Nullity of land ownership certificates for state forest land: insufficiency of forestry management plans to prove public domain status under 1996 Forestry Code

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Judecătoriei Brezoi sub nr. x/2020, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcţia Silvică Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii A. S.A., Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară prin Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea, Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (MEEMA), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- constatarea nulităţii următoarelor documente: Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor -Seria x nr. x/18.03.2002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor -Seria x nr. x/10.05.2005 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor -Seria x nr. x/18.03.2002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor -Seria x nr. x/18.02.2004 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului;

- obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie următoarele terenuri incluse în fondul forestier: UP vechiul Cozia, ua 125M, cu suprafaţa de 1,0 ha ocupată de atelierul mecanic al UMTCF-ului, SAM-ul şi blocul de locuinţe; UP vechiul Cozia, ua 126M cu suprafaţa 0.2 ha ocupată de rampa auto; UP VI Berislăveşti ua 123M, cu suprafaţa de 0,3 ha ocupată de fostul sediu al Centrului de Exploatare Jiblea;

- rectificarea intabulării Cărţilor Funciare nr. x, 1421, 1422 şi 1417 UAT Călimăneşti, în sensul anularii şi radierii cărţilor funciare în cauză.

Prin cererea înregistrată la data de 10.02.2020 sub nr. x/2020, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea, a chemat în judecată pe pârâţii A. S.A., A.N.C.P.I. prin Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea şi Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (MEEEMA), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- constatarea nulităţii Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Seria x nr. x/18.03.2002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; a Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Seria x nr. x/10.05.2005 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; a Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Seria x nr. x/18.032002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului şi a Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Seria x nr. x/18.02.2004 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului;

- revendicarea imobiliară în sensul obligării paraţilor să lase în deplină proprietate şi posesie a terenurilor fond forestier în: UP vechiul Cozia, ua 125M cu suprafaţa de 1,0 ha ocupată de atelierul mecanic al UMTCF-ului, SAM-ul şi blocul de locuinţe; UP vechiul Cozia, ua 126M cu suprafaţa 0.2 ha ocupată de rampa auto şi UP VI Berislăveşti, ua 123M cu suprafaţa de 0,3ha ocupată de fostul Sediu al Centrului de Exploatare Jiblea (suprafeţe ocupate în prezent prin Cărţile Funciare nr. x, 1421, 1422 şi 1417 UAT Călimăneşti);

- rectificarea intabulării Cărţilor Funciare nr. x, 1421, 1422 şi 1417 UAT Călimăneşti, în sensul anularii şi radierii cărţilor funciare în cauză;

- introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în calitate de proprietar al terenului ce face obiectul prezentei cauze.

Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat: excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Brezoi; excepţia tardivităţii cererii privind constatarea nulităţii Certificatelor de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra terenurilor; excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea acţiunii în revendicare imobiliară. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Pârâtul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (MEEEMA) a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Brezoi, excepţia prematurităţii acţiunii pentru lipsa exercitării procedurii prealabile, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii şi a prescripţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 673/10.08.2020, Judecătoria Brezoi a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând în drept prevederile art. 96 şi art. 99 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că în cauză este vorba de un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, şi anume certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv capetele de cerere nr. x şi 3 se află în strânsă legătură cu soluţia ce se va pronunţa cu privire la capătul nr. 1 de cerere.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 217/25.02.2021, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatând că cele trei capete ale petitului acţiunii pendinte au fiecare caracter principal, neputându-se reţine un raport de accesorialitate între capetele II şi III de cerere faţă de capătul având ca obiect constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor - care atrage, de altfel, pentru întregul litigiu, competenţa materială a curţii de apel, ca instanţa cea mai înaltă în grad, în sensul art. 99 alin. (2) C. proc. civ. Sub aspectul competenţei teritoriale, Curtea a observat că, în raport cu obiectul capătului II de cerere - ce vizează revendicarea imobiliară a terenurilor fond forestier situate în UP vechiul Cozia şi respectiv UP VI Berislavesti, în cauză devin incidente prevederile art. 117 alin. (1) C. proc. civ. şi care conferă competenţă teritorială exclusivă instanţei competente material în a cărei circumscripţie se află imobilul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 15.06.2021, sub nr. x/2020.

La data de 14.06.2021 reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcţia Silvică Vâlcea, a invocat excepţia de nelegalitate a următoarele documente administrative: Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor-Seria x nr. x/18.03.2002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor -Seria x nr. x/10.05.2005 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor -Seria x nr. x/18.03.2002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor-Seria x nr. x/18.02.2004 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului.

Reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcţia Silvică Vâlcea a formulat şi note scrise, prin care a arătat că pentru stabilirea competenţei materiale trebuie avute în vedere mai multe aspecte, respectiv natura raportului dedus judecaţii, obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi valoarea cererii deduse judecăţii.

S-a arătat, mai departe, că petitele acţiunii sunt:

1. Constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru S.C. A. emise de către Ministerul Industriilor şi Comerţului, în baza H.G. 834/991 şi H.G. nr. 15/1994, acte care sunt acte administrative, iar controlul asupra legalităţii acestora este exercitat de instanţa de contencios administrativ, iar după ce s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 96 şi art. 99 alin. (2) C. proc. civ., s-a arătat, în concluzie, că, în ceea ce priveşte primul capăt de cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, fiind vorba astfel de un act administrativ emis de o autoritate publica centrală, apreciază că, competenţa materială aparţine curţii de apel.

