Statutory interest awarded against Guarantee Fund for delayed insurance payment; contractual penalties rejected.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 30.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 7007,43 RON, calculate până la data de 09.06.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1660 pronunţată la data de 12.112022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a respins ca neîntemeiate excepţiile prematurităţii şi lipsei de interes, invocate din oficiu; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3.055 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma datorată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului penalităţilor şi rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în principal în penalităţi de întârziere, iar în subsidiar dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea recursului, partea recurentă-reclamantă a arătat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Consideră că, dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului şi obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

A arătat că momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, iar momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice, cu atât mai mult cu cât cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea nr. 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată a A. S.A. în termen de 30 de zile. Faptul că FGA a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă.

A susţinut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

A invocat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere. De asemenea, se invocă art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel fiind, a susţinut că textele de lege de mai sus reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi, recurenta-reclamantă precizând că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a penalităţilor solicitate.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, a arătat că atunci când nu există o evaluare contractuală sau legală a prejudiciului, făcută printr-o normă specială, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, anume art. 1 alin. (3).

În speţă, deşi FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor în 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, ceea ce impune aplicarea dobânzii penalizatoare în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

A susţinut că atâta vreme cât A. S.A. este îndreptăţită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, iar FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR este o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre reclamantă şi pârât s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în realitate cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui chemat să repare prejudiciul.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, pe cale de excepţie, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, a arătat că cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin decizia pronunţată de ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Astfel, prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cat si obligaţia FGA de analizare a cererii de plata si de efectuare a plăţii, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

În consecinţă, a susţinut că se impune casarea sentinţei recurate şi, după rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii, a precizat că solicitarea de despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată se putea formula, cel mai târziu, odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, iar nu la o diferenţa de 3 ani, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 coroborat cu dispoziţiile art. 8 şi art. 19 din Legea 554/2004.

Procedura administrativa de plata, necontencioasa, prevăzuta de Legea nr. 213/2015 este completata de lege si cu o procedura contencioasa, cu caracter derogatoriu in privinţa deciziilor de respingere emise de Fondul de garantare a asiguraţilor, prevăzută de art. 8 raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, faţă de împrejurarea că reclamanta a contestat decizia de respingere a cererii de despăgubire în anul 2018, despăgubiri în raport de care se solicită în dosarul de faţă aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faţă de faptul că nu există niciun motiv ca daunele moratorii să fie solicitate pe cale separată, a apreciat că acţiunea de faţă este tardivă.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, acelaşi recurent-pârât a precizat că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat faptul ca acţiunea de faţă ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004. Astfel, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Raţionamentul instanţei de fond, în sensul că recurenta-reclamanta a fost în imposibilitate de a cunoaşte întinderea prejudiciului accesoriu până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 (dosar nr. x/2018, soluţionat definitiv prin respingerea recursurilor declarate atât de A. cât şi de FGA, la data de 13.10.2021), nu corespunde realităţii, deoarece însăşi recurenta-reclamanta a solicitat prin cererea modificatoare, acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată până la data plăţii efective a debitului.

Or, este evident că, la data de 13.10.2021, a fost soluţionată în mod definitiv contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 28.10.2021, FGA a efectuat în tot plata despăgubirii urmare a analizării pe fond a cererii, cererea modificatoare fiind formulată de către recurenta-reclamanta cu mult înainte, respectiv la data de 25.06.2021, motiv pentru care, în mod greşit instanţa a reţinut că la data formulării cererii modificatoare, dreptul pretins privind accesoriile era actual.

Astfel, reclamanta cunoştea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016.

Considerentele instanţei de fond cu privire la faptul că A. a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 03.05.2018, data emiterii deciziei FGA nr. 14452, este nereală, având în vedere că inclusiv reclamanta a solicitat aceste prejudicii începând cu a 31-a zi următoare celei la care a depus cererea de plată la FGA.

De asemenea, este nereala susţinerea reclamantei ca prezenta acţiune nu putea fi depusa înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti in materia acestui tip de cereri, ori de pronunţarea Deciziei nr. 29/2020 a ÎCCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acţiune a fost depusa înainte de soluţionarea definitiva a dosarului nr. x/2019, si anume data de 31.03.2021, si, pe de alta parte, Decizia interpretativă a ÎCCJ data in RIL nr. 22/2019 menţionează clar ca pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul si întinderea sa.

In speţa, reclamanta cunoştea existenta si întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea in termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/11.03.2016, acesta fiind termenul la care pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererea de plata.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordarea despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situaţii a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Chiar daca s-ar aprecia ca, întrucât despăgubirile solicitate constau in penalităţi/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripţie pentru fiecare in parte este data scadentei fiecărei prestaţii în parte. După împlinirea termenului de prescripţie de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalitati.

Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate in condiţiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, având in vedere raţionamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferita de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia sa o cunoască de la care curge acest termen de prescripţie.

Prin urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situaţii a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Pe fondul cauzei, a precizat că în mod eronat a reţinut prima instanţă faptul că sunt îndeplinite condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate fapta ilicită şi prejudiciu.

O cerinţă ce se deduce din interpretarea normelor privind atragerea răspunderii civile delictuale a FGA este aceea ca pentru angajarea răspunderii patrimoniale, este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actului administrativ anulat.

Unicul motiv pentru care FGA a respins la plată cererea intimatei-reclamante este legat de interpretarea nelegală de către FGA a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Consideră că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu este vinovat, iar esenţial pentru atragerea răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, prin săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie.

Singura obligaţie imputată FGA prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018 (decizia definitivă pronunţându-se la data de 13.10.2021) era aceea de a analiza pe fond cererile de plată depuse de A., iar în urma verificării dosarului de daună să efectueze plata sumelor solicitate, iar în caz de respingere să emită o decizie în acest sens.

Totodată, a arătat că dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci pe această cale s-a stabilit o obligaţie de a face, respectiv de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2018, se poate apela la calea prevăzută de art. 24 din Legea 554/2004.

Cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Întreaga reglementare a acţiunii în contencios administrativ atrage concluzia potrivit cu care acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată pe cale separată, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, tot în legătură cu acest aspect, în lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, A. se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Faţă de faptul ca FGA nu este un asigurător si nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, că FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi că legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si să instrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus şi instanţa de fond, conduce la ideea că se impune casarea sentinţei recurate cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi, analizând excepţiile, să se respingă acţiunea formulată de A. pe cale de excepţie, iar pe fond, să se respingă ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei A. S.A. ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

II.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată că aceasta susţine prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice.

Înalta Curte constată că argumentul este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Astfel fiind, condiţia esenţială pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Înalta Curte reţine că pentru perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condiţiile în care prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat despăgubiri, acestea nu se pot acorda deoarece temeiul de drept invocat implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) şi momentul plăţii efective de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 şi art. 1535 din C. civ. "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.", respectiv "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/2016, în ceea ce priveşte suma de 3.055 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia, iar emiterea deciziei sus-menţionate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptăţită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3.055 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susţinută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speţa dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancţiune atât timp cât, pentru soluţionarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)". De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.".

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată şi data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanţei recurentei-reclamante nu se pronunţase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de către prima instanţă.

Cu privire la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziţii "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 3.055 RON cu titlul de creanţă de asigurări intră în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 3.055 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Nu poate fi admisă nici solicitarea părţii reclamante-recurente de acordare a penalităţilor de 0,1% prevăzute de Ordinul CSA nr. 14/2011, analiza primei instanţe sub acest aspect fiind legală.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ - HP), prin care s-a reţinut că "În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)".

Relevante sunt şi prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: "i) creanţe de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)".

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

- art. 481 alin. (2): "Contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)";

- art. 49: "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.";

- art. 50 alin. (1): "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)" [s.n.].

De asemenea, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită.";

* art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".[s.n.]

De asemenea, relevante sunt prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(…)";

* art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.";

* art. 64:,,(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: (…). (…) (4) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sau şi le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(...)". [s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menţionate, Înalta Curte observă că în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor reclamantei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Textul normei (art. 1 alin. (2) reglementează aşadar în mod explicit faptul că prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului/utilizatorului, iar nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie.

Deşi este real că prevederile art. 37 din Normă sunt incluse în Partea I, Titlul III referitor la contractul de asigurare, acestea fac referire la despăgubirea persoanei prejudiciate/a asiguratului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea obligaţiilor de la art. 36, situaţia penalităţilor cuvenite asigurătorului CASCO al persoanei prejudiciate, datorate pentru neachitarea la termen a despăgubirii, fiind reglementată prin norme speciale derogatorii, care se regăsesc în Partea a II-a cu denumirea marginală "Norme tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor şi plata despăgubirilor", Titlul III - Plata despăgubirilor, începând cu art. 64 din Normă.

Se constată astfel că dispoziţiile art. 64 din Norma din 2011 nu fac parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din Partea a II-a a actului.

Din interpretarea sistematică a textelor de lege menţionate, Înalta Curte va observa că, în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, creanţele de asigurări în sensul Legii nu conţin sumele reprezentând plata de penalităţi de întârziere. Aceste penalităţi de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a propriilor obligaţii legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind aşadar în strânsă legătură cu culpa asiguratorului RCA, iar nu cu culpa asiguratului.

