Damages for delay in payment of insurance claims: starting point of the prescriptive period under Law 554/2004 and effect of voluntary payment of principal debt

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

Obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în data de 30.03.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe paratul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitand instantei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de piaţă înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună:

1. Obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

2. Obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu; având în vedere următoarele

În motivare, reclamanta a arătat, în esenta, urmatoarele

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016, A. a solicitat plata sumei de 1500,10 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A.., fără a primi răspuns pana în prezent.

Paratul Fondul de Garantare a Asiguratilor a depus întâmpinare prin care a invocat exceptiile lipsei de obiect/lipsei de interes vizând acţiunea, afirmând ca cererea a fost respinsa prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, deoarece era deja atins plafonul legal de 450.000 RON/creditor de asigurare.

A solicitat amendarea reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţă a actiunii.

În data de 31.08.2021, reclamanta a depus o cerere modificatoare a actiunii, prin care solicită instanţei, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, constând,

- în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 3030,2 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi,

- în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

3. Obligarea paratului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a afirmat, în esenta, faptul ca cererea de plata trebuia solutionata în termen de 30 de zile de la depunerea ei (în lipsa unui termen special prevăzut de Legea nr. 213/2015), ceea ce nu s-a întâmplat, ea fiind respinsa, în mod nelegal, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018.

Mentioneaza ca solutionarea cu intarziere a cererii, prin respingerea ei nelegala, reprezintă o fapta ilicita a paratului, care a avut drept consecinta privarea reclamantei de folosinta sumei de bani pretinse prin cererea de plata, motiv pentru care are dreptul la despagubiri constand în penalitatile prevazute de Norma ASF nr. 23/2014 sau, în subsidiar, în dobanda prevazuta de O.G. nr. 13/2011.

Paratul FGA a depus întâmpinare la cererea modificatoare, invocând:

- excepţia inadmisibilitatii actiunii (deoarece reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la data emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018/de la data comunicarii deciziei/de la data introducerii formularea acţiunii în anularea deciziei, astfel încât trebuia sa solicite despagubirile încă de atunci, neputând invoca dispozitiile derogatorii ale art. 19 din Legea nr. 554/2004),

- excepţia tardivitatii actiunii (dat fiind ca au expirat atat termenul de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, el începând sa curga cel mai târziu la data comunicarii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât şi termenul de 10 zile de la data comunicarii deciziei FGA, prevăzut de art. 13, alin. (5) din Legea nr. 213/2015), precum şi

- excepţia prescriptiei dreptului la acţiune (dat fiind ca au trecut mai mult de 3 ani de la data depunerii cererii de plata).

Pe fond, a solicitat respingerea cererii modificate, ca neintemeiate, afirmand ca legea nu prevede un termen pentru solutionarea cererilor de plata şi ca, oricum, cererea de plata a reclamantei a fost solutionata prin respingerea ei, astfel încât nu exista un refuz nejustificat de solutionare.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 708 din 06 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Respinge exceptiile lipsei de obiect/lipsei de interes a actiunii initiale, ca ramase fără obiect.

Respinge cererea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinta a actiunii initiale, ca ramasa fara obiect.

Respinge exceptia inadmisibilitatii actiunii modificate, ca neintemeiata.

Respinge exceptia tardivitatii actiunii modificate, ca neintemeiata.

Admite în parte exceptia prescriptiei dreptului la actiunea modificata, doar in ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de despagubiri materiale pentru prejudiciul constand in lipsa de folosinta din perioada 28.02.2016-30.08.2020.

Respinge actiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, in ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinta din perioada 28.02.2016-30.08.2020, ca prescrisa.

Respinge exceptia prescriptiei dreptului la actiunea modificata, în ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de despagubiri materiale pentru prejudiciul constand in lipsa de folosinta din perioada 31.08.2020-29.10.2021.

