. Dr. Alex. Trestioreanu" Bucureşti şi de la clinica privată de specialitate din Germania şi înlătură indicaţia privind intervenţia neurochirurgicală a medicului de la D..

Având în vedere lipsa argumentelor de excludere a opiniei medicului E. din cadrul D. şi faptul că instanţa de judecată nu deţinea competenţele necesare pentru evaluarea stării de sănătate a defunctului C., a precizat că judecătorul de fond nu a făcut altceva decât să dea crezare unilateral doctorilor care nu au recomandat intervenţia neurochirurgicală, substituindu-se rolului unui medic neurochirurg.

Instanţa de fond, la soluţionarea cauzei, nu a avut în vedere următoarele dispoziţii legale: art. 1 din Ordonanţa nr. 28/2003 privind trimiterea bolnavilor pentru tratament în străinătate; art. 8 din H.G. nr. 677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti; art. 230 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 şi art. 12 din O.M.A.I. nr. 516/2006.

Legea recunoaşte posibilitatea acordării serviciilor medicale, ce nu pot fi asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, respectiv de reţeaua sanitară publică, de către furnizori de servicii medicale din România, cum ar fi cei din reţeaua privată medicală.

În acest sens, a arătat că dreptul defunctului C. de a fi beneficiat de asistenţă medicală în mod gratuit cu suportarea contribuţiei personale din fondurile bugetare ale Ministerului Afacerilor Interne era legal consfinţit, iar dovada contribuţiei amintite a fost făcută cu înscrisuri (facturi, bonuri fiscal, documente medicale care fac proba diagnosticului şi tratamentului).

Mai mult decât atât, dreptul la sănătate este un drept fundamental al persoanei strâns legat de existenţa fizică şi psihică, individuală şi socială a acesteia, fiind definit în mai multe documente internaţionale (Preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - 1946, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - 1948, Carta socială europeană, revizuită - 1996; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) şi Constituţia României, iar prin refuzul pârâtelor de a achita contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat defunctul C. la D. s-a produs o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

A menţionat că soluţia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, a invocat prevederile art. 97 alin. (1), art. 486, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Legea nr. 360/2002, Legea nr. 554/2004, H.G. nr. 677/2003, O.M.A.I. nr. 516/2003.

B. Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat cerere de recurs incident pârâta DIRECŢIA MEDICALĂ A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună admiterea excepţiei şi să se respingă cererea de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În acest sens, a arătat că una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acţiunii civile este calitatea procesuală reglementată în cuprinsul art. 36 C. proc. civ.

Calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii. Astfel, persoana obligată în raportul obligaţional nu este Direcţia Medicală a Ministerului Afacerilor Interne, ci Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu" Bucureşti, instituţia din urmă fiind aceea la nivelul căreia, potrivit competenţelor ce îi revin, ar fi trebuit să se realizeze exclusiv analiza oportunităţii decontării/nedecontării sumelor aferente serviciilor medicale a căror plată se solicită de către recurenta-reclamantă.

Se indică art. 2 alin. (1) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Direcţiei Medicale, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 203/2016.

Direcţia Medicală nu este ordonator de credite, Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kreztulescu" Bucureşti fiind ordonator terţiar de credite aflat în finanţarea directă a ordonatorului principal de credite, respectiv M.A.I.

Astfel, simpla calitate a Direcţiei Medicale de structură centrală (fără calitate de ordonator de credite) nu atrage calitatea sa procesuală pasivă a acesteia. Mai mult decât atât, unităţile sanitare din cadrul reţelei sanitare proprii a Ministerului Afacerilor Interne care decontează contravaloarea contribuţiei personale sunt centrele medicale de diagnostic şi tratament ambulatoriu din subordinea Direcţiei Medicale, care au calitate de ordonatori terţiari de credite aflate în finanţarea directă a ordonatorului principal.

Se prevalează recurenta-pârâtă şi de considerentele deciziei nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care aceasta a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, este indicat art. 222 din C. civ.

Chiar dacă din punct de vedere juridic ar exista o relaţie de subordonare între două persoane juridice, legea opreşte confuziunea patrimonială între acestea şi, în consecinţă, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru datoriile proprii, singura excepţie fiind atunci confuziunea de patrimonii aparţinând persoanelor juridice.

