Tax Administrator Joint Liability: Bad Faith Requirement in Prioritizing Supplier Payments Over Fiscal Debts and Failure to File for Insolvency

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/02.11.2021 şi ulterior completată reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor-Serviciul Fiscal Orăşenesc Beiuş, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj- Napoca- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj- Napoca-Comisia de Analiză a Soluţionării Contestaţiilor împotriva Deciziilor de Angajare a Răspunderii Solidare, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să anuleze atât Decizia nr. 66/15.11.2021 privind soluţionarea contestaţiei fiscale, emisă de către pârâta de rândul 3 cât şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.07.2021, emisă de către pârâta de rândul 1.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 107/CA/2022 din 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. şi s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată şi completată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor - Serviciul Fiscal Orăşenesc Beiuş, D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice BIHOR şi D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Comisia de Analiză a Soluţionării Contestaţiilor, ca fiind formulată de către o persoană lipsită de calitate procesuală.

S-a admis acţiunea formulată şi completată de către reclamantul B. în calitate de administrator al A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor - Serviciul Fiscal Orăşenesc Beiuş, D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice BIHOR şi D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Comisia de Analiză a Soluţionării Contestaţiilor.

S-a anulat în totalitate atât Decizia nr. 66/15.11.2021 privind soluţionarea contestaţiei fiscale, emisă de către pârâta de rândul 3 cât şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.07.2021, emisă de către pârâta de rândul 1.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor legale ale art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prevederilor art. 2 din H.G. nr. 162/1992, art. 219 alin. (1) din Legea 287/2009 republicată privind C. civ.

Referitor la reaua - credinţă, înlăturată de prima instanţă, s-a arătat că aceasta rezultă din constatările organului fiscal întrucât administratorul nu a respectat obligaţia legală de a plăti în termenele legale impozitele, taxele şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi nici de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor si altor sume datorate bugetului general consolidat.

Tot cu privire la reaua-credinţă s-a arătat că, în conformitate cu fişa pe plătitor din data 08.06.2021, societatea înregistrează obligaţii fiscale în sumă totală de 9.647.608 RON, ultima plată fiind efectuată în data de 24.09.2020 RON în suma de 360.041 RON. La data de 30.04.2021 societatea nu avea clienţi neîncasaţi, veniturile din vânzări pe anul 2021 fiind în sumă de 2.220.323 RON, iar pentru anul 2020, în sumă de 22.877.610 RON. Societatea nu avea clienţi neîncasaţi ori furnizori neachitaţi, acest aspect certificând faptul că administratorul societăţii, cu rea credinţă, a achitat cu precădere furnizori de servicii/furnizori de materii prime în detrimentul obligaţiilor bugetare.

Astfel au fost încălcate prevederile art. 2 din H.G. nr. 162/1992 care prevăd obligativitatea efectuării tuturor plăţilor în ordinea scadentei.

Neplata obligaţiilor, depunerea cu întârziere a declaraţiilor şi a bilanţurilor contabile aferente perioadelor indicate în actul administrativ fiscal contestat, conjugate cu derularea în aceeaşi perioada de contracte ce au dus la încasarea de sume consistente în contul societăţii, relevă o încălcare sistematică a reglementarilor vizând activitatea financiar- contabilă, care, din punct de vedere subiectiv, nu poate scoate în evidenţă decât reaua credinţă.

De asemenea, nu a fost făcută dovada că reclamantul ar fi fost împiedicat în niciun fel să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau în calitate de administrator pe linia respectării obligaţiilor contabile, fiscale ale societăţii.

Sunt incidente astfel dispoziţiile art. 219 alin. (1) din Legea 287/2009 privind C. civ. cu modificările si completările ulterioare, articol încălcat de instanţa de fond, privind atragerea răspunderii personale pentru faptele ilicite comise.

Fiind vorba de o inacţiune, vinovăţia persoanei răspunzătoare poate îmbrăca numai forma intenţiei, ci şi a culpei, constând în exercitarea neglijentă a îndatoririlor legale, potrivit art. 1540 din C. civ.

A arătat recurenta că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.07.2021 a fost emisă în baza prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) privind Codul de procedură fiscală, din analiza indicatorilor bilanţieri aferenţi anilor 2018- 2020 reieşind că S.C. A. S.R.L. a înregistrat cheltuieli mai mari decât veniturile realizate, ceea ce denotă lipsa de diligenţă din partea administratorului în vederea asigurării echilibrului economico-financiar a societăţii si o incoerenţă şi incorectă gestionare a resurselor financiare, materiale si umane ale societăţii, administratorul societăţii achitând cu rea-credinţă, cu precădere furnizori de servicii/furnizori de materii prime în detrimentul obligaţiilor bugetare

Or, acest comportament a dus în final şi la starea de insolvabilitate a societăţii, evidenţiind reaua credenţă.

