Admissibility and prescription of separate damages action under administrative litigation law following annulment of insurance guarantee fund decision

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (FGA), să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi penalităţi de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 1.164 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 267 de la data de 18.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei; a admis în parte cererea modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR; a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.164 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021; a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit sentinţei, dar nu mai mult de 300 de RON, precum şi la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, redus; a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, şi obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, în esenţă, s-a arătat că sentinţa este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 11 şi art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 precum şi a art. 8 alin. (3) raportat art. 19 din Legea nr. 554/2004, nefiind respectată competenţa exclusivă şi expresă a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilite in cadrul Legii nr. 213/2015.

Urmare a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 2034 din data de 27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvenţă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. - S.A, s-a declanşat procedura administrativă privind efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. Procedura administrativa, cu caracter special, menţionata prevede si modalitatea de soluţionare a cererilor creditorilor de asigurări, respectiv obligaţia comisiei speciale prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 şi 13 alin. (4) din Legea 213/2015 de a admite cererea de despăgubire sau de plata si de a efectua plata in limita plafonului de garantare, iar in caz de refuz, de a emite o Decizie de respingere.

În cauza, intimata a solicitat penalităţile/dobânzile în mod direct în faţa instanţei de judecată, astfel încât prevederile Legii nr. 213/2015 au fost încălcate, în raport de principiul de drept accesorium sequitur principale, precum şi a principiului separaţiei puterilor în stat.

A precizat că se impunea admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, intimaţii putând sa solicite accesorii la despăgubiri reprezentând creanţe de asigurări de la FGA numai urmând procedura administrativa de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurentul că, în mod greşit, instanţa de judecata a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, cererea de plata disputata in prezenta cauza a fost soluţionata prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata in cadrul dosar x/2018 În soluţionarea contestaţiei, prin Decizia ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile pârâţilor, iar sentinţa civila nr. 4902/27.11.2018 pronunţata de CAB in dosar a rămas definitiva. Prin urmare, intimata a solicitat CAB in cadrul dosarului. nr. x/2018 atât anularea deciziei FGA nr. 14452/2018, cat si obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plata respinse prin decizie.

Or, daca prin acţiunea de fata intimata solicita penalităţi/dobânzi, in temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestaţia ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, sens în care nu exista nicio justificare legala sau raţionala pentru care aceasta sa nu fi putut sa solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor si plata de penalităţi sau de dobânzi.

S-a prevalat recurentul de dispoziţiile art. 2210 alin. (1) C. civ., precizând că dreptul de creanţa al intimatului împotriva asigurătorului RCA falit B. s-a născut la data plaţii despăgubirilor către asiguratul sau CASCO.

Dreptul la a solicita aceste despăgubiri de la FGA s-a născut la data de 31.08.2015 (data publicării in MO a Deciziei ASF 2034/27.08.2015, asa cum rezulta din dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004).

Dreptul la accesoriile reprezentând penalităţi, solicitate de intimata in temeiul Normei ASF nr. 23/2014 s-a născut faţă de asigurătorul B. potrivit art. 37 din Norma nr. 23/2014, iar în privinţa dobânzilor penalizatoare, acordate greşit de instanţa de fond, acestea au fost pretinse de intimata in temeiul răspunderii civile delictuale, aplicându-se deci regulile acestui tip de răspundere.

În opinia recurentului dreptul la eventuale dobânzi penalizatoare pentru fapta ilicita producătoare de prejudiciu, respectiv decizia anulata de instanţa, s-a născut la data comunicării respingerii cererii de plata prin Decizia nr. 14452/2018, aceasta numai in cazul ipotetic in care ar exista vreun temei pentru acordarea lor.

Intimata A. a susţinut eronat că recurentul datorează penalitati/dobanzi la despăgubirile solicitate prin cererile de plata ce au făcut obiectul Deciziei nr. 14452/2018, susţinând că, deşi a depus cererea de plata in 2016, FGA i-a plătit despăgubiri abia in 2021, termenul de soluţionare a cererilor de plata fiind in opinia sa de 30 de zile de la depunerea cererii, in lipsa unui termen expres prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea solicitării, pe cale separată de acţiunea in anulare a actului administrativ, repararea pagubei, însa Legea nr. 554/2204 prevede aceasta posibilitate cu caracter de excepţie, condiţionat, respectiv de existenta unei cauze de împiedicare a cuantificării pagubei in termenul stipulat pentru exercitarea acţiunii in anularea actului.

Prin urmare, Legea contenciosului administrativ da posibilitatea exercitării separate a acţiunii in despăgubire fata de acţiunea in anularea actului, dar nu in orice condiţii, ci numai daca acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii in anularea actului.

În situaţia în care producerea pagubei are loc într-un interval de timp anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ, iar persoana vătămată cunoaşte ori, cu o diligentă rezonabilă, poate cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, aceasta trebuie să solicite repararea prejudiciului in integrum odată cu acţiunea principală (împotriva actului cauzator al prejudiciului), potrivit regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Or, în cauza de faţă, intimata nu a făcut dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ ce face obiectul dosar x/2018, de vreme ce aceasta solicita penalităţi de întârziere in temeiul legii, respectiv in temeiul unei dispoziţii prevăzute in legislaţia RCA in sarcina asigurătorilor, respectiv Normei ASF nr. 23/2014, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului proprie a intimatei sau, in privinţa dobânzilor, in temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu (in afara de calculul matematic respectiv).