În ceea ce priveşte competenta teritorială a acestui capăt de cerere, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 "reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului". De asemenea, potrivit art. 112 alin. (1) C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată a mai multor paraţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi simt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principal". În cauză au calitatea de pârâţi, printre alţii, pârâta A. S.A. şi ANCPI - prin OCPI Vâlcea, ambii pârâţi având sediul în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, prin urmare faţă de sediul acestor două pârâte competenţa sa aparţine Curţii de Apel Piteşti.

2. Revendicarea imobiliară în sensul obligării pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenuri fond forestier aflate pe raza teritorială a localităţii Călimăneşti. Cu privire la acest capăt de cerere s-a arătat că suprafeţele ocupate în prezent prin Cărţile Funciare nr. x, 1421, 1422 şi 1417 UAT Călimăneşti. Apoi, s-a arătat că având în vedere petitul 2 al acţiunii, respectiv revendicare imobiliară, potrivit art. 94 C. proc. civ. competenţa materială aparţine judecătoriei, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, în temeiul art. 117, competenţa aparţine Judecătoriei Brezoi, faţă de circumscripţia unde se află situat imobilul, respectiv pe raza teritorială a Judecătoriei Brezoi.

3. Rectificarea intabulării Cărţilor Funciare nr. x, 1421, 1422 şi 1417 UAT Călimăneşti, în sensul anularii şi radierii cărţilor funciare în cauză, care, de asemenea, potrivit dispoziţiilor legale precizate la pct. 2, şi faţă de acest capăt de cerere, competenţa materială şi teritorială aparţine Judecătoriei Brezoi.

4. Introducerea în prezenţa cauză a Statului Român, prin Agenţia Naţională De Administrare Fiscală Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-A.J.F.P. Vâlcea.

În concluzie, a apreciat că se impune disjungerea petitelor acţiunii astfel:

- primul capăt de cerere reprezentând constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru S.C. A. S.A., este de competenţa Curţii de Apel Piteşti;

- capetele 2 şi 3 ale acţiuni reprezentând revendicarea imobiliară în sensul obligării pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenuri fond forestier aflate pe raza teritorială a localităţii Călimăneşti, respectiv rectificarea intabulării Cărţilor Funciare nr. x, 1421, 1422 şi 1417 UAT Călimăneşti, sunt de competenţa Judecătoriei Brezoi;

- în ceea ce priveşte capătul 4 al cererii de chemare în judecată prin care a solicitat introducerea în prezenţa cauză a Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, a arătat că se impune introducerea acestuia în ambele dosare disjunse, respectiv atât în primul capăt de cerere prin care a apreciat că este de competenţa Curţii de Apel Piteşti, cât şi în capetele 2 şi 3 ale acţiunii pe care le-a apreciat ca fiind de competenţa Judecătoriei Brezoi.

Referitor la cererea privind "Introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în calitate de proprietar al terenului ce face obiectul prezentei cauze (art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009), a arătat că înţelege să fie precizată cererea în sensul "Introducerii în prezenta cauză a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice."

La termenul de judecată din data de 14.06.2021, instanţa a pus în discuţie, sub aspectul competenţei, dacă cele trei capete de cerere din cadrul cererii de chemare în judecată au aceeaşi cauză sau sunt întemeiate pe cauze diferite, şi dacă în acest sens este competentă curtea de apel pe un anumit capăt de cerere sau pe anumite capete de cerere ori pe toate capetele de cerere.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr. 138/19.06.2021, a dispus disjungerea primului capăt de cerere, prin care se solicită constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, de celelalte cereri privind revendicarea şi rectificarea cărţilor funciare, şi înregistrarea cererii disjunse, privind constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, într-un dosar separat.

Cererea astfel disjunsă, prin care se solicită constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. x/2021.

La data de 09.12.2021, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat cerere de intervenţie accesorie, în favoarea reclamantei Regia Naţionala a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea, arătând, referitor la interesul pe care-l justifică Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a formula cererea de intervenţie, că acesta rezidă din faptul că potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, preluate în art. 223 C. civ., Statul participa în justiţie, ca titular de drepturi şi obligaţii, în nume propriu prin Ministerul Finanţelor Publice. Aceste prevederi sunt în strânsă legătură cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în forma în vigoare la momentul emiterii acestor acte juridice, respectiv art. 12 alin. (4) şi (5).

Prin încheierea din 12.01.2022, Curtea a admis excepţia litispendenţei cu privire la capătul I de cerere, care vizează constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi a dispus trimiterea acestuia în vederea reunirii la dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti. Prin aceeaşi hotărâre au fost disjunse celelalte două capete de cerere vizând revendicarea imobiliară şi rectificarea cărţilor funciare şi formarea unui dosar separat.

După admiterea, în cadrul dosarului nr. x/2020, a excepţiei de litispendenţă şi înregistrarea dosarului respectiv la dosarul nr. x/2021, în cadrul acestui din urmă dosar, la şedinţa din data de 21.03.2022, a fost pusă în discuţie şi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agentia Nationala de Cadastru şi Publicitate Imobiliara prin OCPI Vâlcea.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 41/F-CONT din 5 aprilie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, ca neîntemeiată; s-a respins excepţia de tardivitate, ca neîntemeiată; s-a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr. x/2021 şi în dosarul nr. x/2020, formulată de reclamanta Regia Nationala a Padurilor - Romsilva, prin Directia Silvica Valcea, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., şi pârâtul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (MEEMA), prin care se solicită anularea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.03.2002, seria x nr. x/10.05.2005, seria x 4986/18.03.2002, seria x 8724/18.02.2004; s-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenientul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Agentia Nationala de Cadastru şi Publicitate Imobiliara, prin OCPI Vâlcea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 41/F-CONT din 5 aprilie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea şi de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş au declarat recurs, pârâta A. S.A. formulând recurs incident.