În ceea ce priveşte obligaţia deschiderii procedurii insolvenţei în conformitate cu art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 76/2020, administratorul a solicitat acest lucru în data de 06.08.2021 deşi ar fi putut sa-l iniţieze înainte de întocmirea procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/08.06.2021, în condiţiile în care în data de 08.06.2021 s-a întocmit o notă de constatare în care s-a menţionat atragerea răspunderii administratorului

Instanţa de fond a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea 207/2015 care nu a fost modificat pe timpul stării de urgenţă sau alertă, cu privire la obligaţia administratorului de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

A concluzionat astfel, recurenta - reclamantă că fapta administratorului societăţii, reclamantul B., de a nu achita obligaţiile fiscale, demonstrează reaua - credinţă, atât în ceea ce priveşte nedeclararea stării de insolvenţă, cât şi neplata la scadenţă a datoriilor, faptă ce se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea 207/2015.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei si pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii în totalitate şi menţinerea ca temeinice şi legale a actelor administrative atacate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că răspunderea solidară a unui administrator este condiţionată de existenţa relei-credinţe, respectiv a unei atitudini voliţionale constând în reprezentarea clară a rezultatului negativ al demersului sau a omisiunii sale, la care se adaugă urmărirea obţinerii, prin acţiunile/inacţiunile incriminate a respectivei finalităţi. Simpla existenţă a unor debite restante nu poate reprezenta, per se, o probă a relei-credinţe.

Aşadar, răspunderea administratorului nu devine automat operantă, în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că, pe de o parte, el a cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) din Legea 207/2015 şi, pe de altă parte, că prejudiciul este rezultatul direct al acesteia.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 162/1992, este de observat că un atare aspect nu a fost menţionat în cuprinsul Deciziei nr. 13572/19.07.2021 de angajare a răspunderii solidare, astfel că dacă ar fi constituit un temei pentru evidenţierea relei-credinţe ar fi fost obligatoriu ca acest element să fie invocat, ca atare, în motivarea deciziei în cauză.

În ceea ce priveşte argumentul achitării cu prioritate a furnizorilor de servicii/materii prime în detrimentul obligaţiilor bugetare, a susţiut intimatul - reclamant că acest lucru a avut unic scop asigurarea menţinerii activităţii societăţii de care depindea obţinerea de venituri de către aceasta şi, implicit, păstrarea funcţionalităţii şi a existenţei sale şi a locurilor de muncă ale angajaţilor.

Aspectul legat de inexistenţa relei credinţe a fost în mod corect analizat de către prima instanţă şi raportat la contextul economic ce a marcat perioada supusă controlului, dominat de pandemia de COVID 19 şi de efectele sale devastatoare, activitatea fiind sistată în perioada martie- aprilie 2020, iar principalii clienţi ai societăţii din Germania si s-au confruntat şi ei cu perioade de lockdown total.

La fel şi în ceea priveşte încălcarea prevederilor art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, acesta nu a fost avut în vedere la motivarea Deciziei nr. 13572/19.07.2021, fiind în mod nelegal invocat în cuprinsul actelor subsecvente.

Or, acest fapt demonstrează că nu se poate reţine, cu temei, că societatea ar fi încetat total plăţile aferente bugetului de stat, ci doar că ele au fost efectuate, în măsura posibilităţilor, deopotrivă către bugetul de stat şi către furnizorii de servicii/materiale, în aşa fel încât să fie asigurată supravieţuirea acesteia.

Cu privire la reţinerea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 este greşita susţinerea recurentului pârât în sensul că nu s-a făcut dovada unei imposibilităţi de achitare a datoriilor, această afirmaţie venind să răstoarne prezumţia bunei credinte de care se bucură

Totodată, referirea la dispoziţiile art. 219 alin. (1) din C. civ. este greşită, întrucât se aplică cu prioritate Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Critica privind încălcarea de către primă instanţă a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 este, de asemenea, nefondată în condiţiile în care instanţa a constatat că nu se poate reţine reaua credinţă nici în neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei supuse controlului şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Or, astfel cum a constatat în mod judicios şi sentinţa atacată, de vreme ce exista doar o "posibilitate legală" şi nicidecum o obligaţie legală pe care să nu o fi respectat, nu se poate reţine incidenţa în speţă a cazului de atragere a răspunderii solidare reglementat de art. 25 (2) lit. c) din Codul de procedura fiscală.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.07.2021 emisă de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor - Serviciul Fiscal Orăşenesc Beiuş, a fost atrasă răspunderea solidară a reclamantului B. în calitate de administrator al S.C. A. S.R.L. A reţinut organul fiscal împrejurarea că administratorul societăţii, cu rea credinţă, a achitat cu precădere furnizorii de servicii/furnizorii de materii prime în detrimentul obligaţiilor bugetare şi împrejurarea că, deşi a constatat starea de insolvenţă prezumată administratorul societăţii nu a introdus la instanţă o cerere pentru deschiderea procedurii insolvenţei.

S-a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului B. în calitate de administrator al S.C. A. S.R.L., din 01.07.2019 până la momentul emiterii Deciziei, pentru obligaţii fiscale în sumă de 9.647.608 RON.

Împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.07.2021, reclamantul a exercitat contestaţia fiscală, care a fost respinsă prin Decizia nr. 66/15.11.2021 privind soluţionarea contestaţiei fiscale.

Răspunderea solidară a reclamantului a fost angajată de către organul fiscal emitent în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul Procedură Fiscală, texte care prevăd drept subiecţi ai aceste forme speciale de răspundere civilă delictuală pe:

"administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

Şi pe "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadentă a obligaţiilor fiscale".

Recurenta -pârâtă a invocat, drept temei de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor legale de mai sus, cu referire şi la prevederile art. 2 din H.G. nr. 162/1992 şi art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte reţine că organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi faţă de incorecta gestionare a resurselor financiare, materiale si umane ale societăţii, administratorul societăţii achitând cu rea credinţă, cu precădere furnizori de servicii/furnizori de materii prime în detrimentul obligaţiilor bugetare.

Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societăţii comerciale este o răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care au în această situaţie unele conotaţii speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acţiunile proprii, respectiv pentru modul în care şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii.

Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societăţii, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită şi prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate. În acest context, în reglementarea art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) lit. a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârşită/e, respectiv săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumţie legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societăţii/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăţia administratorului trebuie să existe şi trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., aplicabil doar răspunderii contractuale.

Principiul prezumării bunei credinţe, consacrat de art. 14 din C. civ., având drept corolar faptul că cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credinţă, este aplicabil şi în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială de art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul. Prin urmare, reaua credinţă trebuie nu doar afirmată, ci şi dovedită.

Din textul art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârşite cu rea credinţă, astfel că vinovăţia administratorului trebuie să îmbrace forma intenţiei directe, prin săvârşirea cu rea-credinţă a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul Procedură Fiscală. Simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare sau deciziile inadecvate pentru evoluţia financiară a societăţii nu pot fi asimilate relei-credinţe.

În cauză, organul fiscal susţine reaua-credinţă pe care o prezumă din chiar săvârşirea faptelor ilicite expres prevăzute de lege.

Cu privire la obligaţia prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul Procedură Fiscală, Înalta Curte reţine că organul fiscal a susţinut că reaua-credinţă este demonstrată de încălcarea dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală din 2015 şi ale art. 2 din H.G. nr. 162/1992 care stabilesc, în esenţă, că în situaţia unui debitor care datorează mai multe tipuri de obligaţii fiscale, iar fondurile nu sunt suficiente a stinge toate obligaţiile, au prioritate obligaţiile principale în ordinea scadenţei, inclusiv cele datorate statului.

În primul rând, reţine Înalta Curte că dispoziţiile invocate nu au constituit temei al deciziei de atragere a răspunderii solidare, fiind însă avute în vedere, ca argumente în dovedirea relei - credinţe de către organul de soluţionare a contestaţiei, fiind tratate, ca atare, de către instanţa de fond.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că la data de 24.09.2021 a avut loc o plată a obligaţiilor bugetare în cuantum de 360.041 RON, astfel că nu este dovedită o atitudine asumată de reclamant privind neplata obligaţiilor fiscale. În plus, cum corect a reţinut şi curtea de apel, din punct de vedere subiectiv, plata cu prioritate a furnizorilor de utilităţi şi de materii prime denotă tocmai intenţia administratorului de a asigura continuitatea funcţionării societăţii în vederea redresării acesteia în situaţia extraordinară, respectiv contextul economic generat de pandemia Covid-19, care nu poate fi ignorat.

Aşa cum s-a arătat, împrejurarea că obligaţiile fiscale nu au fost achitate, nu este de natură a dovedi reaua-credinţă a intimatului, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigenţelor legii în baza unei prezumţii nesusţinute de normele juridice potrivit căreia neachitarea obligaţiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea-credinţă.

Persistenţa unor obligaţii fiscale de plată nu este suficientă pentru angajarea răspunderii, organul fiscal având sarcina de a identifica precis manoperele neconforme imputabile administratorului şi să dovedească modalitatea concretă, actul fraudulos prin care acesta a provocat starea de insolvabilitate a societăţii, instanţa constatând astfel că nu este dovedită reaua credinţă a reclamantului faţă de lipsa de diligenţă în administrarea societăţii şi înregistrarea unor cheltuieli mai mari decât veniturile realizate în anii 2018- 2020.

Referitor la neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, care ar fi avut loc doar ulterior controlului fiscal, reţine Înalta Curte împrejurarea că plata furnizorilor denotă intenţia reclamantului de a redresa societatea, iar, pe de altă parte că nu ar putea fi reţinută nerespectarea unei "obligaţii legale" de a cere instanţei declararea insolvenţei, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 70/2020, pe perioada stării de alertă nu sunt aplicabile prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu referire la obligaţia debitorului care ajunge în stare de insolvenţă să adreseze tribunalului o cerere în termen de maximum 30 de zile de la apariţia acestei stări.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei nr. 107/CA/2022 din 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 21 noiembrie 2023.