Audiovisual broadcasting sanctions: failure to substantiate accusations and solicit third-party rebuttal under the Audiovisual Content Code
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the appellate court's prior decision that rejected the broadcaster's challenge to a public reprimand imposed by the National Audiovisual Council. The dispute concerned a television broadcaster's administrative sanction for violating audiovisual content regulations by airing unproven accusations of immoral conduct against a third-party individual without providing evidence or attempting to contact that person for their perspective. The Court determined that the broadcaster failed to satisfy the dual legal obligation under Article 40(1) of the Audiovisual Regulation Code to both substantiate claims regarding illegal or immoral behaviors and secure the accused party's right of reply, noting that the sanction was proportionate and the minimum penalty justified by the minor effects of the violation under Article 90 of the Audiovisual Law.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 483 C. proc. civ, art. 487 C. proc. civ, art. 489 alin. (1) C. proc. civ, art. 489 alin. (3) C. proc. civ, art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002; Audiovisual broadcasting sanctions: failure to substantiate accusations and solicit third-party rebuttal under the Audiovisual Content Code: The dispute concerned a television broadcaster's administrative sanction for violating audiovisual content regulations by airing unproven accusations of immoral conduct against a third-party individual without providing evidence or attempting to contact that person for their perspective. The Court determined that the broadcaster failed to satisfy the dual legal obligation under Article 40(1) of the Audiovisual Regulation Code to both substantiate claims regarding illegal or immoral behaviors and secure the accused party's right of reply, noting that the sanction was proportionate and the minimum penalty justified by the minor effects of the violation under Article 90 of the Audiovisual Law.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the operative part for the dismissal of the appeal in administrative litigation.
Civil procedure code provision cited in the operative part as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2023
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23.12.2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului (CNA), a solicitat anularea Deciziei CNA nr. 667/26 noiembrie 2020, prin care reclamanta a fost sancţionată cu somaţie publică pentru pretinsa încălcare a prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările si completările ulterioare; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1703/17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.
1.3 Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs solicitând, în temeiul dispoziţiilor legale de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea sentinţei civile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În esenţă, în motivare, a arătat că prima instanţă a pronunţat soluţia cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material deoarece judecătorul fondului a reţinut în mod eronat că lipsa vizionării înregistrării emisiunii nu constituie un motiv de nulitate, nefiind indicat de parte textul de lege care ar reglementa o asemenea sancţiune. Partea recurentă-reclamantă şi-a întemeiat aceste susţineri pe disp. art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, care se referă la faptul că pentru individualizarea unei sancţiuni, în cazul în care a fost săvârşită o faptă, se ţine seama de gravitatea acesteia, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile ce i-au fost aplicate anterior.
S-a mai precizat că la momentul la care a fost emisă decizia de către Consiliul Naţional Audiovizualului, acesta nu a avut în vedere toate împrejurările care ar putea servi la aprecierea gravităţii faptei şi care ar ajuta la evaluarea eventualelor pagube.
A susţinut recurenta că, în mod eronat, a reţinut prima instanţă că faptele relatate ar constitui acuzaţii privind comportamente imorale, deoarece aceste fapte erau anterior constatate prin hotărâri judecătoreşti definitive, de către alte instanţe de judecată.
Ulterior, au fost reluate o serie de elemente circumscrise situaţiei de fapt, mai precis aspectele care au fost relatate în cadrul emisiunii ce a făcut obiect al sancţiunii aplicate de Consiliul Naţional Audiovizualului recurentei-reclamante A. S.R.L., cu precizarea că toate informaţiile furnizate publicului sunt obţinute de la DGASPC Argeş şi privesc lipsa consimţământului părinţilor pentru ca minora să-şi perfecţioneze pregătirea şi gimnastica.
A mai invocat recurenta lipsa oricărui prejudiciu de imagine adus vreunei persoane, emisiunea fiind realizată în formatul obişnuit şi în stilul consacrat, fără a se încălca dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului.
Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului nu a depus întâmpinare.
