Conflict between a jurisdictional ruling and subsequent substantive application of labor versus administrative law in disciplinary dismissal cases

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2023

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub dosar nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 51/16.04.2019, obligarea la reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior, precum şi plata drepturilor salariale cuvenite în perioada 18.04.2019 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia publică deţinută anterior, aceea de subinginer silvic şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă, indexate, majorate şi actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea tribunalului şi calea de atac exercitată împotriva acesteia

Prin sentinţa civilă nr. 1018/CA/11.11.2021, prima instanţă a respins excepţiile invocate de către pârâtă, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.. şi a anulat Decizia nr. 51/16.04.2019 privind desfacerea disciplinară a contractului individual de munca al reclamantului, dispunând reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, respectiv cea de subinginer silvic; a obligat pârâta la plata drepturilor salariale către reclamant pentru perioada cuprinsă între data încetării contractului de muncă şi a momentului reintegrării în funcţie, precum si la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat pe toată această perioadă, toate aceste drepturi indexate şi actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculate până la data plăţii efective; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile pronunţate de tribunal pârâta B. a declarat recurs principal, iar reclamantul A. a declarat recurs incident.

3. Hotărârea pronunţată în recurs a cărei revizuire se solicită

Prin decizia nr. 746 din data de 21 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/62/201*, Curtea de Apel Braşov a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1018/CA/11.11.2021 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o, în parte, şi în rejudecare a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a menţinut în rest sentinţa atacată; a respins recursul incident declarat de recurentul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1018/CA/11.11.2021, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

4. Cererea de revizuire formulată în cauză

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea cererii de revizuire, a susţinut că există o hotărâre definitivă a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată prin decizia nr. 746 de la data de 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în soluţionarea recursului.

Astfel, a precizat revizuentul că în cadrul dosarului nr. x/2020, care a avut ca obiect soluţionarea conflictului de competenţă invit între instanţe cu privire la competenţa materială de judecată a cauzei de faţă, s-a stabilit în mod definitiv şi imperativ faptul că revine secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Braşov competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A..

În opinia revizuentului, doar în condiţiile identificării unei norme derogatorii exprese în conţinutul O.U.G. nr. 59/2000 personalul contractual va beneficia în temeiul acesteia de un alt regim juridic decât cel instituit prin Legea nr. 188/1999, ipoteză inaplicabilă în speţă.

S-a arătat că vocaţia Codului muncii de a fi aplicat cu titlu de normă generală în privinţa raporturilor juridice analizate este limitată chiar de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din cuprinsul său, normă în virtutea căreia prevederile codului sunt aplicabile şi raporturilor juridice de muncă ce se pot naşte în baza unor reglementări speciale, doar în măsura în care legile speciale aplicabile nu conţin norme derogatorii.

A mai susţinut că instanţa de judecată care a pronunţat regulatorul de competenţă a dezlegat, definitiv, chestiunea litigioasă privitoare la normele aplicabile litigiului dedus judecăţii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 188/1999, fără ca o altă instanţă să poată statua diferit.

Tribunalul Braşov, în dosarul civil nr. x/2019, a analizat în mod corect norma de drept material aplicabilă în cauza, raportându-se la aspectele anterior indicate, respectiv la autoritatea de lucru judecat a dispoziţiilor sentinţei Curţii de Apel Braşov nr. 22/2020, pronunţată în dosarul civil nr. x/2020, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, acesta neputând recalifica natura litigiului după voinţa exclusivă a angajatorului, revizuentul făcând parte din personalul silvic, iar potrivit art. 58 alin. (1) din O.G. nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, lege cu caracter special faţă de Codul muncii.

Cu toate acestea, în analiza recursului formulat împotriva acestei sentinţe de către intimata B., instanţa de control judiciar, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a ignorat total dispoziţiile şi cuprinsul sentinţei Curţii de Apel Braşov nr. 22/2020, pronunţată în dosarul civil nr. x/2020, făcând abstracţie cu totul de existenţa acesteia, încălcând autoritatea de lucru judecat a acesteia, apreciind eronat că în speţă sunt incidente dispoziţiile codului muncii.