A mai susţinut că activitatea propriu-zisă de decontare a medicamentelor, serviciilor medicale şi/sau dispozitivelor medicale, suportate de către persoanele prevăzute de lege, excedează competenţelor funcţionale stabilite de Regulamentul de organizare şi funcţionare al instituţiei, astfel cum acesta a fost aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 203/2016. Prin urmare, nu poate fi admis raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia Direcţia Medicală a Ministerului Afacerilor Interne ar avea calitate procesuală pasivă pe motiv că are atribuţii în ceea ce priveşte gestionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi decontarea serviciilor medicale.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Medicale a M.A.I. şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu " Dr. Nicolae Kreţzulescu" a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat, apreciind că sentinţa atacată este temeinică şi legală. În esenţă, a precizat că gratuitatea ce se acordă în cadrul sistemului de asigurări de sănătate specific apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii judecătoreşti este limitată la pachetul de servicii medicale prevăzut de H.G. nr. 140/2018 şi de Ordinul MS/CNAS nr. 397/836/2018, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor stabilite prin aceste acte normative.

Intimata-pârâtă Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării şi Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate faţă de împrejurarea că toate textele de lege invocate în susţinerea căii de atac sunt interpretate eronat de recurentă.

Recurenta-pârâtă Direcţia Medicală a MAI a formulat întâmpinare în raport de cererea de recurs a recurentei-reclamante prin care a solicitat respingerea acestei căi de atac ca nefiind fondate. În motivare, în raport de prevederile legale incidente cauzei, a precizat că în situaţia existenţei indicaţiei de intervenţie neurochirurgicală, aceasta putea fi efectuată într-o unitate sanitară spitalicească din ţară aflată în contract cu casa de asigurări de sănătate sau într-o unitate sanitară din UE (prin formularul E112) situaţie în care cheltuielile cu spitalizarea ar fi fost suportate din bugetul FINUASS sau la o clinică de specialitate din ţară/străinătate cu respectarea reglementărilor legale referitoare la tratamentul în străinătate anterior menţionat, situaţie în care cheltuielile cu spitalizarea ar fi suportate din bugetul Ministerului Sănătăţii.

1.5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă A., în nume propriu şi în reprezentarea minorei B., a formulat răspuns la întâmpinările de la dosar prin care a solicitat respingerea susţinerilor părţilor adverse.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că ambele cereri de recurs sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Referitor la cererea de recurs principal, Înalta Curte constată că partea recurentă-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva motivelor de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., considerând că aceasta nu cuprinde o motivare corespunzătoare, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., şi că ar fi fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor drept substanţial din mai multe acte normative.

În ceea ce priveşte motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, anume raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În acelaşi sens, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În concret, instanţa de fond a indicat temeiul de drept incident cauzei, a enumerat cauzele respingerii cererii de chemare în judecată, context în care a analizat probele administrate în proces, cu referiri punctuale la înscrisurile depuse în probaţiune, respectiv acte medicale relevante în dovedirea diagnosticului defunctului, bilet de trimitere medical, decont de cheltuieli. În raport de elementele concrete ale cauzei, prima instanţă a indicat punctual texte de lege în motivare, iar prin argumentaţia oferită de judecătorul fondului s-a făcut trimitere la normele de drept care justifică soluţia adoptată în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată existenţa raţionamentului logico-juridic al primei instanţe care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţia pronunţată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă-reclamantă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare/nelegalitate în discuţie.

Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze problema litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În consecinţă, arătând în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte consideră că judecătorul fondului a respectat dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond, fără a se identifica vreun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa în discuţie. De asemenea, Înalta Curte mai constată că motivarea analizată are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele dreptului la un proces echitabil.