2. Procedura de soluţionare a recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:
2.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Prin decizia CNA nr. 667 din data de 26.11.2020, reclamanta a fost sancţionată cu somaţie publică pentru încălcarea art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, prin aceea că în cadrul emisiunii de divertisment "Visuri la cheie", difuzată în data de 21.10.2020, începând cu orele 20:25, "au fost aduse acuzaţii nedovedite la adresa d-nei B. (mama C.) fără să conţină şi punctul de vedere al acesteia şi fără a fi prezentate dovezi care să ateste realitatea faptelor imputate". Consiliul a reţinut că "în cazul în care se aduc acuzaţii unei persoane, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoana acuzată trebuie contactată şi invitată să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care refuză sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt"; or, reclamanta "nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, pe de o parte, afirmaţiile incriminatoare nu au fost probate, iar, pe de alta parte, nu s-au făcut precizări potrivit cărora persoana vizată de comentariile acuzatoare ar fi fost contactată pentru a-şi expune opinia şi aceasta ar fi refuzat acest demers, sau aspectul că aceasta nu ar fi putut fi contactată".
Împotriva soluţiei Consiliului Naţional al Audiovizualului, societatea A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în judecată, respinsă de prima instanţă ca fiind neîntemeiată.
Sentinţa civilă de la fondul cauzei a fost atacată cu recurs de reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.".
Înalta Curte mai reţine şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., în sensul că "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că, prin intermediul recursului, se urmăreşte a se supune Înaltei Curţi conformitatea hotărârii primei instanţe cu normele de drept aplicabile în raport şi de motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Preliminar, Înalta Curte observă că sentinţa litigioasă a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 22 august 2022, astfel încât, potrivit art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cererea de recurs trebuia motivată în termen de 15 zile de la comunicare, art. 487 C. proc. civ. stabilind că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs în afară de anumite situaţii cu caracter excepţional, ce nu sunt aplicabile în cauză; totodată, art. 489 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea recursul sau motivele de recurs formulate peste termen.
În concret, Înalta Curte constată că prin concluziile orale susţinute la termenul de astăzi, 24 noiembrie 2023, recurenta-reclamantă prin avocat nu şi-a limitat susţinerile la criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs, ci a invocat şi critici noi, suplimentare acelora. Or, aceste din urmă motive suplimentare de recurs, fără a reprezenta o dezvoltare a criticilor iniţiale, au fost formulate dincolo de termenul legal de 15 zile de la comunicare, ce a început să curgă la 22 august 2022.
În plus, ipoteza art. 489 alin. (3) C. proc. civ. nu se confirmă în cauză, întrucât textul legal vizează posibilitatea instanţei de invocare a unor motive de ordine publică, fără a mai admite şi dreptul părţii interesate de a invoca peste termen motive de recurs de ordine publică.
În consecinţă, respectivele motive noi de recurs nu determină o legală învestire a instanţei de control judiciar, fiind invocate după împlinirea termenului legal imperativ pentru formularea recursului şi, astfel, nu fac obiectul verificării.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 40 alin. (1) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, reţinut ca temei de drept al emiterii deciziei nr. 667/2020 prin care Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat-o pe partea recurentă-reclamantă cu somaţie publică de intrare în legalitate, are următorul conţinut:
"În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt".
Din conţinutul deciziei CNA litigioase şi din cuprinsul sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că în cadrul emisiunii, în urma căreia a fost aplicată sancţiunea contestată, au fost aduse acuzaţii unei terţe persoane "privind fapte sau comportamente imorale", în sensul textului normativ mai sus indicat, mai exact lipsa legăturilor strânse cu propriul copil şi lipsa acordului pentru ca acesta să îşi perfecţioneze pregătirea sportivă în gimnastică.
Din lectura atentă a normei juridice indicate anterior rezultă că obligaţia legală a radiodifuzorului, recurenta-reclamantă A. S.R.L., era una multiplă, respectiv de a oferi dovezi ale faptelor sau comportamentelor imorale de care era acuzată în cadrul emisiunii terţa persoană, mama unei minore, precum şi de a solicita punctul de vedere al acesteia, dacă i se aduceau asemenea acuzaţii.
