Denial of guide dog access at private retail premises constitutes discrimination under Romanian anti-discrimination law despite lack of discriminatory intent

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 5 aprilie 2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD", "Consiliul"), a solicitat:

(i) în principal, anularea Hotărârii nr. 83/09.02.2022 adoptată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pronunţată în Dosarul nr. x/2021, ca nelegală şi netemeinică, cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON;

(ii) în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii, în sensul înlocuirii amenzii cu sancţiunea avertismentului şi obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 311 din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul B. în cuantum de 1000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 311 din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că sentinţa atacată nu îndeplineşte cerinţa motivării, cuprinzând argumente generice, succinte, cu privire la analiza criticilor referitoare la caracterul nemotivat al hotărârii CNCD.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că instanţa de fond a apreciat eronat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000. Curtea a reţinut greşit că petentul a fost supus unui tratament diferenţiat pe criteriul dizabilităţii sale, considerând că simpla sesizare a organelor de poliţie reprezintă o faptă de lezare a demnităţii, în condiţiile în care, în realitate, organele de poliţie au fost chemate doar în scopul clarificării statutului juridic al câinelui însoţitor, aspect a cărui lămurire era esenţială pentru a permite accesul câinelui în incinta magazinului. Împrejurarea că dispoziţiile art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 permit accesul liber al câinilor-ghizi nu scuteşte persoana cu dizabilităţi de obligaţia prezentării documentelor justificative. Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, reţinând că a existat un tratament diferenţiat aplicat pârâtului, deşi acesta a fost tratat la fel ca oricare persoană care ar fi intrat în magazin însoţită de un câine.

Consideră recurenta-reclamantă, contrar celor reţinute de prima instanţă, că aplicarea art. 15 din O.G. nr. 137/2000 este condiţionată de o intenţie expresă în sensul atingerii demnităţii sau creării unei atmosfere ostile împotriva persoanei cu dizabilităţi, situaţie neregăsită în cauză şi, deşi nu a reţinut intenţia ca formă de vinovăţie, instanţa a făcut aplicarea acestui text de lege în cauză.

Recurenta-reclamantă susţine că nu sunt întemeiate nici argumentele instanţei de fond privind îndeplinirea condiţiilor cumulative de constatare a situaţiei de discriminare, respectiv: existenţa unei deosebiri, excluderi, restricţii sau preferinţe; această diferenţă să fie cauzată de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie, socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu; diferenţa având ca bază una dintre cauzele anterior menţionate să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Cât priveşte prima condiţie, arată recurenta că nu a existat un tratament diferenţiat aplicat intimatului-pârât B., întrucât acelaşi tratament ar fi fost aplicat oricărei persoane care ar fi dorit să intre în magazin însoţită de un câine, iar motivul pentru care situaţia a trebuit clarificată de organele de poliţie a fost refuzul intimatului-pârât de a prezenta un document justificativ al statutului câinelui. Agentul de pază şi angajaţii societăţii au obligaţia de a efectua verificări şi de a se asigura că sunt respectate normele de conduită în magazin. În magazin se pot afla şi persoane alergice la animale de companie ori persoane care se pot simţi intimidate de prezenţa acestor animale, sau copii care ar dori să interacţioneze cu animalele de companie, iar comportamentul animalelor, chiar şi ale câinilor dresaţi, poate fi imprevizibil. În aceste condiţii, faptul că intimatului-pârât i s-a cerut să clarifice statutul câinelui nu poate reprezenta o faptă care să lezeze demnitatea persoanei cu dizabilităţi.

În ceea ce priveşte a doua condiţie, recurenta-reclamantă susţine că nu se poate identifica un criteriu pe baza căruia să fi existat o acţiune de discriminare, câtă vreme pârâtului B. nu i s-a refuzat accesul în magazin pe motiv că este persoană nevăzătoare, fiind doar necesară lămurirea statutului juridic al câinelui, iar în privinţa celei de-a treia condiţii, arată că nu a existat elementul voliţional din partea agentului de pază, în sensul aplicării unui tratament discriminatoriu pârâtului B. şi nici nu s-a conturat efectul interdicţiei persoanei nevăzătoare de a face cumpărături în magazin, aceasta continuând cumpărăturile după lămurirea situaţiei.