3.1 Recurenta-reclamantă Regia Nationala a Padurilor - Romsilva prin Directia Silvica Valcea, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că suprafatele in cauza nu puteau face obiectul Certificatelor de atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor emise de Ministerul Industriei si Comertului, actual Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri - MEEMA, intrucat: aceste suprafete reprezinta fond forestier aflat in proprietatea publica a statului, iar potrivit art. 3 din H.G. nr. 834/1991 sunt exceptate; nu sunt respectate prevederile legale pentru emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, intrucat este afectat dreptul de proprietate publica al Statului Roman; S.C. A. nu este societate infiintata prin H.G. nr. 15/1994, nefiind inscrisa in aceasta hotarare.

Având in vedere prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991, existenta H.G.. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului impreuna cu amenajamentele silvice editia 1990 si editia 2011 in vigoare, care cuprind suprafetele fond forestier - domeniul public al statului ce au facut obiectul Certificatelor de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor: Seria x nr. x/18.03.2002; Seria x nr. x/10.05.2005; Seria x nr. x/18.03.2002 si Seria x nr. x/18.02.2004, toate emise de Ministerul Industriei si Comertului, se probeaza legal si cert ca aceste suprafete (UP vechiul Cozia, ua 125M, UP vechiul Cozia, ua 126M, UP VI Berislavesti ua 123M) sunt proprietatea publica a statului, domeniul public si prin urmare nu pot face obiectul certificatelor de atestare aratate.

Unul din motivele pentru care se impune constatarea nulităţii absolute a Certificatelor de atestare a dreptului de proprietate care au ca obiect terenuri forestiere, ce aparţin proprietăţii publice a statului, respectiv domeniul public este faptul că acestea se bazează pe o cauză ilicită care constă în fraudarea dreptului de proprietate publică, proprietate inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă. Nulitatea absolută este imprescriptibilă.

În concluzie, a solicitat constatarea nulitatii Certificatelor de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra terenurilor în discuţie.

In ceea ce priveste exceptia de nelegalitate, recurenta a criticat soluţia dată de instanţă arătând motivele pentru care aceasta ar trebui admisă pe fond.

Astfel, a susţinut că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, excepţia de nelegalitate este încă un mijloc procedural eficient la îndemâna persoanei pentru a putea contesta eventuala nelegalitate a actului administrativ, fiind o garanţie suplimentară a dreptului de acces la justiţie.

Contestarea pe cale incidentală a legalităţii, indiferent de data la care a fost emis actul administrativ, se justifică prin necesitatea exercitării unui control de legalitate fără de care soluţia pronunţată de instanţă riscă să fie fondată pe un act ilegal. Or, altfel, ar fi zdruncinat însuşi fundamentul statului de drept, căci ar fi posibil ca instanţa de judecată să pronunţe, în numele legii, o hotărâre bazată pe un act încheiat cu încălcarea legii. Din această perspectivă, posibilitatea contestării legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual pe cale de excepţie apare ca o modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Acesta este şi motivul pentru care nu a fost limitat în timp dreptul de a ridica o asemenea excepţie.

Prin intermediul excepţiei de nelegalitate chiar acest lucru se realizează în concret, prin extinderea posibilităţii controlului şi asupra actelor a căror legalitate nu a fost contestată pe cale principală.

Spre deosebire de acţiunea directă în anulare, care are drept rezultat, în cazul admiterii, lipsirea completă de efecte juridice a actului atacat (erga omnes), în cazul admiterii excepţiei de nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce priveşte părţile în proces (inter partes litigants), în sensul neluării în considerare a actului administrativ individual cu ocazia soluţionării litigiului în care a fost invocată excepţia. Deşi excepţia este admisă, aplicabilitatea generală a actului vizat nu este afectată, el nefiind înlăturat din ordinea juridică, astfel încât raportul existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nu este nici modificat, nici stins. Însă, admiterea excepţiei produce consecinţe asupra conţinutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată, făcând să devină lipsite de suport pretenţiile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv.

A apreciat ca in cauza este admisibila excepţia de nelegalitate fiind indeplinite astfel cele trei condiţii, respectiv: să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi Legea contenciosului administrative (LCA); actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 LCA; soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, ceea ce presupune afirmarea şi demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepţiei, în raport cu obiectul şi circumstanţele cauzei.

De asemenea, se constata ca actele administrative ce fac obiectul prezentei cauze nu incalca dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală şi art. 5 LCA instituie, cu titlu de excepţie, doar trei categorii de acte administrative ce nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: a) actele autorităţilor publice ce privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar; c) actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

In speta, Ministerul Industriilor si Comertului, a emis Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru S.C. A. S.A. in baza H.G. nr. 834/1991 si H.G. nr. 15/1994 fara a respecta prevederile celor doua acte legislative, avand in vedere urmatoarele elemente:

Hotărârea nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, cu modificarile si completarile aduse pana la data emiterii Certificatelor de atestare, are ca obiect -"terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărîre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort.", respectiv pentru terenuri care nu fac parte din domeniul public, acestea fiind exceptate, asa cum este prevazut la art. 3 din H.G.834/1991.