Or, recurenta-reclamantă, deşi a arătat în faţa Consiliului Naţional al Audiovizualului şi a primei instanţe de judecată că a obţinut dovezi de la Direcţia Generală de a Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, respectiv că a prezentat fapte conforme cu hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior de instanţe cu privire la situaţia încredinţării minorei, totuşi nu a făcut şi dovada că ar fi invitat-o pe mama minorei să-şi exprime punctul de vedere în raport de faptele imorale de care era acuzată.
Înalta Curte subliniază că şi acestea din urmă au fost motive pentru care partea recurentă a fost sancţionată, astfel că la pronunţarea soluţiei sale prima instanţă a raportat situaţia de fapt la normele de drept incidente şi a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, apreciind că individualizarea sancţiunii a fost efectuată corespunzător gravităţii faptei săvârşite de societatea A. S.R.L., câtă vreme acesteia i-a fost aplicată o sancţiune uşoară prevăzută de lege, fiind respectat astfel art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, text potrivit căruia "Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.".
În acest din urmă sens, deşi prin cererea de recurs societatea A. S.R.L. impută intimatului-pârât CNA faptul de a nu fi vizionat integral emisiunea respectivă, iar primei instanţe faptul de a nu fi anulat actul litigios pentru acest motiv, totuşi partea recurentă-reclamantă nu indică aspectul esenţial din cursul emisiunii care ar fi fost de natură să demonstreze că terţei persoane vizate de afirmaţiile făcute în cursul emisiunii i-ar fi fost solicitat punctul de vedere sau că aceasta nu ar fi putut fi contactat spre acest rezultat.
Sub acest aspect, în mod corect a arătat Curtea de Apel Bucureşti că în conţinutul deciziei CNA puteau fi reproduse doar pasajele relevante din emisiunea respectivă, anume acelea care erau vizate de încălcarea normei juridice aplicabile.
În orice caz, prima instanţă nu a negat obligaţia autorităţii publice intimate-pârâte de a fi vizionat emisiunea, ci dimpotrivă a constatat că înregistrarea acesteia a fost vizionată de către membrii CNA şi a arătat că aceasta putea interveni de manieră legală şi în afara cadrului şedinţei de audieri din 26 noiembrie 2020.
Nici autoritatea publică intimată-pârâtă şi nici judecătorul fondului nu au negat scopul nobil urmărit prin respectiva emisiune sau prin seriile de emisiuni din categoria respectivă, ci au observat că, într-o situaţie punctuală, prin emisiunea vizată nu s-a respectat în integralitate cadrul normativ în materie. Or, caracterul izolat al manifestării respective a avut efectul aplicării unei sancţiuni cu somaţie publică de intrare în legalitate în sarcina A. S.R.L., anume o sancţiune minimă stabilită de Legea nr. 504/2002, premisa acesteia regăsindu-se în art. 90 alin. (3) din Legea amintită, respectiv "efectele unei fapte ... sunt minore ...".
Cum sancţiunea aplicată a fost minimă, nu rezultă pretinsa vătămare afirmată de recurenta-reclamantă raportat la dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002. În acest sens, nu trebuie confundate criteriile pentru aplicarea sancţiunii cu elementele constitutive ale contravenţiei, doar primele fiind vizate de textul de lege menţionat imediat anterior. Altfel spus, împrejurarea că efectele unei fapte sunt minore prezintă relevanţă doar pentru individualizarea sancţiunii aferente, în condiţiile art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 care prevede aplicarea unei somaţii publice de intrare în legalitate, iar nu pentru însăşi reţinerea contravenţiei. Or, în cauza de faţă este necontestat că a fost aplicată chiar sancţiunea în discuţie, necesară scopului legitim al apărării demnităţii altuia.
