Auxiliary judicial staff salary differences from sectoral reference value: inadequacy of appellate reasoning on statutory framework and administrative acts

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 6 septembrie 2021, sub nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. au solicitat, în contradictoriu cu Curtea de Apel Cluj anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021, iar ca o consecinţă să se dispună:

- revocarea în parte a Deciziei nr. 208/20 aprilie 2021, emisă de către Preşedintele Curţii de Apel Cluj, cu privire la perioada recunoscută pentru plata diferenţelor dintre drepturile salariate încasate şi cele cuvenite personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Cluj şi a instanţelor din circumscripţia acesteia - art. 1 - 3 din decizie şi

- obligarea Curţii de Apel Cluj la emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună:

· încadrarea reclamantelor în calitate de personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Cluj şi a instanţelor din circumscripţia acesteia prin stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente salariului de încadrare brut lunar raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 şi în continuare, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător

· Să se dispună plata către reclamante a diferenţei între remuneraţia care include VRS de 605.225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare şi remuneraţia efectiv plătită, actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar, până la data plăţii efective;

· Includerea în salariul de bază a VRS 605,225 RON conform deciziei civile nr. 396/22.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020, începând cu data de 01.08.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1971 pronunţată la 17 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în privinţa capătului de cerere referitor la plata drepturilor salariale solicitate de reclamanţi, a respins capătul de cerere referitor la plata drepturilor salariale solicitate de reclamanţi, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. Şi S., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE APEL CLUJ, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civilă nr. 1971, pronunţată la 17 decembrie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost motivată.

În cuprinsul motivelor de recurs au criticat sentinţa sub următoarele aspecte:

- Excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Cluj trebuia respinsă, întrucât această pârâtă, pe de-o parte, are calitate de ordonator secundar de credite (după Ministerul Justiţiei care este ordonator principal de credite), iar pe de altă parte, personalul auxiliar este numit şi salarizat de preşedintele curţii de apel în a cărei rază teritorială îsi defăsoară activitatea (art. 7 alin. (1) lit. o) din H.G. nr. 1375/2015). Mai mult, aceasta are calitatea de plătitor de salarii, fiind astfel implicată în procesul de salarizare, iar prevederile art. 267 lit. d) Codul muncii îi conferă o dată în plus calitatea de pârâtă

Consideră că în mod nelegal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Cluj şi astfel s-a ajuns să fie respinsă în mod eronat acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

- Cu privire la reţinerea incidenţei termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, recurentele consideră că acesta NU este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripţia dreptului la acţiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situaţia în care se află reclamantele de a se adresa ordonatorului de credite care stabileşte şi plăteşte salariile.

Este de observat faptul că, deşi Curtea de Apel Cluj se raportează şi invocă atât în Decizia nr. 208/20.04.2021, emisă de Preşedintele Curţii de Apel Cluj, cât şi în Hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021, existenţa unor acte administrative ce recunosc aplicarea VRS 605,22 RON de la data de 01.08.2016 (Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dispoziţia nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii, Decizia nr. 273/30.12.2020 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa, Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Preşedintelui Curţii de Apel Tg. Mureş), nu observă că raportat la data emiterii acestor acte administrative, instituţiile emiţătoare nu reţin incidenţa vreunui termen de prescripţie, dar care, însă, pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Cluj există şi se aplică.

Apreciază că instituţia prescripţiei sancţionează pasivitatea debitorului, ÎNSĂ recurentele nu au stat în pasivitate, neavând practic posibilitatea de a li se admite o astfel de cerere având în vedere că nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probaţiune, nu au beneficiat de recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, stabilindu-se dreptul reclamanţilor de a beneficia de VRS 605 începând cu data de 08.08.2016.

Deosebit de important este faptul că, în cazul consilierilor de probaţiune, nu a fost recunoscut acest drept de către angajator. Acest drept a fost recunoscut doar prin intermediul cererilor de chemare în judecată formulată de reclamantele consilieri de probaţiune, motiv pentru care nu se poate aplica VRS 605,225 RON cu respectarea termenului general de prescripţie.

Recurentele consideră că, anterior pronunţării primei hotărâri prin care este recunoscut altor salariaţii din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, nu au avut absolut nicio posibilitate reală şi efectivă de a li se admite o astfel de cerere. Or, accesul la justiţie doar pentru a le fi respinsă o astfel de cerere, încalcă dispoziţiile art. 6 CEDO.