Hotărârea de Guvern nr. 15/1994 privind reorganizarea regiilor autonome de exploatare, transport şi prelucrare primară a lemnului B., C. şi D. în societăţi comerciale ce sunt inscrise in anexele 1 si 2a-2r, asa cum este precizat la art. 1, respectiv:" Art. 1. - Regiile autonome de exploatare, transport şi prelucrare primară a lemnului "B." Suceava, "C." Bucureşti şi "D." Braşov se reorganizează în societăţi comerciale pe acţiuni cu capital integral de stat, persoane juridice, cu denumirea, sediul, obiectul de activitate, capitalul social şi sucursalele prevăzute în anexele nr. 1 şi nr. 2a)-2r)."

In anexele de la H.G. nr. 15/1994, S.C. A. S.A. nu figureaza ca societate infiintata ca urmare a reorganizarii. Pentru judetul Valcea este inregistrata o alta societate comerciala denumita "E. S.A. - RAMNICU VALCEA’’.

Totodată, prin raspunsul dat de catre Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri - MEEMA prin adresa nr. x/16.12.2019 la plangerea prealabila transmisa de catre reclamantă inregistrata sub nr. x/20.11.2019, respectiv: "Fara a pune in discutie cele semnalate de Dvs., va precizam ca potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat, cu modificarile si completarile ulterioare, si a Criteriilor nr. 2665/11/311/1992, cu modificarile ulterioare, Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri - MEEMA, (cu celelalte denumiri) in calitatea sa de minister de resort, elibereaza certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat la data infiintarii acestora prin hotarare a guvernului, numai pe baza documentatiei topografice avizata de organele Oficiului Judetean (sau al Municipiului Bucuresti) de Cadastru si Publicitate Imobiliara(OCPI)si Departamentului de Urbanism si Amenajare a Teritoriului (DUAT).’’

Prin urmare, avand in vedere ca Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri - MEEMA a eliberat certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor in cauza, "numai pe baza documentatiei topografice avizata de organele Oficiului Judetean (sau al Municipiului Bucuresti) de Cadastru si Publicitate Imobiliara (OCPI) si Departamentului de Urbanism si Amenajare a Teritoriului (DUAT)", a apreciat ca si Oficiului Judetean de Cadastru si Publicitate Imobiliara (OCPI) este responsabil de avizarea documentatiei topografice fara indeplinirea prevederilor legale incidente in cauza. Fapt ce a determinat eliberarea certificatelor de atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor in mod nelegal.

Mai mult, suprafatele ce au facut obiectul Certificatelor de atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor precizate mai sus, reprezinta proprietate publica a Statului Roman, categorie de folosinta fond forestier, inscrisa in H.G. nr. 1705/2006, ANEXA 3, pag. 1143 "Inventarul bunurilor care alcatuiesc domeniul public al statului‘‘, nr. MFP 1364, Cod de clasificare 8.04.02, fond forestier "terenuri forestiere, in suprafata totala de 58151 ha, pe care s-au instalat diverse obiective care servesc nevoilor de cultura, de productie ori administratiei silvice‘‘ conform amenajamentelor silvice.

A invocat prevederile Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicat, în M.Of. nr. 611/12.08.2015 şi dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 18/1991: Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

Asadar, legiuitorul a inteles, prin aceasta prevedere expresa, sa confere statului drept de proprietate absolut asupra suprafetelor incluse in amenajamentele silvice. Aceasta dispozitie legala substituie existenta unui titlu de proprietate ca "instrumentum probationes " fiind completata de H.G.. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului impreuna cu amenajamentele silvice de la 1948 pana in prezent.

În fine, a învederat că prin Extras Amenajament silvic- descriere parcelara aferenta ua 125M si ua 123M din UP vechiul Cozia si ua 126M din UP VI Berislavesti - editia 1990 se probeaza existenta suprafetelor ua 125M si ua 123M din UP vechiul Cozia si ua 126M din UP VI Berislavesti, fiind astfel dovedit titlul de proprietate al statului pentru aceste suprafete, făcând trimitere la dispoziţiile art. 286 alin. (2) din Constitutie privind alcătuirea domeniului public al statului.

3.2 Recurentul-intervenient Statul Român, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că un prim motiv de recurs, vizează nelegatitatea hotărârii pronunţate, sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, unde potrivit alin. (3) "Dovada deţinerii în administrare a terenurilor forestiere proprietate publică de către administrator se face potrivit legii şi pe baza amenajamentelor silvice, în condiţiile regimului silvic", şi art. 19 alin. (1) referitor la Modul de gestionare a fondului forestier naţional se reglementează prin amenajamentele silvice, care constituie baza cadastrului de specialitate şi a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului.

Astfel, prima instanţă nu a verificat punctual criticile recurentei, nu analizat detaliat toate susţinerile acesteia cu privire la dovada dreptului de proprietate, iar considerentele expuse in sentinţă nu reflectă inţelegerea corespunzătoare a raportului dedus judecăţii.

Or, nelegalitatea hotărârii rezultă din faptul ca instanţa de fond nu a efectuat o reală verificarea a bunului in litigiu la tipul de proprietate, implicit prin declararea prin lege a inalienabilităţii, la momentul in care s-au emis certificatele privind dreptului de proprietate, precum şi ulterior, pentru a se constata că terenul a fost şi este in domeniul public al statului.

In susţinerea acestui motiv, trebuie observat că din modul cum este redactată sentinţa, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, in contextul in care legiuitorul a inteles, prin această prevedere expresă, să confere statului drept de proprietate absolut asupra suprafeţelor incluse in amenajamentele silvice.

Tocmai această dispoziţie legală substituie existenţa unui titlu de proprietate ca "instrumentum probationes" fiind completata de H.G.. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului impreuna cu amenajamentele silvice de la 1948 pana in prezent.