Admite în parte actiunea modificata formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la plata către reclamanta a dobanzii legale penalizatoare prevazute de art. 3, alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 1500,10 RON, calculate pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la plata către reclamanta a sumei de 10% din dobanda de mai sus, dar nu mai mult de 300 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constand în taxa de timbru.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la plata către reclamanta a sumei de 500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constand în onorariu avocat redus."

Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinţei de fond ambele părţi au promovat recurs.

În cadrul cererii sale de recurs, recurenta - reclamantă A. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei şi cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi rejudecându-se cauza în fond, solicită a se dispune admiterea acţiunii precizate şi respingerea excepţiei prescripţiei pentru perioada 27.04.2016 - 30.08.2020, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011)

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, după o succintă expunere a aspectelor prealabile, nelegalitatea sentinţei de fond din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile legale în vederea angajării răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului societăţii B..

În concret, a susţinut că prejudiciul A. constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani ce a făcut obiectul cererii de plată. Or, în contextul în care prin cererea precizată A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor iar însăşi instanţa a reţinut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluţia de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021 contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind în mod greşit admisă excepţia prescripţiei pentru această perioadă.

Mai precis, arată că, dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA, A. a fost lipsit de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

A. a solicitat obligarea FGA la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere. Temeiul acţiunii A. îl constituie, pe de o parte, anularea Deciziei FGA 14.454/03.05.2018 în dosarul x/2018, soluţie rămasă definitivă în 13.10.2021, iar pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor, întârziere care a persistat până în data de 29.10.2021 cât FGA a procedat la plata despăgubirilor. Or, întârzierea la plată este o faptă continuă, care a încetat abia în 29.10.2021. De asemenea, prejudiciul cauzat subscrisei este un prejudiciu continuu care s-a produs până în data de 29.10.2021 - data creditării contului A. cu sumele datorate de FGA.

Astfel, dacă momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Facem precizarea că cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/201S. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată a A. în termen de 30 de zile.

Faptul că în realitate, FGA a soluţionat cererea şi a făcut plata abia în data de 29.10.2021 nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă, pentru perioada anterioară cererii modificatoare. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptăţită la pata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Mai susţine recurenta - reclamantă că, un alt aspect extrem de relevant este acela că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulate decizia FGA 14.452/03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., instanţa nu a obligat FGA în mod direct la plata de despăgubiri ci a obligat FGA la analiza pe fond a cererii de plată, Mai precis, FGA a susţinut în cadrul acţiunii împotriva Deciziei faptul că depăşirea plafonului de 450.000 RON a fost singurul motiv analizat şi care a stat la baza deciziei de respingere. Prin urmare, constatând nelegalitatea interpretării FGA şi aplicarea legii 213/2015, instanţa de judecată a obligat FGA la reanalizarea pe fond.

Or, după analizarea pe fond, FGA a redus despăgubirile solicitate, în unele cazuri sau chiar !e-a respins, în baza unor alte motive ce pot fi apreciate ca justificate chiar de A.. Aşadar determinarea prejudiciului s-a putut face cu adevărat abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA.

Faţă de toate aceste aspecte, consideră recurenta ca fiind în mod evident nelegală soluţia primei instanţe în sensul respingerii, ca prescrise, a acţiunii A. pentru perioada 27.04.2016-30.08.2020.

În concluzie, existenta unui act administrativ ilicit sau nelegal este o condiţie a acţiunii in răspunderea patrimonială a autorităţii, până când aceasta condiţie nu e îndeplinită, A. nu avea drept la acţiune şi deci nu ar fi putut interveni prescripţia. Cu alte cuvinte, pentru a curge termenul de prescripţie dreptul A. trebuie să fie născut, or din momentul depunerii cererii de plata la FGA, A. nu cunoştea soluţia asupra acestei cereri.

Aşadar, dreptul la acţiune nu s-a născut pana când nu a existat un act administrativ declarat nelegal şi în al doilea rând, pentru a cunoaşte prejudiciul trebuia sa existe o soluţionare pe fond a cererii. Potrivit legii 213/2015 doar comisia speciala din cadru FGA este cea care poate să determine exact suma la care A. era îndreptăţită, iar această determinarea s-a efectuat abia prin plata efectuată în 29 octombrie 2021.