Consideră recurenta că instanţa de fond a reţinut în mod greşit şi incidenţa prezumţiei relative de discriminare, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. Această prezumţie nu este incidentă câtă vreme faptele prezentate nu sunt de natură să conducă la aparenţa unei discriminări, iar conduita societăţii nu a vizat în niciun moment statutul persoanei cu dizabilităţi, ci a urmărit doar clarificarea statutului câinelui însoţitor.

Prin ultimul rând de critici, recurenta-reclamantă invocă greşita aplicare a normelor legale privind proporţionalitatea sancţiunii dispuse. Chiar dacă s-ar reţine existenţa unei fapte de discriminare, aceasta nu justifică aplicarea amenzii contravenţionale de 5000 RON, în contextul în care intimatul-pârât şi soţia sa au refuzat să prezinte documentele doveditoare, reprezentanţii societăţii au depus diligenţe în vederea clarificării situaţiei intervenite, urmărind exclusiv soluţionarea corespunzătoare a incidentului, iar după lămurirea statutului juridic al câinelui, intimatul-pârât a continuat să facă cumpărături, alături de soţia sa şi de câinele ghid. Aşadar, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, sancţiunea amenzii este disproporţionată, instanţa de fond aplicând eronat criteriile legale de individualizare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, contrar afirmaţiilor recurentei-reclamante, constată că prima instanţă a analizat în mod complet toate argumentele şi apărările formulate de părţi, inclusiv motivul de nelegalitate susţinut de reclamantă cu privire la pretinsa nemotivare a hotărârii CNCD contestate şi a expus în mod corespunzător raţionamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Considerentele expuse cu privire la invocata nemotivare a actului administrativ au o întindere suficient de amplă (aproximativ o pagină a sentinţei fiind ocupată de aceste considerente) şi nu au caracter generic, ci se raportează în mod specific la conţinutul actului dedus judecăţii.

Instanţa de control judiciar mai reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătoreşti nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde argumente suficient de ample, care confirmă analiza efectivă a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de societatea reclamantă, inclusiv a celui referitor la caracterul nemotivat al actului administrativ.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care susţin concluzia netemeiniciei motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea Hotărârii CNCD nr. 83/2022, astfel că în speţă nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greşitei aplicări a art. 15, art. 2 alin. (1) şi art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

În esenţă, recurenta-reclamantă a apreciat a nu fi îndeplinite condiţiile existenţei unei fapte de discriminare, întrucât nu a existat un tratament diferenţiat aplicat intimatului-pârât B. în calitate de persoană cu dizabilităţi, orice persoană având obligaţia de a lămuri statutul câinelui însoţitor pentru a i se permite accesul cu acesta în magazin, iar sesizarea organelor de poliţie s-a realizat doar în scopul clarificării situaţiei apărute. A mai susţinut că nu a existat în niciun moment elementul voliţional al intenţiei de a aduce atingere demnităţii persoanei sau de a crea o atmosferă ostilă împotriva persoanei cu dizabilităţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi valorificate în sensul indicat de recurentă. Din actele aflate în dosarul administrativ, rezultă că intimatului-pârât B., persoană cu dizabilităţi (nevăzătoare), i s-a pus în vedere de către agentul de pază să părăsească magazinul A. întrucât era însoţit de un câine şi, deşi intimatul a adus la cunoştinţă faptul că este însoţit de un câine-ghid pentru nevăzători, care, conform art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, are acces liber şi gratuit în toate locurile publice şi în mijloacele de transport, a fost solicitată intervenţia unui echipaj de poliţie, faţă de refuzul persoanei nevăzătoare de a părăsi magazinul. În acest context, Înalta Curte, achiesând la concluzia primei instanţe, constată că, prin faptele şi atitudinea adoptată faţă de intimatul-pârât, reprezentanţii societăţii reclamante au lezat demnitatea persoanei nevăzătoare şi au creat o atmosferă ostilă şi intimidantă la adresa acesteia, cerându-i să părăsească incinta magazinului chiar şi după aducerea la cunoştinţă a statutului câinelui ghid şi solicitând intervenţiei organelor de poliţie, deşi comportamentul persoanei nevăzătoare nu era de natură a necesita luarea unei astfel de măsuri.

