Revision of competition sanction denied: no contradiction of res judicata between distinct administrative acts and no EU systemic impunity risk in mandate validity.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2023

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 şi a raportului de investigaţie ce a stat la baza emiterii deciziei şi, pe cale de consecinţă, exonerarea societăţii de la plata amenzii în cuantum de 24.569.530 RON, stabilite prin art. 9 din decizie.

În subsidiar, a solicitat să se constate că autoritatea de concurenţă a procedat la o greşită individualizare a sancţiunii aplicate reclamantei, în raport cu situaţia de fapt şi prevederile legale incidente, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună reducerea acestei sancţiuni, astfel încât să reflecte, în mod corect, circumstanţele situaţiei de fapt.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Concurenţei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1587 din 13 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Recursul formulat în cauză

Împotriva încheierii din 18 martie 2016, a încheierii din 25 martie 2016 şi a sentinţei nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat în drept pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin Decizia nr. 1695 din 22 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 şi a încheierii din 25 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, a admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată, a admis acţiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 13/14.04.2015 emisă de Consiliul Concurenţei şi a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

5. Calea de atac exercitată

Împotriva Deciziei nr. 1695 din 22 martie 2022, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ. şi pe art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire se arată că apărările promovate de A. în cadrul recursului ce a făcut obiectul dosarului finalizat cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, însuşite de ICCJ în respectiva decizie, au avut ca punct central afirmaţia conform căreia deliberarea din data de 9 decembrie 2014 a avut loc fără respectarea cvorumului legal, întrucât, dintre cei patru membri ai plenului, doar unul dintre aceştia (domnul B.) avea mandat valabil la acea dată.

Art. 18 alin. (3) din lege era în vigoare la momentul expirării mandatelor, persoanele în cauză exercitându-şi funcţiile în mod legal.

Domnii C. (preşedinte al C. civ.), D. (vicepreşedinte) şi E. (consilier de concurenţă) au fost numiţi în funcţie prin decretele prezidenţiale nr. 700, nr. 701 şi nr. 703 din 27.04.2009, pentru un mandat de 5 ani, potrivit prevederilor art. 94 lit. c) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată, mandate care expirau în anul 2014.

În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 58/26.01.2021, apreciază că se impun următoarele precizări:

- la data deliberărilor din speţa dedusă judecăţii (9.12.2014), art. 18 alin. (3) din lege era în vigoare şi producea efecte în mod corespunzător; astfel, domnii C., D. şi E. aveau abilitarea să exercite calitatea de membri ai Plenului C. civ., în aplicarea textului de lege menţionat, în vigoare la acel moment; deşi prevederile indicate au fost calificate, la un moment mult ulterior, ca neconstituţionale, la data deliberărilor acestea erau în vigoare, aveau caracter imperativ şi erau obligatorii erga omnes - context în care autoritatea a procedat în mod corect aplicând aceste prevederi, o conduită contrară legii fiind tocmai aceea în care nu s-ar fi recunoscut efectele produse de dispoziţiile în discuţie;

- Decizia CCR nr. 58/2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 465 din 4 mai 2021;

Chiar dacă norma legală a fost afectată, încă de la începutul adoptării ei, de viciul neconstituţionalităţii, legiuitorul a optat pentru încetarea efectelor acesteia doar pentru viitor, tocmai pentru a nu bulversa ordinea juridică şi a nu sancţiona pe cei care s-au încrezut în cadrul normativ existent, în contextul în care respectiva normă beneficia de prezumţia de constituţionalitate şi legalitate.

Astfel, la data deliberărilor în prezenta cauză, prevederile art. 18 alin. (3) din lege erau în vigoare, iar, dat fiind faptul că acestea aveau un caracter imperativ, erau obligatorii erga omnes, autoritatea de concurenţă în mod corect a procedat în sensul respectării prevederilor respective, în contextul în care ar fi absurd să se pretindă că o autoritate publică ar fi trebuit să refuze aplicarea unei norme legale, pe motivul că respectiva normă ar putea fi declarată neconstituţională.

În opinia revizuentei, Decizia ICCJ nr. 1695/22.03.2022, pronunţată în speţă, este potrivnică Deciziei ICCJ nr. 4256/28.09.202110 (art. 509, pct. 8 C. proc. civ.)

Prin prisma prevederilor art. 509, pct. 8 C. proc. civ., care prevăd ca motiv de revizuire existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, arătăm că soluţia în cauză a fost pronunţată cu neluarea în considerare a Deciziei ICCJ nr. 4256/28.09.2021, anterioare celei ce face obiectul cererii de revizuire, cu consecinţa încălcării autorităţii de lucru judecat a acestei prime hotărâri.