Prin urmare, abia după reanalizarea cererilor A. a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, deoarece doar după reanalizarea cererilor s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care A. era îndreptăţit în realitate.

Aşadar, susţine recurenta - reclamantă că nu pot fi primite considerentele primei instanţe în sensul că până la momentul depunerii cererii modificatoare, 31.08.2021, termenul de prescripţie de 1 an era deja împlinit pentru toate zilele din intervalul 27.04.2016-30.08.2020.

În continuare, recurenta - reclamantă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi susţine că aceste norme, dar şi art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, dar şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi, devin incidente raportului de asigurare RCA în funcţie de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, consideră că, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciază că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Într-o ultimă critică recurenta - invocă şi greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, susţinând că, FGA, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Aşadar,în speţă este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

Faţă de aceste considerente recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluţia de admitere asupra excepţiei prescripţiei şi cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, rejudecând pe fond să se dispună admiterea acţiunii precizate şi respingerea excepţiei prescripţiei pentru perioada 27.04.2016-30.08,2020; obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând:

- în principal în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011),

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de Ia care achitării despăgubirilor de către FGA.

De asemenea, recurenta - reclamantă îşi menţine solicitarea privind obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La rândul său, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA, în cadrul cererii sale de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi reţinând cauza spre rejudecare, să se dispună admiterea excepţiilor invocate şi, pe cale de consecinţă, să se respingă acţiunea, ca inadmisibilă/prescrisă/prematură, iar pe fond să se respingă contestaţia, ca nefondată, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivarea recursului, după prezentarea istoricului litigiului, recurentul -pârât critică soluţia instanţei de fond, de admitere doar în parte a excepţiei prescripţiei.

Astfel, susţine că, în prezenta cauza reclamanta solicită despăgubiri constând în penalitati de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurarilor, fără a preciza cuantumul acestora, perioada pentru care solicită acordarea lor, sau daca legislaţia în materia asigurărilor, în ce priveşte cuantumul penalităţilor de întârziere i-ar fi aplicabil şi pârâtului-instituţie de drept public. Reclamanta indică totodată un temei subsidiar, respectiv solicita obligarea FGA la plata dobânzii legale conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Or, prin cererea înregistrată sub nr. x/29.01.2016, reclamanta nu a solicitat acordarea dobânzii legale, astfel ca aceasta nu putea privi obiectul actului administrativ emis de pârât si nici nu puteau face obiectul controlului de legalitate al instantei de judecata- aspect ignorat de instanta de fond.

Astfel, despăgubirile solicitate prin prezenta acţiune nu constituie creanţe de asigurari asa cum este definită sintagma la art. 4 alin. I lit. a) din Legea 213/2015, ci constituie despăgubiri pentru comportamentul Fondului, apreciat ca nelegal de reclamanta raportat la modalitatea de soluţionare a cererii de plată, şi sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor si procedurilor prevazute de aceasta lege.

De altfel, reclamanta nu a pretins niciodată că aceste sume ar fi creanţe de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare, precizând că acestea sunt solicitate ca urmare a comportamentului administrativ apreciat ca nelegal al subscrisei, nu ca provenind dintr-un contract de asigurare.

Prin urmare, reclamanta cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesolutionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 29.01.2016, data depunerii cererii de despagubiri. Aceasta cunoştea atât producerea prejudiciului, cât şi întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018, începand cu aceste doua date fiind certe atât naşterea dreptului la despagubiri, cat si cuantumul acestora, care era fix şi determinat de norme administrative si legale.

Consideră recurentul - pârât ca nu putea fi primita sustinerea reclamantei ca a cunoscut naşterea dreptului la despagubiri doar la data de 13.10.2021, data solutionarii definitive a dosarului nr. x/2018 al Curtii de Apel Bucuresti, avand în vedere că reclamanta a depus prezenta acţiune înainte de aceasta dată.