Curtea a concluzionat că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile din Codul muncii privind răspunderea disciplinară a intimatului reclamant-recurent, astfel încât urmează a analiza legalitatea şi temeinicia deciziei contestate prin raportare la dispoziţiile art. 251-252 din Codul muncii. Prin aplicarea acestor dispoziţii ale Codului muncii, instanţa de control judiciar, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul, casând în parte sentinţa atacată, iar în rejudecare a respins cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, fiind mai mult decât evidentă necesitatea anulării acesteia din cauza încălcării autorităţii de lucru judecat şi trimiterea cauzei spre rejudecare în condiţii de legalitate şi cu respectarea dispoziţiilor sentinţei nr. 22/2020, doar astfel fiind respectate şi garantate drepturile revizuentului, inclusiv dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

Revizuentul a opinat că în cauză este îndeplinită condiţia ca hotărârile potrivnice să conţină elementele caracteristice existenţei autorităţii de lucru judecat, prin urmare în temeiul dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ. se impune anularea deciziei atacate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, argumentând, în esenţă, că motivul invocat privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii de stabilire a competenţei este neîntemeiat.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, dar şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că cererea de revizuire este nefondată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Temeiul de drept invocat în susţinerea cererii de revizuire, anume art. 509 alin. (1) C. proc. civ., prevede că "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:… 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Totodată, art. 430 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.", iar art. 431 C. proc. civ. statuează că "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.".

În continuare, Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 22/2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit că procesul de fond revenea în competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ. În motivare, în esenţă, s-a arătat că, în virtutea normei de trimitere cuprinse în art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, Legea nr. 188/1999 se aplică personalului silvic, cu titlu de lege generală, sub toate aspectele care interesează statutul profesional, deci inclusiv în privinţa aspectelor ce vizează regimul sancţionator; în plus, dispoziţiile art. 52 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000 stabilesc expres dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţie ce nu operează vreo distincţie referitoare la calitatea persoanei sancţionate disciplinară, distincţie ce nu poate fi realizată nici pe cale interpretativă.

În acest context, Înalta Curte subliniază că prin sentinţa civilă nr. 22/2020 s-a stabilit în favoarea instanţei de contencios administrativ competenţa de judecată în proces, reţinându-se că îi revine acesteia atributul de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de sancţionare disciplinară, indiferent de modul în care a fost constituit raportul de muncă lato sensu al persoanei sancţionate, respectiv dacă reclamantul-revizuent era funcţionar public sau era personal contractual, fără însă ca respectivele considerente să aibă aptitudinea de a tranşa inclusiv temeiul de drept aplicabil pe fondul problemei litigioase deduse judecăţii, aşa cum a susţinut revizuentul.

În acelaşi timp, prin decizia civilă nr. 746/R/2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în cadrul controlului judiciar efectuat asupra sentinţei de la fond a Tribunalului Braşov, s-a statuat că răspunderea personalului silvic angajat cu contract de muncă, din vina şi în legătură cu munca sa, este o răspundere civilă contractuală, fiind reglementată de art. 254 alin. (1) din Codul muncii, iar dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 trebuie interpretate ca făcând trimitere la răspunderea disciplinară reglementată de Codul muncii, având în vedere că, prin semnarea unui contract individual de muncă, între părţi s-a născut un raport juridic de dreptul muncii.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 58 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, care dispun că personalul silvic se împarte în două categorii, respectiv funcţionarii publici, numiţi în funcţie printr-un act administrativ, şi personalul contractual, care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 10 din Codul muncii. Or, conform dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 doar în măsura în care ordonanţa de urgenţă nu dispune altfel şi în sensul că dispoziţiile respective vizează alte aspecte decât cele care privesc răspunderea disciplinară a personalului silvic, angajat în baza unui contract de muncă, în cazul căruia sunt aplicabile prevederile art. 247-252 din Codul muncii, act normativ ce reglementează raporturile de muncă izvorâte dintr-un contract individual de muncă.

Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a mai constatat că angajarea răspunderii disciplinare a personalului silvic angajat în baza unui contract individual de muncă nu se poate realiza prin emiterea ordinului sau dispoziţiei de sancţionare, în condiţiile art. 77 - 82 din Legea nr. 188/1999, întrucât aceste persoane nu se află într-un raport de serviciu cu autoritatea silvică, născut şi exercitat în baza actului administrativ de numire, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, fiindu-le aplicabile dispoziţiile din codul muncii, faţă de prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) şi art. 117 din Legea nr. 188/1999.

În cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu realizează un control de legalitate şi temeinicie asupra hotărârii a cărei revizuire se solicită, fiind îndreptăţită doar să constate dacă prin ultima hotărâre s-a adus atingere autorităţii de lucru judecat rezultată din prima hotărâre.

Or, din interpretarea textelor legale anterior citate şi prin raportate la considerentele celor două hotărâri în raport de care se invocă contrarietatea, Înalta Curte reţine ca nefiind întrunită situaţia descrisă de motivul de revizuire în discuţie.

Înalta Curte are în vedere faptul că revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare, iar atunci când este întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi admisă dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: (i) existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, (ii) hotărârile judecătoreşti în cauză să fie potrivnice şi (iii) să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. În acest din urmă sens, hotărârile definitive potrivnice sunt acelea care s-au pronunţat în dosare separate, astfel că prin hotărârea din cel de-al doilea dosar s-a încălcat autoritatea lucrului judecat rezultată din hotărârea pronunţată în primul dosar.

Or, hotărârile pe care revizuentul le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt date în soluţionarea aceluiaşi dosar, respectiv sunt emise pe parcursul procesual al cauzei şi au în vedere, mai întâi, stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, iar apoi judecata în soluţionarea recursului, care a analizat şi fondul acţiunii.

Sub acest aspect, cererea de revizuire nu poate fi admisă.

În orice caz, din perspectiva pretinsei încălcări prin decizia definitivă a cărei revizuire se solicită a autorităţii de lucru judecat a sentinţei definitive reprezentând regulator de competenţă, Înalta Curte arată că instanţa de recurs a Curţii de Apel Braşov nu a infirmat prin decizia sa competenţa de judecată a instanţei de contencios administrativ cu privire la proces, respectiv unicul aspect stabilit prin sentinţa civilă nr. 22/2020 pronunţată anterior de Curtea de Apel Braşov în regulatorul de competenţă.

Astfel, potrivit art. 135 C. proc. civ., instanţa competentă să judece conflictul va hotărâri asupra competenţei de judecată a acţiunii respective, astfel că acele considerente pe care le dezvoltă în justificarea soluţiei sale privesc doar aspectul competenţei de judecată, iar nu însuşi modul de soluţionare a fondului cererii de chemare în judecată.

În aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 22/2020 prin emiterea deciziei civile nr. 746/2022, aceasta din urmă fiind singura care a statuat pe fondul raportului de drept litigios. Astfel, instanţa de contencios administrativ, învestită ca urmare a hotărârii de stabilire a competenţei materiale procesuale, a procedat la soluţionarea problemei de drept deduse judecăţii, rezultată dintr-un contract de muncă, fiind necontestat în cauză că revizuentul făcea parte din categoria personalului contractual care desfăşura activitate în baza unui contract de muncă în cadrul intimatei. Ca atare, instanţa de contencios administrativ, învestită cu soluţionarea cauzei prin regulatorul de competenţă, procedează la judecata pe fond a acesteia, identificând normele legale aplicabile raportului substanţial de drept dintre părţile cauzei, unul care avea la bază contractul de muncă al revizuentului, aspect substanţial cu caracter autonom în relaţia cu competenţa de judecată şi care constituie un aspect de drept procesual.

Faţă de cele arătate în precedent, în temeiul dispoziţiilor art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată, inclusiv solicitarea revizuentului de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât, raportat la dispoziţiile art. 451 şi următoarele C. proc. civ., îi incumbă revizuentului culpa în declanşarea unui mecanism procesual invalidat şi, în mod corespunzător, sarcina de a suporta propriile cheltuieli efectuate în acest scop.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 746/R/2022 din 21 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.