În acest context, este necesar a preciza faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.:, "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (sn).

Astfel, autoritatea de lucru judecat vizează inclusiv considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă, a cărei rezolvare nu se regăseşte în mod necesar în dispozitivul hotărârii. Aşadar, pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe art. 509, pct. 8 C. proc. civ., este suficient ca în judecata ulterioară (în speţă, Decizia nr. 1695/22.03.2022 - obiect al cererii de revizuire) să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat deja anterior (în cazul de faţă, Decizia nr. 4256/28.09.2021, pronunţată în cauza F. S.R.L. vs Consiliul Concurenţei), fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente, iar această judecată existând deja să nu mai poată fi contrazisă.

Revizuenta consideră că Decizia ÎCCJ nr. 1695/22.03.2022 vizează "lucruri care nu s-au cerut", instanţa acordând "mai mult decât s-a cerut" (art. 509, pct. 1 C. proc. civ.)

În considerarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509, pct. 1 C. proc. civ., care se referă la existenţa unei soluţii pronunţate "asupra unor lucruri care nu s-au cerut", se învederează faptul că A. a invocat, cu titlu de noutate, la al cincilea termen de judecată, direct în faţa instanţei de recurs, motivul de nelegalitate constând în nelegala compunere a Plenului, prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 58/2021.

În concret, la termenul din data de 17.11.2021 din faţa ICCJ, A. a invocat, în fundamentarea motivului de nelegalitate a Deciziei nr. 13/2015 constând în nelegala compunere a Plenului, Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021, cu consecinţa încălcării art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care reclamă, sub sancţiunea decăderii, modificarea cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată (în speţă până la data de 23 octombrie 2015).

Or, prin notele scrise depuse la termenul din 17.11.2021, întreprinderea a solicitat instanţei de control judiciar să constate nelegalitatea Deciziei nr. 13/2015 prin prisma unui nou motiv de nelegalitate, modificând în această modalitate acţiunea introductivă, cu consecinţa tardivităţii cererii astfel formulate.

Prin raportare la aspectele învederate deja, precum şi la hotărârea instanţei de recurs, care a acceptat motive tardiv formulate în calea de atac de către A., rezultă că, în fapt, Decizia ÎCCJ nr. 1695/22.03.2022 vizează lucruri care nu s-au cerut, iar instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut.

Prin raportare la prevederile art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului, care prevăd ca motiv de revizuire încălcarea priorităţii dreptului unional, se arată că hotărârea instanţei de recurs a fost pronunţată cu ignorarea jurisprudenţei CJUE privind riscul sistemic de impunitate, statuat prin Hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunţată în cauza C-308/19.

În interpretarea aplicării acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Decizia nr. 45/2016, în dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a reţinut că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţii/or art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună şi curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii. " (s.n.)

Se mai arată că la data de 21 ianuarie 2021, instanţa de la Luxemburg a pronunţat hotărârea preliminară în cauza Whiteland (C-308/19)14, în soluţionarea întrebării adresate de ÎCCJ în dosarul nr. x/2015, iar CJUE a structurat întrebarea adresată de ÎCCJ în două întrebări distincte, astfel:

"Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE se interpretează în sensul că:

1) impun autorităţilor judiciare din statele membre obligaţia de a interpreta normele naţionale care reglementează prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale în acord cu reglementarea cuprinsă în articolul 25 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/2003 şi

2) se opun interpretării unei norme de drept naţional în sensul că prin act de întrerupere a prescripţiei se înţelege doar actul formal de declanşare a procedurii de investigare a unei practici anticoncurenţiale, fără ca acţiunile ulterioare întreprinse în scopul investigării acesteia să intre în aceeaşi sferă a actelor de întrerupere a prescripţiei?"

Relevanţă pentru speţa de faţă o are răspunsul CJUE la a doua întrebare, respectiv:

"Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere." (s.n.)

Chiar dacă întrebările la care a răspuns CJUE în cauza C-308/19 vizează problema prescripţiei, dezlegarea oferită de instanţa de la Luxemburg are caracter principial, general aplicabil, fiind obligatorie pentru instanţele Statelor Membre, tocmai în virtutea necesităţii respectării principiului priorităţii dreptului european, aspectele statuate fiind, aşadar, incidente inclusiv în speţa dedusă judecăţii.