De asemenea, este nereala sustinerea ca prezenta actiune instantei nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri, sau de pronuntarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, acţiunea de faţă a fost depusă înainte de solutionarea definitiva a dosarului x/2019, si, pe de alta parte, în Decizia ICCJ data în RIL cu numarul 22/2019 se arata foarte clar ca pronuntarea unei hotarari judecatoresti avand ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescriptie speciala şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

In speţă, reclamanta cunoştea existenţa şi intinderea prejudiciului pentru nesolutionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/29.01.2016, acesta fiind termenul la care sustine reclamanta ca FGA avea obligaţia de a solutiona cererea de Plata, iar cuantumul penalitatilor/dobanzilor era stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere in parte. In egala masură, reclamanta a cunoscut existenta şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plata la data comunicarii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plata nr. x/29.01.2016, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtului apreciat nelegal de catre reclamanta, precum si a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalitati/dobanzi la care se considera îndreptăţită.

Ca urmare, consideră recurentul - pârât că termenul de prescriptie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situatii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a implinit un an mai tarziu, la data de 19.05.2019.

Chiar daca s-ar aprecia că, întrucât despăgubirile solicitate constau in penalităţi/dobânzi care se calculeaza zi dupa zi, data începerii termenului de prescriptie pentru fiecare în parte este data scadentei acesteia, termenul de prescriptie este de asemenea implinit faţă de faptul ca data scadentei ultimei posibile despagubiri acordate este data de I an si o zi fata de data expirarii termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/29.01.2016, pentru solutionarea cu intarziere a cererii de Plata, şi de I an si o zi fata de data de 07.05.2018, si, deci, data finalizarii termenului de prescriptie de I an calculat pentru ultima zi de penalitate/dobanda este de I an si o zi raportat la aceste momente. După împlinirea termenului de prescriptie de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalităţi.

Mai susţine recurentul că, împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescriptie pentru despăgubirile solicitate în conditiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, având în vedere rationamentul expus mai sus, data achitarii debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea ăntinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescriptie.

Prin urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despagubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situatii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai tarziu.

Or, reclamanta a depus prezenta actiune pe rolul instantei mult după împlinirea acestor termene, astfel încât solicită admiterea recursului şi admiterea in intregime a exceptiei prescriptiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulată de reclamantă.

Pentru a se stabili momentul de început al termenului de prescriptie trebuie cunoscut în ce constă paguba pretinsă şi apoi trebuie determinat momentul în care ea a fost cunoscuta sau trebuia sa fie cunoscută de persoana vătămată.

Prin hotarârea pronunţată în dosarul nr. x/2018, instanţa nu a obligat Fondul la plata unei sume de bani, ci a fost obligat Fondul la îndeplinirea obligatiei de a face, iar Fondul, în doar cateva zile de la rămânerea definitivă a hotarârii pronunţate în dosarul x/2018, a pus in executare hotararea instantei de judecată si si-a complinit obligatia de solutionare pe fond a cererii de Plată, aceasta fiind admisă în parte.

Prin urmare, susţiune recurentul - pârât că nu se poate pune problema unei lipse de folosinta pe o durata în care nu fusese instituită in sarcina Fondului obligatia de plată - 29.01.2016 (data depunerii cererii de Plata) - data solutionării pe fond a cererii de Plata.

Într-o altă critică, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost solutionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

Critică respingerea exceptiei de inadmisibilitate, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiţia ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente solicită casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza, să se admită exceptia inadmisibilitätii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa respingerii cererii, ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, recurentul - pârât susţine că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv a prevederilor O.G. nr. 13/2011 şi, în mod greşit au fost clasificate sumele solicitate cu titlu de despăgubiri ca fiind accesorii ale creanţei de asigurări.