Pe cale de consecinţa, cererea intimatei privind obligarea FGA in temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, actualizata la plata de dobânzi legale este inadmisibila si din perspectiva aplicării prevederilor Legii nr. 554/2004, nu numai a Legii nr. 213/2015.

În mod greşit instanţa de judecata a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Având in vedere faptul că intimata ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere in soluţionarea cererii de plata, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a cererii, iar nu la o diferenţa de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardiva in raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Procedura administrativa de plata, necontencioasa, prevăzuta de Legea nr. 213/2015 este completata de lege si cu o procedura contencioasa, cu caracter derogatoriu in privinţa deciziilor de respingere emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin urmare, având in vedere faptul ca intimata a contestat in 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita in prezenta cauza aplicarea de penalitati/dobanzi, precum si faptul ca nu exista niciun motiv sa nu ceara aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv in cadrul dosarului nr. x/2018, a arătat că acţiunea de fata este tardiva, in raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, care se aplica cu precădere fata de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În mod greşit instanţa de fond a considerat faptul ca acţiunea de faţă ar fi in termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei in temeiul acestor dispoziţii.

Fata de aceste împrejurări soluţia acordării de care instanţa de fond a dobânzilor legale penalizatoare de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 şi pana la data de 28.10.2021 este nelegala, sumele in discuţie, nici daca ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acţiune in justiţie, dreptul material la acţiune fiind prescris si în temeiul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 mai sus citat.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu consecinţa respingerii acţiunii şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 8, 18, 19 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (3), (11) şi 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare în cauză, dar a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, cu consecinţa menţinerii ca fiind legală şi temeinică a sentinţei civile recurate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, recurentul-pârât a criticat modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, dar şi soluţia cu privire la fondul problemei de drept deduse judecăţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, criticile părţii recurente sunt nefondate, în condiţiile în care potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din acelaşi act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competenţa sa exclusivă de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă, ca urmare a cererii adiţionale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluţionarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparţine instanţei de contencios administrativ competenţa generală de soluţionare a unei astfel de acţiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiţii, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acţiunii analizate, existând în antecedenţa procesului de faţă o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretenţiile pecuniare ale intimatei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A. şi admisă de prima instanţă nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanţa conferită de recurentul-reclamant normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condiţiile art. 1 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligaţie legală a intimatei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acţiunea în discuţie prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA iniţială, înscriindu-se în premisa esenţială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată." - fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

După cum a arătat în mod corect prima instanţă, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească prin hotărârea definitivă pronunţată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaştea existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-intimată ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, presupunând că reclamanta-intimată ar fi învestit în precedent Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât şi de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluţia în legătură cu pretenţiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanţa principală însăşi nu a fost analizată de către instanţa respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-intimată ar fi fost îndreptăţită la acordarea accesoriilor.

Or, în mod legal a argumentat Curtea de Apel Bucureşti că ar fi excesiv a conchide în procesul de faţă că este inadmisibilă acţiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanţa iniţial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deşi a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat şi la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanţa principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei.

Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 26.03.2021 şi modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare, intimata - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/28.01.2016.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/28.01.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/28.01.2016.

În acest context, dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 1.164 RON, care de altfel a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine nici vreo tardivitate a cererii de chemare în judecată, formulate la data de 26.03.2021, şi nici prescrierea dreptului la acţiune.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al intimatei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, câtă vreme pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri intimata-reclamantă trebuia să cunoască în concret întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind o creanţă - dobândă legală - care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 1.164 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

Nu este pertinentă pentru susţinerea pretinsei tardivităţi a acţiunii nici referirea la termenul instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru contestarea deciziei FGA, deoarece acţiunea de faţă nu priveşte anularea unui astfel de act administrativ, ci un efect juridic al hotărârii judecătoreşti definitive de anulare a actului respectiv.

În sfârşit, în mod corect a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, în limita dispusă de instanţa de fond.

Înalta Curte constată că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1.164 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 şi până la data de 28.10.2021.

În acelaşi sens, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 1.164 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA, neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Date fiind aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca intimata-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.164 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul-recurent a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate în limita sumei de 1.164 RON, achitând-o la data de 29.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 1.164 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul-recurent a procedat la analiza cererii de plată în discuţie, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea intimată-reclamantă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei litigioase din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii intimate-reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în ceea ce priveşte suma de 1.164 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul-recurent şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii recurente-pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 1.164 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 1.164 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de intimata-reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, aspectele invocate de către partea recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În acelaşi timp, Înalta Curte va admite cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, faţă de soluţia de respingere a căii de atac formulate de această din urmă parte procesuală, care în accepţiunea textului de lege de la art. 453 C. proc. civ., este partea din proces căzută în pretenţii. Astfel, se va acorda intimatei suma de 879,28 RON reprezentând onorariul de avocat, aşa cum rezultă din extrasul de cont ataşat la dosarului, care, împreună cu factura emisă, fac dovada cheltuielilor efectuate de intimată pentru asigurarea apărărilor în proces.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 267 din 18 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 267 din 18 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 879,28 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.