Astfel, cele statuate de CJUE în privinţa riscului sistemic de impunitate, aplicabile în egală măsură prezentei speţe, se concretizează în următoarele concluzii cu caracter principial:

- o interpretare strictă a reglementării naţionale pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autorităţile naţionale de concurenţă a normelor dreptului concurenţei al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept;

- revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiu prezintă, ţinând cont de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări;

- în aceste condiţii, este obligaţia instanţei naţionale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii şi în special a textului şi a finalităţii articolului 101 TFUE;

- problema dacă o dispoziţie naţională, în măsura în care ar fi contrară dreptului Uniunii, trebuie lăsată neaplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a acestei dispoziţii.

Din principiile reţinute de CJUE, aplicabile speţei de faţă, rezultă că, atunci când există un risc sistemic de impunitate, o prevedere naţională trebuie interpretată astfel încât să aibă ca rezultat aplicarea efectivă a normelor de concurenţă, inclusiv a celor prevăzute de Tratat, fiind chiar posibilă înlăturarea de la aplicare a unei dispoziţii naţionale care ar conduce la încălcarea principiului efectivităţii.

Or, în prezentul caz, interpretarea reglementării naţionale în vigoare la acel moment, în sensul că aceasta ar interzice continuarea activităţii unui membru al Plenului, ar avea drept consecinţă periclitarea punerii în aplicare efectivă a regulilor de concurenţă UE, de către Consiliul Concurenţei.

În opinia revizuentei, o interpretare precum cea promovată de A. şi acceptată de ICCJ în Decizia nr. 1695/22.03.2022, se opune legislaţiei unionale, întrucât generează un risc sistemic de impunitate a contravenţiilor din materia concurenţei.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.

7. Soluţia instanţei de recurs

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că cererea de revizuire nu este întemeiată.

Înalta Curte are în vedere faptul că revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se dovedeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia, producând efecte grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate.

Totodată, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.

Revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată doar pentru motivele şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 - 11 C. proc. civ.

Motivele de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiţii specifice de admisibilitate, în lipsa cărora cererea de revizuire nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Conform art. 509 alin. (1) pct. I teza întâi din C. proc. civ. din 2010:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".

Cu referire la acest motiv de revizuire, se reţine că, în sensul dispoziţiilor citate, ca reflectare a principiului disponibilităţii, pretinsa pronunţare a instanţei extra petita se analizează în raport cu obiectul litigiului, astfel cum acesta este delimitat prin cererea de chemare în judecată.

Din considerentele de fapt şi de drept ale deciziei criticate, rezultă fără echivoc faptul că au fost analizate toate motivele invocate precum şi întreg materialul probator administrat în cauză de către ambele părţi din proces.

Din analiza motivelor invocate de către revizuient rezultă în mod evident faptul că acestea nu conţin elemente care sa aibă vreo relevantţă în cauză, şi nici nu au calitatea de a modifica hotărârea instanţei de recurs.

Pe de altă parte, revizuentul critică soluţia dată în recurs, ceea ce depăşeşte limitele procedurale în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii, întrucât legea nu a urmărit " să deschidă părţilor calea recursului la recurs"

Reiese foarte clar că revizuentul încearcă, pe cale revizuirii, să obţină rejudecarea recursului, reaprecierea probelor, şi reinterpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii, ceea ce este inadmisibil pe calea revizuirii.

Contrar celor susţinute de revizuent, Înalta Curte reţine că nu a fost invocat direct în recurs niciun motiv nou de nelegalitate a Deciziei nr. 13/14.04.2015.

Astfel, prin chiar acţiunea în anulare iniţială s-a solicitat instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015 având în vedere că aceasta fost adoptată cu încălcarea cvorumului aplicabil pentru deliberare de 5 membri ai Plenului Consiliului Concurenţei.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, în cauză, cererea formulată în data de 17.11.2021 nu se circumscrie unei veritabile cereri modificatoare în sensul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind exclusiv o cerere de întregire care a vizat prezentarea unor argumente suplimentare în fundamentarea aceluiaşi motiv de nelegalitate şi a aceleiaşi pretenţii.

Este de necontestat distincţia care există între cererea de întregire care are ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare sau a unor noi motive de drept şi cererea de modificare prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente ale cererii de chemare în judecată, precum părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

De altfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că revizuentul nu a invocat în niciun moment în cursul soluţionării recursului excepţia tardivităţii pretinsei cereri modificatoare.

În ceea ce priveşte Hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021 pronunţată în cauza C-308/19, Înalta Curte constată că aceasta nu a avut ca obiect analiza riscului sistemic de impunitate din perspectiva validităţii mandatelor membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, ci exclusiv din perspectiva prescripţiei extinctive şi a cursului său.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".

Revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, hotărârile judecătoreşti în cauză să fie potrivnice şi să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunţată în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi căutate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat".

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci, este necesar ca hotărârile potrivnice să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanţei de recurs şi celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conţin elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat - "una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Prin hotărâri definitive potrivnice se înţeleg acelea care s-au pronunţat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar.

Prin "una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a Ii-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.

Hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluţionarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare, raporturile procesuale se desfăşoară între părţi diferite, cu obiecte diferite, cu temeiuri de drept diferite şi nu îndeplinesc condiţiile reglementate de textul legal anterior citat.

Revizuenta circumscrie, aşadar, noţiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluţionare a unor cauze similare, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicţie este împrejurarea ca acelaşi litigiu, supus judecăţii a doua oară, şi purtând între aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză, primeşte o altă rezolvare.

Or, în speţă, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., soluţiile pronunţate nu sunt contrare unele altora, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunţate în litigii diferite, între părţi diferite, cu obiect şi cauze, de asemenea, diferite.

Între cauzele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu şi identitatea cerută în mod expres prin dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la existenţa unor hotărâri definitive potrivnice date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Or, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunţate între aceleaşi părţi, şi având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie.

Autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecăţii.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esenţiale ale judecăţii -respectiv obiect cauză şi părţi - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Principiul corespunde necesităţii stabilităţii juridice şi ordinii sociale, interzisă fiind repunerea în discuţie a situaţiilor juridice rezolvate definitiv. În această măsură, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a determinat constant jurisprudenţa, să sancţioneze o a doua cerere adresată justiţiei care, chiar şi în condiţiile lipsei identităţii obiectului celor două procese, scopul urmărit este acela de a readuce în discuţia judecătorului o chestiune deja stabilită definitiv.

Or, ceea ce principiul autorităţii de lucru judecat interzice părţilor, precum şi instanţei de judecată să nege, să conteste, este rezultatul finit al unei judecăţi, readucând-o în dezbaterea judiciară şi pretinzând o altă soluţie, şi nicidecum o soluţie pronunţată într-un cu totul alt litigiu, chiar similar.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că Decizia a cărei anulare se cere prin cererea de revizuire de faţă nu încalcă autoritatea lucrului judecat, sub niciun aspect - negativ sau pozitiv - în raport cu hotărârile judecătoreşti invocate de revizuenta ca fiind potrivnice celei ce face obiectul revizuirii.

În cauză nu se verifică condiţia existenţa a două sau mai multe hotărâri potrivnice întrucât între hotărârea supusă revizuirii şi Decizia nr. 2456/28.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 nu există nicio contradicţie nici în privinţa dispozitivelor şi nici a considerentelor.

Astfel, în privinţa dispozitivelor celor două hotărâri nu există în mod evident nicio contradicţie, de vreme ce, prin Decizia nr. 2456/28.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 s-a respins definitiv acţiunea în anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 82/24.11.2016, iar prin decizia atacată s-a dispus anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015.

Prin cele două hotărâri s-a decis cu privire la două acte administrative distincte, emise în cadrul unor investigaţii ale autorităţii de concurenţă complet diferite şi fără vreo legătură între ele, o eventuală contrarietate între dispozitivele celor două hotărâri fiind de plano imposibilă şi exclusă.

Nici în privinţa considerentelor nu există vreo contradicţie de vreme ce, în dosarul nr. x/2017, spre deosebire de dosarul nr. x/2015, instanţa nu a fost învestită cu analiza de legalitate a deciziei Consiliului Concurenţei din perspectiva încălcării dispoziţiilor legale privind audierile, deliberările şi cerinţele de cvorum la întrunirea Plenului pentru deliberare ca efect al invalidării mandatelor membrilor Plenului prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021.

Decizia nr. 2456/28.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 a vizat anularea unui act administrativ pentru expirarea mandatului unui membru al Consiliului şi analiza posibilităţii prelungirii de drept a mandatului acestuia în condiţiile în care fusese numit în funcţie anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2010 (care a permis prelungirea mandatului ulterior expirării până la depunerea jurământului de către cel desemnat pentru mandatul următor).

În dosarul nr. x/2015, instanţa de recurs a analizat legalitatea deciziei pronunţate de Plenul Consiliului Concurenţei în condiţiile în care mandatele a 3 din 5 membri (în cadrul audierilor), respectiv a 3 din 4 membri (în cadrul deliberărilor) erau expirate şi, faţă de declararea ca neconstituţională a art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 în cursul soluţionării litigiului, aceştia nici nu mai puteau beneficia de prelungirea de drept a mandatelor.

