Tax Limitations Ruling Upheld: 2012 Assessments Time-Barred, Appeals Rejected
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by the tax authorities (AJFP Prahova and ANAF) against the appellate judgment, thereby upholding the lower court’s partial annulment of tax assessment decisions and related accessory obligations for fiscal year 2012 (corporate income tax of 26,114 RON and VAT of 24,087 RON, plus penalties and interest), while the remainder of the initial claim (additional VAT, profit tax, and salary contributions totaling 1,518,591 RON) remained rejected. The dispute arose from a taxpayer’s challenge to tax inspection reports and assessment decisions issued in 2019, alleging that the tax authority’s right to assess additional obligations for 2012 was time-barred. The decisive legal basis was the mandatory application of the High Court’s interpretive decision (Decizia nr. 21/2020) on the statute of limitations under Articles 91(1)-(2) and 23 of O.G. nr. 92/2003, holding that the five-year limitation period for profit tax runs from January 1 of the year following the fiscal year in which the taxable profit was realized—not from the date of filing the tax declaration—so that the period for 2012 expired on January 1, 2018, before the inspection began on September 21, 2018; the interpretive decision applies to pending cases, not just future ones, and the appeals were rejected as unfounded.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 35 din Legea nr. 571/2003, art. 517 alin. (4) din C. proc. civ, art. 517 alin. (2) C. proc. civ, art. 517 alin. (4) C. proc. civ, art. 44 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ; Tax Limitations Ruling Upheld: 2012 Assessments Time-Barred, Appeals Rejected: The dispute arose from a taxpayer’s challenge to tax inspection reports and assessment decisions issued in 2019, alleging that the tax authority’s right to assess additional obligations for 2012 was time-barred. The decisive legal basis was the mandatory application of the High Court’s interpretive decision (Decizia nr. 21/2020) on the statute of limitations under Articles 91(1)-(2) and 23 of O.G. nr. 92/2003, holding that the five-year limitation period for profit tax runs from January 1 of the year following the fiscal year in which the taxable profit was realized—not from the date of filing the tax declaration—so that the period for 2012 expired on January 1, 2018, before the inspection began on September 21, 2018; the interpretive decision applies to pending cases, not just future ones, and the appeals were rejected as unfounded.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for rejecting the appeals filed by the defendants as unfounded.
Procedural rule applied to dismiss the appeals as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a solicitat:
(i) anularea, în parte, a Deciziei nr. 435/25.10.2019, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/22.02.2019 şi a Deciziei de impunere nr. xh x/22.02.2019, pentru suma totală de 1.518.591 RON, compusă din 654.028 RON cu titlu de cota TVA stabilită suplimentar, 495.811 RON cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar şi 368.752 RON cu titlu de contribuţii aferente salariilor, stabilite suplimentar;
(ii) anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x/07.03.2019 (act subsecvent vizând obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare) si a Deciziei de impunere nr. x/07.03.2019 (act subsecvent vizând obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere).
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 20 din 06 martie 2020, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 11 martie 2020, sub nr. x/2020.
1.4. La termenul din data de 8 iulie 2020, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 108 din 03 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
(ii) a anulat în parte Decizia nr. 435 din 25.10.2019, Decizia de impunere xh nr. x/22.09.2019 pentru creanţele principale suplimentare aferente anului 2012, constând în impozit pe profit în cuantum de 26.114 RON şi TVA în cuantum de 24.087 RON, precum şi Deciziile nr. 120769 din 07.03.2019 privind penalităţile de nedeclarare, respectiv dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente acestor creanţe;
(iii) a respins în rest cererea ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 108 din 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.
În motivarea recursului, pârâta ANAF susţine că sentinţa recurată este dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 23 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 91 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data începerii inspecţiei fiscale.
Arată că instanţa de fond a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabilii obligaţii fiscale, făcând aplicarea în speţă a Deciziei nr. 21/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, deşi cauza de faţă vizează acte administrative fiscale supuse prescripţiilor extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare pronunţării deciziei interpretative, reprezentând situaţii juridice trecute. Aceste acte au fost emise, comunicate şi au intrat în circuitul civil anterior pronunţării Deciziei nr. 21/2020, iar deciziile pronunţate în interesul legii produc efecte doar pentru viitor, potrivit art. 517 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Mai susţine recurenta-pârâtă că, deşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii asigură aplicarea unitară a legii de către toate instanţele de judecată, totuşi caracterul său obligatoriu este supus principiului neretroactivităţii şi necesităţii respectării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia EDO şi jurisprudenţei CEDO.
Concluzionează recurenta-pârâtă că, întrucât Decizia nr. 21/2020 nu este aplicabilă în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă de la data depunerii declaraţiei fiscale pentru obligaţiile datorate bugetului, iar nu de la data formării bazei impozabile.
3.2. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova ("AJFP Prahova") a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.