În plus, în cauza de faţă partea reclamantă-recurentă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei de 3.055 RON, ci o întârziere a pârâtului FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 64 din Norma respectivă nu este nici măcar prezentă.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta-recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

În consecinţă, penalităţile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanţei de asigurări.

În concluzie, recursul formulat de recurenta-reclamantă este nefondat.

II.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), Înalta Curte constată prin cererea de recurs acesta a criticat modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, dar şi soluţia cu privire la fondul problemei de drept deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest text de lege a fost indicat în mod formal de către pârât, toate criticile dezvoltate de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR fiind circumscrise motivului de casare ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că analiza instanţei de control judiciar se va efectua doar pe acest aspect al interpretării/aplicării greşite a legii în cauză.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, criticile părţii recurente-pârâte sunt nefondate, în condiţiile în care potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din acelaşi act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competenţa sa exclusivă de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă, ca urmare a cererii adiţionale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluţionarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparţine instanţei de contencios administrativ competenţa generală de soluţionare a unei astfel de acţiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiţii, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acţiunii analizate, existând în antecedenţa procesului de faţă o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretenţiile pecuniare ale recurentei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A. şi admisă de prima instanţă, nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanţa conferită de recurentul-pârât normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condiţiile art. 1 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligaţie legală a recurentei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acţiunea în discuţie prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA iniţială, înscriindu-se în premisa esenţială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată." - fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

După cum a arătat în mod corect prima instanţă, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească prin hotărârea definitivă pronunţată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaştea existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât şi de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluţia în legătură cu pretenţiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanţa principală însăşi nu a fost analizată de către instanţa respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptăţită la acordarea accesoriilor.

Or, în mod legal a argumentat Curtea de Apel Bucureşti că ar fi excesiv a conchide în procesul de faţă că este inadmisibilă acţiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanţa iniţial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deşi a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat şi la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanţa principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei.

Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 30.03.2021 şi modificată la data de 28.06.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/03.11.2016.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/2016.

În acest context, dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 3.055 RON, care de altfel a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine nici vreo tardivitate a cererii de chemare în judecată, formulate la data de 30.03.2021, şi nici prescrierea dreptului la acţiune.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, câtă vreme pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri recurenta-reclamantă trebuia să cunoască în concret întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind o creanţă - dobândă legală - care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 3.055 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

Nu este pertinentă pentru susţinerea pretinsei tardivităţi a acţiunii nici referirea la termenul instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru contestarea deciziei FGA, deoarece acţiunea de faţă nu priveşte anularea unui astfel de act administrativ, ci un efect juridic al hotărârii judecătoreşti definitive de anulare a actului respectiv.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acesta a susţinut în esenţă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede nu termen pentru soluţionarea cererilor adresate FGA, astfel că instanţa de fond nu putea să reţină nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi nici să oblige FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea termenului de 30 de zile; că întrucât Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata daunelor moratorii, nu se poate stabili un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere; că, deşi recurenta-reclamantă a invocat aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, acest text de lege nu este incident, în condiţiile în care FGA este o instituţie de drept public şi nu un profesionist.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 3.055 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 şi până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 3.055 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Date fiind aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3.055 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul-recurent a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate în limita sumei de 3.055 RON, achitând-o la data de 29.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 3.055 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul-recurent a procedat la analiza cererii de plată în discuţie, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă-recurentă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei litigioase din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante-recurente, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în ceea ce priveşte suma de 3.055 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul-recurent şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte-recurente se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 3.055 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, în mod corect a arătat prima instanţă că nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 3.055 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, conform art. 13 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

Cu privire la criticile recurentului-pârât în sensul că în speţă nu este vorba de raporturi juridice ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, Înalta Curte reţine că art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că susţinerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt nefondate.

În consecinţă, având în vedere că acordarea sumei de 3.055 RON cu titlul de creanţă de asigurări intra în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 3.055 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 şi până la data de 29.10.2021.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către aceştia, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În acelaşi timp, Înalta Curte va respinge cererea recurentei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, faţă de soluţia de respingere a căii de atac formulate de această parte procesuală, care în accepţiunea textului de lege de la art. 453 C. proc. civ. este partea din proces căzută în pretenţii şi nu este îndrituită a i se acorda cheltuielile de judecată. În plus, partea recurentă nu a ataşat dovada plăţii în concret a onorariului de avocat pretins, extrasul de cont ataşat privind suma de 161.074,10 RON, iar nu suma de 588,72 RON aşa cum era înscrisă în factura fiscală emisă de societatea de avocaţi la data de 20.06.2022, motiv pentru care apreciază că această pretenţie nu este dovedită şi se impune a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1660 din 12 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1660 din 12 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată din recurs, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.