În final, instanţa de control judiciar mai arată că judecătorul fondului a analizat inclusiv înscrisul medical invocat de recurenta-reclamantă, anume acela provenind de la medicul din cadrul D., prima instanţă arătând explicit că în conţinutul acestuia nu exista o indicaţie (recomandare medicală) de intervenţie chirurgicală, ci doar o menţiune că operaţia era posibilă. În schimb, în cazul opiniilor medicale exprimate de doctorul din cadrul Institutului Oncologic "Prof. Dr. Alex. Trestioreanu", respectiv de doctorul din cadrul clinicii medicale germane, prima instanţă a constatat că aceştia nu au recomandat intervenţia microchirurgicală. Aşadar, raportat la cele trei opinii medicale invocate de părţi prin intermediul probelor administrate, Curtea de Apel Bucureşti a conchis că prin niciuna nu se recomanda propriu-zis intervenţia chirurgicală, fără a exista deci vreo deficienţă a judecătorului de fond în omiterea probelor sau neargumentarea modului în care acestea au fost analizate.

În acest context, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înţeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia şi soluţiile în caz de admitere a recursului. În consecinţă, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 şi art. 488 C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptăţită şi la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituţională a României a respins o excepţie de neconstituţionalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului".

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă-reclamantă prin care se contestă situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurent în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent. Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecăţii de primă instanţă în vederea stabilirii situaţiei de fapt excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului, privind temeinicia hotărârii respective.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material; va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Analizând cuprinsul sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că, în mod corect, judecătorul fondului a identificat normele de drept substanţial aplicabile în proces, prin prisma Legii nr. 360/2002, a Legii nr. 95/2006, a Hotărârii Guvernului nr. 677/2003, a Hotărârii Guvernului nr. 140/2018, a Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 516/2003 şi a Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018.

Din coroborarea acestor texte normative, prima instanţă a conchis judicios că poliţiştii (cadre active şi pensionari) beneficiază de asistenţă medicală şi medicamente gratuite în condiţiile stabilite prin Legea nr. 95/2006, prin Contractul-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate (în vigoare) şi prin normele de aplicare ale acestuia, ţinând cont totodată de reglementările proprii reţelei sanitare a Ministerului Afacerilor Interne. Deci, acordarea asistenţei medicale se efectuează în condiţii stabilite printr-o succesiune de acte normative de punere în aplicare a dispoziţiilor legii.

De asemenea, este corectă concluzia că H.G. nr. 677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti prevede expres la art. 1 alin. (4) că se suportă din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS) cheltuielile necesare pentru acordarea asistenţei medicale conform prevederilor contractului-cadru pentru asigurările sociale de sănătate.

Prin urmare, raţionamentul judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei nu denotă existenţa vreunei erori în interpretarea şi aplicarea normelor de drept material în proces, contrar susţinerilor expuse în calea de atac de către partea recurentă-reclamantă. Astfel, Înalta Curte confirmă analiza primei instanţe care a reţinut că gratuitatea acordată în cadrul sistemului de asigurări de sănătate specific apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii judecătoreşti este limitată la pachetul de servicii medicale prevăzut de H.G. nr. 140/2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019 şi Ordinul M.S./C.N.A.S. nr. 397/836/2018, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor stabilite prin aceste acte normative.

În ce priveşte dreptul asiguraţilor, aceştia beneficiază în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România de serviciile prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază în condiţiilor stabilite în Contractul-cadru şi Normele de aplicare a acestuia, decontându-se numai furnizorilor aflaţi în contract cu o casă de asigurări de sănătate.

După cum a arătat în mod legal prima instanţă, unitatea spitalicească, indiferent de forma de organizare (public sau privat), în baza contractului de furnizare de servicii medicale încheiat cu casa de asigurări de sănătate este obligată să acorde serviciile medicale care fac obiectul contractului şi să suporte pentru asiguraţii internaţi în regim de spitalizare continuă toate cheltuielile necesare pentru rezolvarea cazurilor respective, inclusiv pentru medicamente, materiale sanitare şi investigaţii paraclinice, dacă internarea se face pe baza biletului de internare acordat de medicul de familie/medicul specialist din unităţile sanitare ambulatorii, cu excepţia situaţiilor de urgenţă medico-chirurgicală în care nu este necesar bilet de internare, conform art. 98 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 140/2018.

În acest context, sunt suportate din bugetele asigurărilor sociale de sănătate intervenţiile chirurgicale care sunt incluse în pachetul de bază, precum şi intervenţiile suplimentare de urgenţă pentru afecţiuni ce nu pot fi tratate în ţară, dar care nu sunt incluse în pachetul de servicii de bază, ipoteză în care intervine rambursarea cheltuielilor cu serviciile medicale spitaliceşti din veniturile proprii ale spitalelor.