Chiar in acţiune s-a evidenţiat de reclamantă că, "prin Extras Amenajament silvic-descriere parcelara aferenta ua 125M si ua 123M din UP vechiul Cozia si ua 126M din UP VI Berislavesti - ediţia 1990 se probează existenta suprafeţelor ua 125M si ua 123M din UP vechiul Cozia si ua 126M din UP VI Berislavesti, fiind astfel dovedit titlul de proprietate al statului pentru aceste suprafeţe.

Concluzionând, a susţinut că suprafaţele in cauza nu puteau face obiectul Certificatelor de atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, emise de Ministerul Industriei si Comerţului, actual Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri - MEEMA, deoarece aceste suprafeţe reprezintă fond forestier aflat in proprietatea publica a statului, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 unde sunt exceptate.

A mai arătat că susţinerea instanţei de la fila x sentinţă privind faptul că, "nu pot fi primite susţinerile reclamantei că terenurile inscrise in certificatele contestate ar face parte din domeniul public, deoarece aceste acte au fost emise anterior anului 2006, an in care a fost emisă H.G 1705/2006" este eronată, întrucât, anterior era in vigoare H.G nr. 2060/2004 ce a produs efecte până la adoptarea H.G. nr. 1705/2006, fapt ce dovedeşte dreptul de proprietate, iar drept urmare concluzia instanţei nu poate fi acceptată.

In egală măsură, trebuie avută in vedere şi Anexa nr. 12 care face parte integranta din H.G. nr. 2060/2004, menţinută prin H.G 1705/29.11.2006 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, şi Anexa nr. 16, nr. MF.45491, cod de clasificare 8.29.06. proprietate publica a statului, care individualizează suprafaţa in litigiu.

De asemenea, în opinia sa, eronată este şi concluzia instanţei de fond menţionată in fila x sentinţă paragraf 3-5 cu referire la "cum insă reclamanta nu a făcut decât o simplă trimitere la amenajamentele silvice ediţia 1990, fără a arăta un act care să ateste in concret apartanenţa la domeniul public a terenurilor inscrise in certificatele contestate, nu se poate reţine că terenurile respective s-ar afla, la data emiterii actelor contestate, in domeniul public".

Astfel, la dosar se află înscrisuri din care rezultă dovada dreptului de proprietate aşa cum prevede legea, amenajamentele silvice ediţia 1990 si ediţia 2011 in vigoare, care cuprind suprafeţele fond forestier- domeniul public al statului ce au făcut obiectul Certificatelor de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor: Seria x nr. x/18.03.2002; Seria x nr. x/10.05.2005; Seria x nr. x/18.03.2002 si Seria x nr. x/18.02.2004, toate emise de Ministerul Industriei si Comerţului, care probează legal si cert ca aceste suprafeţe (UP vechiul Cozia, ua 125M, UP vechiul Cozia, ua 126M, UP VI Berislavesti ua 123M) înregistrate în sistemul de evidenţă al cadastrului forestier general, şi inscrise in H.G. nr. 1705/2006 care reprezintă titlul de proprietate al statului, ce a modificat H.G. nr. 2060/2004, şi Anexa nr. 16, nr. MF.45491, cod de clasificare 8.29.06. proprietate publica a statului.

In susţinerea celor menţionate, sunt inscrisurile ce dovedesc faptul că bunul care face obiectul acţiunii in nulitate este un teren aflat în domeniul public al statului, şi administrat de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva.

Asadar, nu se poate susţine de instanţa de fond că reclamanta se prevalează doar de un act administrativ de organizare-amenajament silvic, deoarece, reclamanta este administratorul suprafeţei de teren proprietate publică a Statului Român, titulara unui drept real de sine stătător, ceea ce justifică interesul în promovarea acţiunii.

A mai susţinut că un alt aspect de nelegalitatea a hotărârii pronunţate, este faptul că în cauză instanţa a pronunţat o soluţie cu incălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Legea 213/1998, coroborat cu art. 5 alin. (2), art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi art. 136 alin. (4) din Constituţie.

De asemenea, în opinia recurentului, instanţa a incalcat şi dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele Deciziei I. C. civ..J nr. 23/2011 care prevede în mod general şi obligatoriu faptul că: "în interpretare şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 referitor la trecerea terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat, stabileşte că sintagma "în condiţiile legii" trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat prin Hotărâre de Guvern, emisă cu privire la terenurile respective.

Au fost încălcate şi efectele Deciziei nr. 748 din 4 noiembrie 2015 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, precum ale art. 2 alin. (1) si (2) si art. 24 alin. (12) si (14) din Legea nr. 1/2000 privind dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, prin care se retine ca dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, stabileşte doua condiţii cumulative ce trebuie întrunite pentru ca terenurile, parte a fondului funciar al României, să facă obiectul proprietăţii statului, respectiv să fi intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi să fi fost înregistrate ca atare în sistemul de evidentă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

Astfel, decizia in interesul legii priveşte in mod clar transmiterea terenurilor din proprietatea publică a statului şi administrarea staţiunilor de cercetare in proprietatea privată, drept pentru care efectele acesteia sunt aplicabile şi litigiului de faţă, instanţa concluzionând că atâta timp cât nu s-a respectat procedura administrativă de dezafectare a terenurilor din domeniul public, actele incheiate sunt lovite de nulitate.

Practic, instanţa de fond prin respingerea acţiunii, nu a analizat efectiv şi admisibilitatea acţiunii cu referire (a dovada trecerii terenului pe care ii revendica reclamanţii din domeniul public al statului in domeniul privat al pârâtei, cu indicarea actului legal, în temeiul căruia s-a făcut aceasta trecere, in contextul in care atât anterior cât şi ulterior, terenul revendicat se afla in administrarea reclamantei potrivit inscrisurilor menţionate anterior.