Intimata a denumit în mod arbitrar despăgubirile solicitate ca fiind "penalităţi de întârziere" pentru a induce in eroare instanţa de judecată, în condiţiile în care Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata unor penalităţi de întârziere. În egala măsura, Legea nr. 554/200 prevede în mod expres posibilitatea obligării autorităţii publice la plata penalităţilor de întârziere, însă în condiţiile prevăzute de art. 24 şi, în mod evident nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 24 din legea nr. 554/2004 întrucât recursurile formulate de parti in dosarul nr. x/2018 au fost respinse la data de 13.10.2021, iar la data de 27.1 0.2021, Fondul a soluţionat pe fond cererea reclamantei.

Denumirea generica a despăgubirilor solicitate de reclamanta-intimata ca fiind "penalităţi" sau "dobânzi" după cum retine instanţa de fond, deşi in realitate se solicita despăgubiri pentru presupusul comportament culpabil al subscrisei, nu transforma o suma solicitată cu titlu de debit principal, iîn presupuse accesorii, astfel încât sa fie aplicabile dispoziţiile art. 2503 alin. (1) C. civ.

Astfel, susţine recurentul - pârât că despăgubirile solicitate prin prezenta acţiune nu constituie creanţe de asigurări asa cum este definita sintagma la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul Fondului, apreciat ca nelegal de aceasta raportat la modalitatea de soluţionare a cererii de plată, si sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor si procedurilor prevăzute de aceasta lege.

Apreciază că o analiza completa a circumstanţelor cauzei si a cererii reclamantei presupune analiza cererii reclamantei atât cu privire la legea nr. 554/2004, cat si cu privire la dispoziţiile legii nr. 213/2015 ce are caracter de lege speciala, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun.

Subliniază faptul că reclamanta-intimata nu a investit instanţa de judecată cu o cerere privind penalităţile în condiţiile art. 24 din legea nr. 554/2004, ci consideră că aceste penalitati/dobanzi sunt datorate de FGA conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, respectiv de la momentul la care FGA trebuia să procedeze la soluţionarea în integralitate a cererii de despăgubire. Insa, reclamanta nu poate solicita penalităţi de întârziere pentru repararea unui prejudiciu cauzat exclusiv prin întârzierea soluţionării unei cereri in temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 întrucât, cel puţin la momentul formulării cererii modificatoare, FGA nu stabilise daca suma integrală solicitată de reclamanta cu titlu de despăgubire din raportul de asigurare este sau nu întemeiată. In litigiul de fata reclamanta nu a solicitat obligarea FGA la penalităţi cu rol de constrângere pentru neexecutarea sentinţei- titlu executoriu prin care a fost obligată la soluţionarea pe fond a cererii reclamantei, ci direct la obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere pentru nesoluţionarea cererii in cadrul raportului juridic de drept administrativ substanţial. In acest context, reclamanta a invocat aplicarea art. 19 din Legea nr. 554/2004. Acest act normativ vizează situaţia în care în litigiul principal, în obligare la soluţionarea cererii, soluţionat definitiv în anul 2021, reclamanta nu a solicitat si despăgubiri.

Mai mult, arată recurentul - pârât că reclamanta şi-a întemeiat dreptul său pe prevederile art. 19 din legea nr. 554/2004 şi pe acelea ale Legii nr. 213/2015, astfel ca, trebuie observat faptul ca art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează dreptul la despagubiri în faţa instantei după ce în prealabil persoana s-a adresat instantei cu o cerere in anularea actului/obligarea la emiterea actului administrativ, în timp ce Legea nr. 213/2015 vizează o cu totul altă ipoteza privind despagubirile, anume cererea administrativa adresata in prealabil FGA, cu posibilitatea contestarii in fata instantei a deciziei FGA.