Aşadar, nu orice serviciu medical la care ar recurge o persoană la un moment dat este susceptibil potrivit legii să beneficieze de o decontare în sistemul public de asigurări sociale de sănătate, ci doar cu întrunirea tuturor cerinţelor legale amintite anterior.

Or, intervenţia chirurgicală a cărei contravaloare este solicitată de partea recurentă-reclamantă a fost efectuată contra cost, la cererea bolnavului, la o unitate spitalicească privată, anume D., care nu avea încheiat contract cu Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării şi Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, fiind efectuată în baza contractelor de prestări servicii medicale nr. x/17.12.2019 şi nr. x/28.01.2020, astfel că este nejustificată cererea de decont formulată de moştenitorii acestuia.

În orice caz, deşi invocă punctual un anumit cadru normativ, partea recurentă-reclamantă omite neîndeplinirea premisei esenţiale de aplicare a acestuia, câtă vreme suma litigioasă este aferentă unor contracte încheiate cu o unitate spitalicească privată ce nu încheiase vreun contract cu casa de asigurări de sănătate, iar serviciul medical putea fi prestat şi în sistemul public de asigurări sociale de sănătate condiţionat de existenţa unei recomandări în acest sens din partea medicului de familie ori a celui specialist.

Din situaţia de fapt stabilită în proces nu rezultă însă că partea recurentă-reclamantă ar fi demonstrat că refuzul medicilor de acordare a unei astfel de recomandări ar fi fost culpabil.

În mod eronat se afirmă în cererea de recurs că ar fi incidente dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 28/2003 sau art. 8 din H.G. nr. 677/2003, câtă vreme situaţia de fapt stabilită de prima instanţă nu confirmă că afecţiunea nu ar fi putut fi tratată în ţară, ci că nu exista recomandare medicală pentru intervenţia chirurgicală cu privire la care s-a solicitat de partea recurentă decontarea cheltuielilor. De altfel, semnificaţia condiţiei ca afecţiunea să nu poată fi tratată în ţară este în legătură cu absenţa mijloacelor necesare în acest scop. Însă în proces nu este în discuţie o absenţă a mijloacelor necesare, spre a fi aplicabile dispoziţiile normative indicate de partea recurentă-reclamantă.

În final, Înalta Curte mai reţine şi că nu a se poate afirma vreo încălcare a dreptului la sănătate sau a dreptului la proprietate aşa cum a precizat partea recurentă-reclamantă, deoarece efectuarea intervenţiei microchirurgicale în cadrul unei clinici private care nu avea încheiat contract cu casa de asigurări de sănătate a constituit o opţiune personală a defunctului, susţinută din fonduri proprii, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru decontare prevăzute de actele normative în vigoare.

În consecinţă, nu se confirmă motivele de casare/nelegalitate dezvoltate prin cererea de recurs principal.

Cât priveşte analiza cererii de recurs incident formulate de recurenta- pârâtă, Înalta Curte constată că susţinerile acestei părţi procesuale sunt nefondate, soluţia primei instanţe nefiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează calitatea procesuală pasivă.

Aşadar, Direcţia medicală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne este o autoritate cu atribuţii în ceea ce priveşte gestionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi decontarea serviciilor medicale, motiv pentru care nu se poate susţine că nu deţine calitate procesuală pasivă în cadrul raportului juridic litigios dedus judecăţii.

În orice caz, prin menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, urmare a invalidării recursului principal, tranşându-se astfel în mod definitiv în raportul juridic dintre părţi că recurenta-pârâtă nu datorează sumele pretinse de partea recurenta-reclamantă, o concluzie în sensul că ar fi lipsit calitatea procesuală pasivă nu conferă niciun folos practic Direcţiei Medicale a Ministerului Afacerilor Interne.

Faţă de cele arătate în precedent, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei B., şi recursul incident declarat de M.A.I. - Direcţia Medicală, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei B. şi recursul incident declarat de M.A.I. Direcţia Medicală împotriva sentinţei civile nr. 1845 din 6 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.