3.3 Recurenta-pârâtă A. S.A., prin cererea de recurs incident, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că înţelege să critice sentinţa doar sub aspectul soluţionării excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată, sub acest aspect, sentinţa fiind nelegală, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în opinia sa, în mod greşit, instanţa de fond a interpretat sintagma "data luării la cunoştinţă" din cadrul alin. (2) al art. 11 din Legea 554/2004, apreciind că se are în vedere data la care reclamantul ar fi cunoscut, în mod efectiv, actul a cărei anulare o solicită, şi nu despre data la care s-ar fi cunoscut existenţa actului, aşa cum, în schimb, se vorbeşte în cadrul alin. (3) al aceluiaşi articol de lege.

Interpretând astfel, instanţa a statuat în mod greşit ca "nu are nicio relevanţă data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A. cu privire la suprafeţele de teren din certificatele contestate, tocmai întrucât în cartea funciară nu se regăseşte înscris şi conţinutul acestor acte contestate de reclamantă. Aşa fiind, cât timp nu reiese că reclamanta ar fi luat la cunoştinţă despre conţinutul actelor contestate la o dată calendaristică în raport de care să fi trecut termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Lege, instanţa apreciază ca este neîntemeiată excepţia de tardivitate, iar astfel excepţia respectivă va fi respinsă ca atare."

Soluţia instanţei este criticabilă sub aspectul că data înscrierii în cartea funciară prezintă relevanţă în cauză întrucât de la acea dată actele au devenit opozabile erga omnes, acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, în mod greşit, instanţa a reţinut că în cartea funciară nu se regăseşte înscris şi conţinutul acestor acte contestate de reclamantă. Această concluzie este în contradicţie chiar cu caracterul public al cărţii funciare.

Cartea funciară este un registru public care cuprinde evidenţa juridică, integrală şi exacta, a imobilelor. In acest context, nu se poate reţine cu temei că reclamanta nu ar fi ar fi cunoscut, în mod efectiv, actele a căror anulare o solicită.

4. Apărările formulate în recurs

În cauză au fost formulate întâmpinări de către recurentul-intervenient, de către recurentă-reclamantă şi recurenta-pârâtă şi de către intimatul-pârât Ministerul Economiei.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-intervenient Statul Român a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât Ministerul Economiei.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererile de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 26 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Recursurile formulate de recurenta-reclamantă şi de recurentul-intervenient

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără să formuleze vreo critică care să se circumscrie acestui text de lege, astfel că nu se poate realiza controlul de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la greşita soluţionare a excepţiei de nelegalitate a următoarelor acte: Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor-Seria x nr. x/18.03.2002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor - Seria x nr. x/10.05.2005 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor-Seria x nr. x/18.03.2002 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului; Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor-Seria x nr. x/18.02.2004 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului, instanţa de recurs constată că acestea nu pot fi primite.

Astfel, se observă că prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, pe motiv că priveşte aceleaşi acte a căror anulare a fost solicitată prin acţiune.

Or, toate criticile formulate de recurentă prin memoriul de recurs cu privire la excepţia de nelegalitate privesc fondul excepţiei, arătându-se motivele pentru care este întemeiată excepţia, respectiv motivele pentru care, în opinia sa, Ministerul Industriilor si Comertului, a emis Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru S.C. A. S.A. in baza H.G. nr. 834/1991 si H.G. nr. 15/1994 fara a respecta prevederile celor doua acte legislative, iar nu soluţia de inadmisibilitate pronunţată de prima instanţă, faţă de care nu sunt formulate critici concrete cu privire la considerentele primei instanţe potrivit cărora excepţia de nelegalitate este inadmisibilă pe motiv că au ca obiect aceleaşi acte administrative care fac obiectul acţiunii în anulare de faţă.

Pe fondul recursului, recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient au formulat critici similare, centrate pe ideea că suprafeţele incluse in amenajamentele silvice aparţin domeniului public al statului, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că vor fi analizate împreună şi li se va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante, prin care se arată că societatea A. S.A. nu ar figura ca fiind o societate înfiinţată potrivit H.G. nr. 15/1994, se constată că toate acestea nu pot determina nelegalitatea certificatelor contestate, întrucât, aşa cum reiese din informaţiile furnizate de Oficiul Registrului Comerţului (f247-vol. 2), pârâta A. S.A. a purtat denumirea de E. S.A., schimbându-şi denumirea (din "E." în "A.") prin hotărârea nr 6/04.03.1994.

Astfel, se constată că societatea E. S.A. (devenită A.) se regăseşte înscrisă atât în Anexa nr. 1 din H.G. nr. 15/1994, la poziţia 8, cât şi în Anexa nr. 2h din H.G. nr. 15/1994 . De altfel, şi reclamanta a arătat că societatea E. S.A. figurează înscrisă în anexele la H.G. nr. 15/1994, atât prin acţiunea introductivă de instanţă, cât şi prin memoriul de recurs.

Aşa fiind, din moment ce societatea E. S.A. se regăseşte înscrisă în anexele la H.G. nr. 15/1994, şi în condiţiile în care această societate şi-a schimbat denumirea în A. S.A., astfel cum corect a concluzionat judecătorul fondului, devine evident că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei prin care încearcă să arate că societatea A. S.A. nu ar figura ca fiind o societate înfiinţată potrivit H.G. nr. 15/1994, iar aceasta tocmai întrucât, practic, este vorba despre una şi aceeaşi societate, şi nu despre două societăţi diferite, context în care, se constată că toate aceste susţineri ale reclamantei nu pot contura o eventuală concluzie de nelegalitate a certificatelor contestate.