In ce priveste analiza din perspectiva aplicării legii nr. 213/2015, susţine recurentul - pârât că penalităţile de întârziere/dobânzile nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea ni 213/2015 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite in legătura cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de indeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligaţii legale de plata despăgubirii către asigurătorul CASCO care s-a subrogat in drepturile asiguratului sau, fiind aşadar în strânsă legătura cu culpa asigurătorului RCA, iar nu cu culpa asiguratului. Nu exista prevederi legale care să oblige FGA la plata aceluiaşi tip de penalităţi, pentru nesolutionarea într-un termen a cererilor de plata formulate în temeiul Legii nr. 213/2015, astfel încât acesta reprezintă un argument supliment pentru respingerea cererii de plata a acestor penalităţi,

Aşadar, chiar şi în ipoteza în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis in integralitate cererea de chemare in judecată şi ar fi dispus în consecinţă obligarea directă la plata sumei constând în creanţă de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând penalităţi de întârziere de 0.2%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/201 l/Normei ASF 23/2014 apare ca fiind lipsita de temei, Ordinele antementionate fiind inaplicabile în raport cu o instituţie de drept public.

Cererea formulată pe cale separata de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptă împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Reclamanta pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plata-justifică existenţa prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluţionată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalităţi de întârziere/dobânda legală.

Or, soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluţionarea in termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecata in mod definitiv.

Reclamanta nu face dovada existentei actului administrativ asimilat- nesoluţionarea în termen-care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitiva, astfel ca nu este justificata situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ si fiscal, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a ICCJ, pronunţată în interesul legii. Actul administrativ tipic anulat de instanţe în mod definitiv - Decizia nr. 14452/03.05.2018 a soluţionat în realitate cererea de plată, în sensul respingerii acesteia, instanţele nefiind investite cu verificări asupra termenului legal/rezonabil de soluţionare, ci exclusiv cu verificări asupra legalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plata ale reclamantei.

In aceste condiţii, consideră recurentul - pârât că, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta poate sa pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluţionarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.

Nefiind îndeplinită condiţia referitoare la săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie, pretinsul prejudiciu invocat de reclamantă nu poate fi reparat în modalitatea solicitată în prezenta cauză dispusă de instanţa de fond, din moment ce nu sunt întrunite în mod cumulativ toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

In consecinţă, arată că Fondul nu poate fi obligat la plata pretinselor despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi legale penalizatoare în absenta săvârşirii cu vinovăţie a faptei ilicite la care s-a raportat reclamanta în susţinerea acţiunii modificate.

Mai susţine recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor că, în ceea ce priveşte solicitarea de obligare a fondului la plata dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pe de o parte trebuie avute in vedere dispoziţiile art. 80 din legea nr. 85/2014 si, pe de alta parte, trebuie stabilit momentul la care creanţa de asigurare- debitul principal- in raport cu care se care obligarea noastră la plata dobânzii, ar fi dobândit caracter cert, lichid si exigibil.

Raportat la art. 80 din Legea nr. 85/2014, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103.

Aşadar, în măsura în care sumele solicitate cu titlu de "despăgubiri" ar fi clasificate drept accesorii ale unei creanţe născute anterior datei deschiderii procedurii, devin incidente prev. art. 80 din legea 85/2014, aspect pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere.

Dobânda legala penalizatoare este datorată pentru neîndeplinirea unei obligaţii la scadenţă, fiind pretinsă în speţa de intimată pentru neîndeplinirea de către FGA a obligaţiei de soluţionare în termenul legal a cererii de plată, însă, pentru a pretinde dobânda legala penalizatoare cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesar ca reclamanta sa probeze anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ asimilat - nesolutionarea cererii de plată într-un anumit termen. Or, o astfel de proba nu a fost administrată în cauză, neexistand hotărâre judecătoreasca definitiva prin care instanţele să fi constatat, în prealabil, ca Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererea într-un anumit termen şi în mod nelegal nu a procedat in acest mod.

Aşadar, solicită a se constata că nu se face dovada situaţiei premisă pentru acodarea despăgubirilor, neexistand legătura de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON prevăzut de legea nr. 213/2015 şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen- termen care nici măcar nu este prevăzut de legea nr. 213/2015

În concluzie, apreciind ca fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicită admiterea recursului, casarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca prescrisă/inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Niciuna dintre părţi nu a depus întâmpinare împotriva recursului promovat de partea adversă.