Apărarea recurentei în sensul că prezenţa organelor de poliţie era necesară pentru verificarea documentelor care atestă că intimatul, persoană nevăzătoare, era însoţit de un câine ghid, nu este de natură a înlătura fapta de discriminare. Recurenta-reclamantă a susţinut că intimatul-pârât ar fi refuzat prezentarea documentelor care atestă calificarea câinelui, aspect pe care acesta nu îl confirmă, arătând că în niciun moment nu i-a fost cerută o astfel de dovadă, iar din actele dosarului nu rezultă aspectele susţinute de reclamantă şi nici că intimatul-pârât ar fi manifestat un comportament social reprobabil, care să facă necesară prezenţa organelor de poliţie. Înalta Curte constată că, prin discuţiile purtate public cu agentul de pază şi prin solicitarea repetată de a părăsi magazinul, adresată în prezenţa celorlalte persoane prezente în magazin, culminând cu chemarea organelor de poliţie de către conducerea magazinului, intimatul-pârât B. a fost supus unui tratament diferenţiat, injust şi ostil, pe baza dizabilităţii sale, postura în care a fost pus fiind de natură a-i leza demnitatea.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că ar fi aplicat acelaşi tratament oricărei alte persoane însoţită de un câine, invocând şi responsabilitatea pe care o are faţă de siguranţa şi sănătatea cumpărătorilor aflaţi în magazin, argument care nu are rolul de a o exonera de fapta reţinută în sarcina sa. În speţă nu se află în discuţie accesul în magazin al oricărei persoane însoţite de un câine, ci accesul unei persoane nevăzătoare însoţite de un câine ghid, care ar trebui să fie exercitat nerestricţionat în spaţiile publice, conform art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, indiferent de prezenţa sau nu a altor persoane în acele spaţii. Faţă de acest text de lege, recurenta-reclamantă avea obligaţia de informare şi instruire a propriilor angajaţi şi a colaboratorilor care asigurau accesul în incinta magazinului, cu privire la dreptul de acces liber al câinelui-ghid.

Cât priveşte elementul voliţional al faptei discriminatorii, Înalta Curte reţine că prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu pot fi interpretate în sensul că presupun dovedirea intenţiei săvârşirii faptei discriminatorii, ca o condiţie pentru constatarea faptei şi aplicarea sancţiunii contravenţionale. Potrivit textului de lege, constituie contravenţie "acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.". Aşadar, legiuitorul a incriminat comportamentul discriminatoriu nu doar atunci când are ca scop producerea consecinţelor enumerate, ci şi atunci când vizează astfel de consecinţe, fără ca autorul să urmărească producerea lor.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentei în sensul continuării cumpărăturilor de către intimatul-pârât după clarificarea situaţiei, câtă vreme fapta de discriminare fusese săvârşită (intimatul-pârât suportând anterior tratamentul injust discriminator) şi, pe de altă parte, continuarea cumpărăturilor s-a făcut doar după intervenţia organelor de poliţie, aspect necontestat de recurentă, iar nu ca urmare a atitudinii permisive a societăţii.

Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea de către prima instanţă a prezumţiei de discriminare prevăzute de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, potrivit căruia persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. Acest principiu se regăseşte şi în cuprinsul art. 8 din Directiva 2000/43, dar şi în jurisprudenţa CJUE din cauzele C-303/06 Coleman împotriva Attridge Law şi Steve Law şi cauza C/81/12 Asociaţia Accept.

Înalta Curte a constatat în considerentele anterioare că elementele factuale invocate de intimatul-pârât în faţa CNCD converg în sensul susţinerii discriminării directe, astfel că reclamanta avea sarcina de a dovedi contrariul. Or, reclamanta nu a făcut dovada contrară, în sensul că nu ar fi fost încălcat principiul egalităţii de tratament, prin luarea unor măsuri sau acţiuni concrete în vederea combaterii cadrului ostil, degradant şi intimidant creat faţă de persoana cu dizabilităţi.

În concluzie, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este corectă, iar criticile reclamantei sunt nefondate, în speţă fiind corect interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 2 alin. (1), art. 15 şi art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 64 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, cu privire la legalitatea Hotărârii CNCD nr. 83/2022, din perspectiva constatării faptei de discriminare.

Referitor la criticile recurentei-reclamante vizând proporţionalitatea sancţiunii contravenţionale aplicate, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate, nefiind decelată o aplicare eronată a criteriilor de individualizare a sancţiunii de către CNCD ori o greşita analiză a acestora de către instanţa de fond.

La stabilirea amenzii contravenţionale în sumă de 5000 RON, Consiliul a avut în vedere o serie de criterii expres indicate în actul administrativ, respectiv necunoaşterea de către reclamanta a prevederilor legale, neadaptarea condiţiilor de pătrundere a persoanelor cu dizabilităţi de vedere în incinta magazinului, neinstruirea personalului în acest sens, deşi exista această obligaţie, precum şi negarea propriei culpe, susţinând faptul că pârâtul este singurul vinovat pentru ca nu s-a legitimat sau nu a legitimat câinele. Analizând aceste criterii, instanţa de fond a reţinut că sancţiunea este adecvată şi proporţională, fiind corect individualizată în raport cu circumstanţele săvârşirii faptei, iar solicitarea reclamantei de înlocuire a amenzii contravenţionale cu avertisment nu poate fi primită, având în vedere importanţa deosebită a valorii sociale ocrotite şi necesitatea respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi.

În recurs, reclamanta a reiterat susţinerile referitoare refuzul intimatului-pârât de a prezenta documente care atestă calificarea câinelui însoţitor, susţinând şi că reprezentanţii magazinului au urmărit doar soluţionarea corespunzătoare a situaţiei şi i-au permis persoanei nevăzătoare continuarea cumpărăturilor, după clarificarea situaţiei.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sancţiunea aplicată a fost corect individualizată de CNCD, iar prima instanţă a analizat corect criteriile care au determinat Consiliul să se orienteze spre aplicarea unei amenzi, iar nu a unei sancţiuni mai blânde (avertismentul).

Atât în fond, cât şi în recurs, atitudinea recurentei-reclamante a fost una de nerecunoaştere a faptei de discriminare şi a propriei responsabilităţi în producerea incidentului din data de 19.02.2022, susţinând constant că persoanei nevăzătoare îi revine culpa de a fi refuzat prezentarea actelor câinelui însoţitor, aspect care a fost negat de aceasta şi care nu rezultă din niciuna din probele administrate în cauză. Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, poziţia recurentei-reclamante reprezintă un element circumstanţial de natură să întărească concluzia potrivit căreia aceasta nu a conştientizat importanţa valorii sociale ocrotite (protecţia drepturilor persoanelor cu dizabilităţi) şi care, în raport de circumstanţele săvârşirii faptei, justifică aplicarea amenzii contravenţionale. Aspectele invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură a contura pretinsul caracter neproporţional al sancţiunii, în raport de gravitatea încălcării, sens în care Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi din perspectiva corectei aplicări în speţă a prevederilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 311 din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.