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurenţilor ce vizează nelegatitatea hotărârii pronunţate, sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, şi art. 19 alin. (1) referitor la Modul de gestionare a fondului forestier naţional se reglementează prin amenajamentele silvice, care constituie baza cadastrului de specialitate şi a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului.

Instanţa de control judiciar aminteşte că legalitatea actului administrativ poate fi verificată doar în raport cu actele normative existente la momentul emiterii respectivului act administrativ.

În acord cu opinia judecătorului fondului, se constată că în vigoare la data emiterii certificatelor contestate era Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26/1996, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor Codului silvic din 2008, la care fac trimitere recurenţii.

În aceste condiţii, se reţine că potrivit art. 1 din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26/1996:

"Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional", iar potrivit art. 4 din acelaşi Cod "Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional."

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că terenurile proprietate privată, cât şi cele proprietate publică pot fi incluse în amenajamentele silvice.

În acelaşi sens sunt şi prevederile pct. 4 din Anexa la Legea nr 213/1998, din care reiese că în amenajamentele silvice sunt incluse atât terenurile din domeniul public, cât şi cele din domeniu privat, observându-se, în acest sens, că aceste prevederi ale pct. 4 din Anexa la Legea nr 213/1998, vorbesc despre bunuri "(…) incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată". Or, din moment ce prin textul normativ se arată că se au în vedere bunurile incluse în amenajamentele silvice, dar care fac parte din fondul forestier naţional şi care nu sunt proprietate privată (folosind particula "şi"), reiese cu evidenţă că în astfel de amenajamente silvice pot fi incluse atât terenurile din domeniul public, cât şi cele din domeniu privat, altfel nu s-ar găsi raţiunea pentru care se trimite la faptul că bunurile incluse în amenajamentele silvice nu trebuie să fie proprietate privată.

Prin urmare, în mod corect a concluzionat prima instanţă că, pentru a se reţine că un teren se află în domeniul public nu este suficient doar faptul că respectivul terenul se regăseşte inclus în amenajamentele silvice, ci trebuie să reiasă, în mod indubitabil, că acel teren este într-adevăr proprietate publică.

Faptul că un bun imobil este inclus amenajamentul silvic nu implică apartenenţa obligatorie la domeniul public, contrar susţinerilor recurenţilor potrivit cărora legiuitorul a inteles, prin prevederea art. 35 din Legea nr. 18/1991, să confere statului drept de proprietate absolut asupra suprafeţelor incluse in amenajamentele silvice.

Astfel, şi prin prevederile art. 16 ale Codului silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996, se arată că amenajamentele silvice constituie doar "baza" cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului, şi nicidecum nu se arată că astfel de amenajamente ar reprezenta chiar titlul de proprietate a statului. Chiar şi din prevederile Legii nr 213/1998 reiese că apartenenţa bunurilor la domeniul public se atestată prin hotărâre a Guvernului, în acest sens fiind art. 21 alin. (3) din Lege.

Înalta Curte constată că este lipsită de suport şi trimiterea făcută de recurenţi la amenajamentele silvice ediţia 1990, reiterată de altfel prin memoriul de recurs, în condiţiile în care prima instanţă a reţinut în mod corect că fără a arăta un act care să ateste în concret apartenenţa la domeniul public a terenurilor înscrise în certificatele contestate, nu se poate reţine, doar pe baza unei simple trimiteri la amenajamentele silvice ediţia 1990, că terenurile respective s-ar fi aflat, la data emiterii actelor contestate, în domeniul public.

Astfel, potrivit art. 10 din Codul silvic (aprobat prin Legea nr. 26/1996):

"Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia a Naţională Pădurilor."

Or, din hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul de fond, şi anume sentinţa civilă nr. 449/30.05.1996, sentinţa civilă nr. 434/30.05.1996, sentinţa civilă nr. 429/30.05.1996 şi sentinţa civilă nr. 430/30.05.1996, toate pronunţate de Judecătoria Brezoi, reiese că suprafeţele de teren înscrise în certificatele contestate, se aflau, anterior emiterii acestor certificate, în folosinţa pârâtei A., şi nicidecum a reclamantei, rezultând astfel că aceste suprafeţe nu erau administrate de către reclamantă.

În aceste condiţii, se observă că dacă respectivele suprafeţe de teren s-ar fi aflat în domeniul public al statului, atunci, în mod evident, ar fi trebuit să fie administrate de Regia Naţională a Pădurilor, şi nu să se afle în folosinţa pârâtei. În acest context, cu atât mai mult se impunea ca reclamanta să arate şi să depună un act care să ateste în concret apartenenţa la domeniul public a terenurilor înscrise în certificatele contestate.

De altfel, tot din hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, reiese că cererile care au fost soluţionate prin aceste hotărâri judecătoreşti au fost formulate în contextul prevederilor H.G. nr. 834/1991, ceea ce înseamnă că la pronunţarea respectivelor hotărâri s-au avut în vedere inclusiv prevederile H.G. nr. 834/1991.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 831/1991:

"Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărîre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană", iar potrivit la art. 3 din H.G. nr. 834/1991:

"Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public (…)".