În concluzie data când titularul dreptului, în speţă reclamantele, au cunoscut sau după împrejurări trebuiau să cunoască naşterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data naşterii dreptului la acţiune (art. 268 alin. (1) lit. C) din Codul Muncii) este reprezentată de data pronunţării primei hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei prin raportare la VRS 605,225 RON, în favoarea altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie respectiv sentinţa civilă numărul 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2019 definitivă prin decizia civilă nr. 286/24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

În consecinţă, chiar şi în ipoteza admiterii prin absurd a aplicării art. 2523 din C. civ. şi/sau art. 268 alin. (1) lit. C) din Codul Muncii, iar nu a dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 137 din 2000, termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani nu se aplică, recurentele neavând nicio posibilitate reală şi efectivă de a formula o astfel de cerere anterior momentului 01.08.2016, neputându-li-se imputa pasivitatea care să atragă ca şi sancţiune prescripţia datorită faptului că, aşa cum a arătat, nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probaţiune, nu au beneficiat de recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/2019 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin.

În mod cert acesta a fost şi motivul pentru care la nivelul ICCJ, CSM, Curţii de Apel Constanţa şi Curţii de Apel Târgu Mureş s-au emis acte administrative care recunosc personalului din aceste instituţii VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016, neputându-se reţine o eventuală pasivitate a personalului auxiliar de specialitate şi conex şi impunându-se sancţionarea acestora prin invocarea prescripţiei.

Nu se poate reţine motivarea uzitată de către prima instanţă - vezi pag. 14 alin. (4) din sentinţă - atunci când reţine faptul că "Aceste dispoziţii legale (cele ale art. 171 alin. (1) Codul muncii) nu pot fi interpretate în sensul invocate de reclamanţi, respectiv că ar fi aplicabile doar în cazul prescripţiei dreptului la acţiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante", aceasta deoarece aceste prevederi reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, adică a dreptului de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată instanţei de judecată, nicidecum situaţia emiterii unei decizii administrative, două lucruri total diferite.

Apreciază că sunt în situaţia în care, prin Hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021 li s-a respins contestaţia împotriva Deciziei nr. 208/20 aprilie 2021, emisă de către Preşedintele Curţii de Apel Cluj, în lipsa unei analize efective a solicitărilor lor, probate cu hotărâri judecătoreşti, cu prevederi legale, decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale, decizii administrative.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Cluj a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii pronunţate de către instanţa de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Controlul judiciar declanşat de recurentele-reclamanţi are ca obiect Hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021 şi Decizia nr. 208/20 aprilie 2021, emisă de către Preşedintele Curţii de Apel Cluj, cu privire la perioada recunoscută pentru plata diferenţelor dintre drepturile salariate încasate şi cele cuvenite personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Cluj şi a instanţelor din circumscripţia acesteia - art. 1 - 3 din decizie.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că, instanţa de fond a omis a analiza fondul cauzei şi nu a răspuns în întregime motivelor de nelegalitate expuse prin cererea de chemare în judecată, respectiv existenţa unor ordine emise de alţi ordonatori de credite începând cu data de 1 august 2016, decizia CCR nr. 794/2016, existenţa unei hotărâri judecătoreşti favorabile pentru o parte dintre reclamanţi.

Astfel, judecătorul fondului a procedat la respingerea acţiunii ca nefondată, fără a răspunde tuturor criticilor aduse de reclamanţi, ci doar a constatat că "susţinerile reclamanţilor, care au invocat situaţia existentă în alte cazuri, potrivit înscrisurilor anexate la cererea de chemare în judecată, nu pot să conducă la concluzia anulării, respectiv revocării în parte, a actelor contestate, din moment ce pentru intervalul de timp care se situează în afara termenului de prescripţie de 3 ani, există doar posibilitatea, iar nu obligaţia de a recunoaşte şi plăti drepturile salariale respective".

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

Or, în cauza de faţă, din perspectiva considerentelor generale înfăţişate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului nu a motivat corespunzător soluţia adoptată.

Având în vedere că instanţa de fond nu a expus motivele pentru care a apreciat că este nefondată acţiunea într-un mod care să corespundă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi exigenţelor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici menţionate de către recurente, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., împotriva sentinţei civile nr. 1971 pronunţate la 17 decembrie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023.