Recurenta -reclamantă A. S.A. a depus la dosar Concluzii scrise, pentru termenul de judecată din data de 05 decembrie 2023, prin care a reiterat argumentele invocate în susţinerea nelegalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de fond, la care a ataşat dovada efectuării cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 07.10.2022 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea celor două recursuri la data de 05.12.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte luând act de cererea recurentei - reclamante, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Acest motiv de recurs invocat de recurentul - pârât nu este fondat.

Astfel, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată şi întemeiată pe prevederile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de dovedirea existenţei unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Critica este nefondată, în condiţiile în care potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată, ca inadmisibilă, intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 435 de cereri) a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris, atât timp cât la data învestirii instanţei judecătoreşti (30.03.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menţionează că "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă, având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie se invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante, context în care, Înalta Curte va respinge criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei.

În condiţiile în care analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunţarea definitivă a soluţiei de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29.10.2021 (dosarul de fond), este clar că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosinţă cu privire la sumele la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuie verificată prescripţia dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, printr-o manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a demonstrat, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, Înalta Curte, răspunzând deopotrivă şi criticilor recurentei - reclamante, pe care le apreciază ca fiind întemeiate, constată că se impune respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi pentru perioada 03.05.2018-30.08.2020, criticile recurentului - pârât, în sensul că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor s-a împlinit la data de 19.05.2019, neputând fi reţinute.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Această concluzie se impune şi faţă de statuările instanţei supreme din Decizia nr. 22/2019, prin care s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susţine, pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată şi nici nu a fost obligat de către o instanţă de judecată la plata sumei de 1.500.1 RON aferentă cererii de plată nr. x/29.01.2016, în condiţiile în care cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, formulată pe cale separată, este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat şi dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins şi emiterea actelor administrative.

Pe de altă parte, recurentul-pârât susţine că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată şi la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte, referitor la această critică, constată că odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1500.1 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 1.500.1 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1500,10 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Analizând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.

Sub acest aspect se constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.:

"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 1500,1 RON, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

Aşadar, creanţa principală - 1500.1 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţii de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la acordarea sumei de 1500.1 RON în beneficiului părţii reclamante.

Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/29.01.2016, la data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/29.01.2016, anume suma de 1.500 RON, prin Ordinul de plată nr. x/29.10.2021 (astfel cum rezultă din Extrasul de cont depus la dosarul de fond), respectiv doar despăgubirea cerută de reclamantă, fără penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, context în care se poate observa că respingerea cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa dreptului pretins.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 1500,1 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 1500.10 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 1500.10 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor manifestată între data înregistrării cererii de plată (29.01.2016) şi data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

În consecinţă, Înalta Curte reţine ca perioadă pentru care reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, hotărârea recurată urmând a fi modificată în acest sens.

Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată înregistrată la data de 29.01.2016 sub nr. x.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, constatând ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta - reclamantă A. S.A., va admite recursul formulat de aceasta, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pentru perioada 03.05.2018-30.08.2020 şi, pe cale de consecinţă, va modifica şi perioada pentru care se acordă despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă, ca fiind perioada 03.05.2018-29.10.2021, urmând a menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Totodată, va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Referitor la cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum, în speţă, soluţia instanţei de control judiciar este de admitere a recursului exercitat de reclamanta A. S.A. şi de respingere a recursului promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 451 alin. (1) şi art. 453 din C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 682,34 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru achitate în recurs, conform dovezilor depuse la filele x, respectiv 49-50 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 708 din 6 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pentru 03.05.2018 -30.08.2020.

Modifică perioada pentru care se acordă despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă, ca fiind perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 682,34 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru achitate în recurs.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 708 din 6 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 decembrie 2023.