Privind aceste dispoziţii normative prin prisma celor stabilite în cadrul hotărârilor judecătoreşti amintite mai sus, reiese că suprafeţele de teren înscrise în certificatele contestate nu erau administrate la acel moment de către Regia Naţională a Pădurilor, dar şi că nici nu se aflau în domeniul public al statului. Aşa încât, trimiterile recurenţilor la amenajamentele silvice ediţia 1990, nu mai au nicio relevanţă, tocmai întrucât hotărârile judecătoreşti în discuţie sunt pronunţate la nivelul anului 1996, adică ulterior anului 1990.

Tot pentru aceste motive, nu pot fi primite nici trimiterile recurenţilor la prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991, la cele ale art. 136 din Constituţie şi la art. 11 din Legea nr. 213/1998, neputându-se contura o eventuală concluzie de nelegalitate a certificatelor în discuţie, de vreme ce nu reiese că suprafeţele de teren înscrise în certificatele contestate s-ar fi aflat în domeniul public al statului, condiţii în care este lipsită de suport şi critica privind incidenţa în cauză a Deciziei nr. 748 din 4 noiembrie 2015 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin 1 din Legea nr. 18/1991, precum ale art. 2 alin. (1) si (2) si art. 24 alin. (12) si (14) din Legea nr. 1/2000 privind dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997 şi a Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

2. Recursul incident formulat de recurenta-pârâtă A.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de tardivitate, invocată de aceasta, în mod corect apreciind judecătorul fondului că această excepţie nu este întemeiată.

Astfel, se reţine că potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: (…) (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (…) (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere."

Aşa cum reiese din prevederile alin. (2) al art. 11 enunţat, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual nu pot fi introduse mai târziu de un an de la data comunicării actului sau de la data luării la cunoştinţă, întrucât, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol de lege, intervine decăderea din dreptul de a mai formula o astfel de cerere, adică pierderea acestui drept (după cum se arată în art. 2545 alin. (2) C. civ.)

Prin memoriul de recurs recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a interpretat sintagma "data luării la cunoştinţă" din cadrul alin. (2) al art. 11 din Legea 554/2004, apreciind că se are în vedere data la care reclamantul ar fi cunoscut, în mod efectiv, actul a cărei anulare o solicită, şi nu despre data la care s-ar fi cunoscut existenţa actului, aşa cum, în schimb, se vorbeşte în cadrul alin. (3) al aceluiaşi articol de lege.

În considerarea dispoziţiilor legale antereferite, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu reiese că reclamantei i s-ar fi comunicat certificatele contestate de aceasta, şi cu atât mai puţin la o dată calendaristică în raport de care să se fi scurs termenul de un an prevăzut de textul de lege precitat. Tot astfel, nu reiese că reclamanta ar fi luat la cunoştinţă despre actele contestate la o dată calendaristică în raport de care să fi trecut termenul de un an.

Astfel, norma regăsită în cadrul alin. (2) al art. 11, atunci când se referă la "data luării la cunoştinţă", are în vedere data la care reclamantul ar fi cunoscut, în mod efectiv, actul a cărei anulare o solicită, întrucât norma în discuţie vorbeşte despre "data luării la cunoştinţă", şi nu despre data la care s-ar fi cunoscut existenţa actului, aşa cum, în schimb, se vorbeşte în cadrul alin. (3) al aceluiaşi articol de lege. Cu alte cuvinte, din moment ce prin alin. (2) al art. 11 se reglementează, ca moment de început al termenului de decădere, "data luării la cunoştinţă", în timp ce prin alin. (3) al art. 11 se reglementează, ca dată de început al curgerii termenului, "data când s-a cunoscut existenţa actului", reiese cu evidenţă că voinţa legiuitorului, în cadrul alin. (2), a fost aceea de a se avea în vedere data la care reclamantul a cunoscut efectiv actul a cărei anulare o solicită. De altfel, alin. (2) al art. 11 reiese că se află în corelare cu alin (3) al art. 7 din Lege, iar în cadrul alin. (3) al art. 7, atunci când textul normativ foloseşte expresia "a luat cunoştinţă" arată în continuare că este vorba despre conţinutul actului - "(…) a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului (…)". Or, pornind de la prevederile art. 37 din Legea nr. 24/2000, nu poate fi reţinut că, în cadrul aceleiaşi legi, aceeaşi expresie, regăsită în mai multe norme, ar avea înţelesuri diferite.

Prin urmare, sunt lipsite de suport susţinerile recurentei în sensul că instanţa a statuat în mod greşit că în cartea funciară nu se regăseşte înscris şi conţinutul acestor acte contestate de reclamantă.

Astfel, cât timp nu reiese că reclamanta ar fi luat la cunoştinţă despre conţinutul actelor contestate la o dată calendaristică în raport de care să fi trecut termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Lege, este neîntemeiată excepţia de tardivitate, susţinerile recurentei din memoriul de recurs cu privire la gresita interpretare a sintagmei "data luării la cunoştinţă" fiind nefondate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Având în vedere că recursul incident formulat de recurenta-pârâtă A. S.A. a fost respins şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum şi faptul că aceasta a fost chemată în faţa instanţei de control judiciar pentru soluţionarea recursurilor formulate de reclamantă şi de intervenient, ceea ce a presupus necesitatea asigurării unei apărări calificate, va admite în parte cererea formulată de recurenta-pârâtă privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient la plata către recurenta-pârâtă A. S.A. a sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate şi va admite în parte cererea formulată de recurenta-pârâtă privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi va obliga recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient la plata către recurenta-pârâtă A. S.A. a sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea şi de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi recursul incident formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 41/F-CONT din 5 aprilie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite în parte cererea formulată de recurenta-pârâtă privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Obligă recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient la plata către recurenta-pârâtă A. S.A. a sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.