După o scurtă expunere a situaţiei de fapt ce a condus la promovarea litigiului, recurenta-pârâtă învederează că, pentru impozitul pe profit aferent anului 2012, termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale a început să curgă, potrivit dispoziţiilor art. 91, raportat la art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi la art. 35 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică din momentul constituirii bazei de impunere. Momentul constituirii bazei de impunere este reprezentat de ziua în care contribuabilul depune declaraţiile de impunere, iar în cazul impozitului pe profit acest moment este reprezentat de data depunerii declaraţiei anuale de impozit pe profit.
Susţine că, potrivit art. 22 şi 23 din O.G. nr. 92/2003, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în acelaşi moment şi tot atunci se naşte şi dreptul organului fiscal de a stabili obligaţia fiscală. Prin legea fiscală au fost stabilite termene până la care persoana impozabilă trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile fiscale şi abia după împlinirea acestor termene organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei. O interpretare contrară ar putea da naştere la o confuzie între momentul constituirii bazei de impunere (determinarea profitului impozabil anual prin declaraţia fiscală) şi momentul generării elementelor care o compun (veniturile şi cheltuielile din cursul anului calendaristic).
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinări faţă de ambele recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin recursurile declarate, pârâtele au susţinut critici referitoare la soluţia dată de instanţa de fond asupra prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, pârâta ANAF contestând incidenţa în speţă a Deciziei nr. 21/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, iar pârâta AJFP Prahova susţinând nelegalitatea soluţiei primei instanţe, ca urmare a unei greşite intepretări şi aplicări a prevederilor art. 91 raportat la art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În cauză, prima instanţă a constatat intervenită prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili impozit pe profit suplimentar pentru anul 2012, reţinând, potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., aplicabilitatea Deciziei nr. 21/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.
Recurenta-pârâtă ANAF a susţinut inaplicabilitatea acestei decizii, din perspectiva efectelor temporale pe care hotărârea interpretativă le produce doar după data publicării în Monitorul Oficial, critică pe care Înalta Curte o constată a fi nefondată.
Contrar argumentelor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar reţine că Decizia nr. 21/2020 este aplicabilă în toate cauzele similare, aflate în curs de judecată pe rolul instanţelor şi a căror soluţionare depinde de dezlegarea problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii. Această interpretare derivă din dispoziţiile art. 517 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora decizia nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese (hotărârile judecătoreşti definitive sau, după caz, irevocabile), per a contrario decizia interpretativă produce efecte cu privire la cauzele pendinte, care nu au fost definitiv soluţionate la data publicării sale în Monitorul Oficial. Acesta este, de altfel, şi motivul reglementării de către legiuitor, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., a unui caz de suspendare facultativă a judecării acestor cauze, până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, pentru a preîntâmpina pronunţarea unor soluţii contrare interpretării pe care Înalta Curte o va da problemei de drept sesizate.
În concluzie, Decizia nr. 21/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, se aplică în speţa de faţă, câtă vreme publicarea în Monitorul Oficial a intervenit pe parcursul soluţionării cauzei, anterior pronunţării unei hotărâri definitive.
Cum în cauză este incident efectul obligatoriu al interpretărilor date de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, vor fi respinse, ca nefondate, şi criticile formulate de recurenta-pârâtă AJFP Prahova, prin care se susţine o interpretare şi aplicare diferită a textelor de lege ce au făcut obiectul interpretării obligatorii a Înaltei Curţii. Relevantă, pentru stabilirea momentului de început al cursului termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţa fiscală, nu este data depunerii declaraţiei la care face referire art. 35 din Legea nr. 571/2003, ci data la care a avut loc constituirea bazei de impunere aferente impozitului pe profit, astfel cum rezultă din considerentele deciziei interpretative, care, la pct. 72 şi 76 statuează că, "Dispoziţiile art. 16, 19 din Codul fiscal şi art. 23, 91 din Codul de procedură fiscală, care, coroborate, trimit la constituirea bazei de impunere care generează creanţa fiscală, nu fac referire la momentul depunerii declaraţiei fiscale de impunere şi nu conduc la concluzia că baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o declară prin declaraţie anuală de impozit pe profit.", precum şi că, "Declaraţia fiscală nu constituie baza de impunere, ci aceasta trebuie depusă tocmai ca urmare a faptului că a fost deja constituită o bază de impunere în anul fiscal anterior, care a dat naştere dreptului de creanţă fiscală şi obligaţiei fiscale corelative."
În concluzie, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, raportat la Decizia nr. 21/2020. Termenul de prescripţie de cinci ani pentru stabilirea impozitului pe profit aferent anului 2012 a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2013 (iar nu de la 1 ianuarie a anului următor datei depunerii declaraţiei de impozit pe profit, cum eronat susţine recurenta-pârâtă) şi s-a împlinit la data de 01.01.2018, astfel că, la data începerii inspecţiei fiscale (21.09.2018), dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale era prescris.
Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 44 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâte, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 108 din 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.