În continuare, Înalta Curte arată că, deşi prima instanţa a validat unele apărări ale reclamantei sub aspectul demonstrării realităţii faptelor imputate, totuşi judecătorul fondului nu a reţinut a fi fost demonstrată şi îndeplinirea obligaţiei radiodifuzorului în legătură cu obţinerea punctului de vedere al persoanei la care s-au referit acele afirmaţii, astfel că nu au fost realizate de către societatea A. S.R.L. toate cerinţele impuse de art. 40 alin. (1) din Codul aprobat prin Decizia CNA nr. 220/2011.
Sub acest aspect sunt legale observaţiile primei instanţe care a reţinut că, din moment ce demnitatea este un atribut al persoanei, nu este determinantă ponderea sau relevanţa pe care acuzaţia respectivă o are în cadrul emisiunii; astfel, nu contează importanţa pe care o acordă acelei acuzaţii cel care formulează sau permite formularea acuzaţiei, ci felul în care este resimţită atingerea adusă demnităţii terţei persoane.
Deşi partea recurentă-reclamantă apreciază că afirmaţiile au privit realităţi obiective, confirmate de probe provenite de la autorităţile publice, totuşi din situaţia de fapt reiese că terţei persoane, mama minorei vizate de emisiune, i-au fost imputate lipsa legăturilor strânse cu minora şi neimplicarea în pregătirea sa. O astfel de conduită nu apare însă a fi conformă cu ceea ce se admite sau aşteaptă în societate în relaţia unei mame cu copilul său, punând aşadar în discuţie un aspect de moralitate.
Altfel spus, unei terţe persoane i-a fost imputată o conduită imorală, ceea ce însă nu se poate aprecia a rămâne fără urmări în ceea ce o priveşte, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi identificată de către cunoscuţi prin relaţiile de rudenie sau afinitate avute cu participanţii la acea emisiune, chiar dacă numele său şi imaginea sa nu au fost făcute publice. Din acest punct de vedere, partea recurentă-reclamantă nu a oferit nicio demonstraţie că nu exista nicio altă persoană care să o fi putut recunoaşte astfel pe mama despre care s-a discutat în emisiune din perspectiva unei conduite imorale.
Într-un astfel de context, art. 40 alin. (1) din Codul aprobat prin Decizia CNA nr. 220/2011 impune nu doar dovedirea afirmaţiilor privind comportamentul imoral, ci şi acordarea în favoarea persoanei vizate a posibilităţii de a prezenta un punct de vedere, deoarece nu poate fi exclusă posibilitatea de a se oferi o justificare parţială a acelei conduite şi o diminuare a oprobriului public.
De altfel, nimic nu împiedica partea recurentă-reclamantă ca, demonstrând prin probe contextul familial înfăţişat în respectiva emisiune pentru minora vizată de scopul nobil urmărit, să ofere şi terţei persoane posibilitatea de a exprima un punct de vedere, în măsura în care dorea să procedeze astfel, pentru ca demnitatea acesteia să beneficieze de o formă minimală de protecţie, iar telespectatorii să aibă posibilitatea să cunoască opiniile tuturor celor în discuţie.
Reiese astfel şi proporţionalitatea impunerii sancţiunii, deoarece recurenta-reclamantă, cunoscând obligaţiile ce îi revin, a ales să nu solicite acel punct de vedere de la terţa persoană, cu efectul unui unic mod de prezentare a conduitei criticate.
În final, acceptând prin reducere la absurd apărările recurentei-reclamante în sensul că familia minorei era alcătuită în epocă doar din bunicii acesteia, dispare justificarea admiterii în emisiune a oricărei afirmaţii referitoare la terţe persoane care nu ar fi avut legătură familială cu minora amintită. În aceste condiţii, apărarea analizată nu este de natură să atingă scopul vizat de partea recurentă.
Pentru aceste considerente, apreciind că niciuna dintre criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă nu este aptă a conduce la reformarea sentinţei civile, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Faţă de cele arătate în precedent, nefiind identificate motive de casare/nelegalitate a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1703 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.