În ceea ce priveşte obiectul cauzelor, ca element al autorităţii de lucru judecat în înţelesul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este reprezentat de pretenţiile deduse judecăţii, astfel cum acestea au fost configurate prin cererea de chemare în judecată.

Obiectul dosarului nr. x/2017 în care a fost pronunţată Decizia nr. 2456/28.09.2021 este fundamental distinct de obiectul cauzei în care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii, astfel:

- în dosarul nr. x/2017 obiectul este reprezentat de anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 82/24.11.2016 emisă ca urmare a unei investigaţii pe piaţa distribuţiei centralelor termice, cazanelor, boilerelor, sistemelor de ventilaţie şi a accesoriilor pentru acestea cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată cu completările ulterioare, de către F. S.R.L. Ghimbav şi distribuitorii săi/partenerii service, din România;

- în dosarul nr. x/2015 obiectul este reprezentat de anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 emisă ca urmare a unei investigaţii pentru analizarea sectorului comercializării produselor alimentare cu privire la posibila încălcare de către A. şi furnizorii acesteia a art. 5 din Legea Concurenţei şi a art. 101 din TFUE.

Prin urmare, obiectul celor două dosare este diferit, vizând legalitatea unor decizii distincte emise de Consiliul Concurenţei ca urmare a unor investigaţii separate, în domenii de activitate diferite şi fără vreo legătură între acestea.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Înalta Curte apreciază că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reaminteşte că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o consecinţă a aderării României la Uniunea Europeană şi reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte reţine că existenţa unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului naţional, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunţată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapferer, în sensul că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, aşadar, răspunsul legislativ al României faţă de obligaţiile impuse statelor membre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echilibrul între principiul securităţii juridice, a cărui garanţie este autoritatea de lucru judecat şi supremaţia dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003.

Aşadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea şi aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să ţină seama de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.

79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului (...).

83. În acelaşi fel este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie".

În consecinţă, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existenţa unei incompatibilităţi între raţionamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită şi necesitatea preeminenţei dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituţiei României, preeminenţă raportată atât la conţinutul tratatelor şi al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât şi la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Noţiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" şi "implementare a dreptului UE" au un înţeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudenţă a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situaţia juridică din litigiu şi dreptul european. Apropierea situaţiei de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudenţa CJUE.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că revizuenta susţine, prin argumentele invocate, cel puţin parţial, că instanţa de recurs ar fi pronunţat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că revizuirea este admisibilă.

Or, în cauza de faţă, revizuenta este nemulţumită de dezlegarea dată de instanţa de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea sa sunt tocmai faptele deduse judecăţii, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor şi principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanţei de recurs pe baza cărora a pronunţat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunţate de instanţa de judecată şi tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile şi cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege şi în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuţie probleme de fond ce s-au dezbătut în faţa instanţelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existenţa unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuţie a unor chestiuni de drept şi de fapt ce au fost soluţionate de instanţa de recurs. Dispoziţiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare a fondului pricinii. Competenţa de control judiciar a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare şi denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei şi alţii contra Moldovei şi G. şi H. contra Moldovei).

Ca atare, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente speţei, instanţa de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de faţă, a apreciat că soluţia de la fondul pricinii reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept incidente în cauză şi, în consecinţă, a admis cererea de recurs, a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat Decizia nr. 13/2015 a Consiliului Concurenţei.

CJUE a analizat articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE şi riscul sistemic de impunitate exclusiv din punct de vedere al reglementării naţionale a actelor de întrerupere a prescripţiei extinctive.

Extinderea în mod artificial de către Consiliul Concurenţei a Hotărârii CJUE cu privire la orice instituţie juridică (deşi aceasta nu a făcut obiectul analizei CJUE) nu este întemeiată şi nu poate fi primită.

Revizuentul nu indică în concret criticile pe care le aduce Hotărârii atacate, respectiv ce prevedere legală consideră ar fi trebuit să înlăture instanţa din analiza sa.

Din cuprinsul hotărârii pronunţate în cauza C-308/19 este limpede că a fost analizat riscul sistemic de impunitate exclusiv din perspectiva unor reglementări naţionale a căror interpretare ar putea conduce la un risc sistemic de impunitate, nicidecum a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională.

Existenţa riscului sistemic de impunitate nu poate fi apreciată exclusiv în temeiul unui criteriu bazat pe numărul sau pe numărul potenţial de investigaţii afectate întrucât, în lipsa unei dispoziţii legale în acest sens sau măcar a unui reper de ordin legal, nu se poate determina care ar fi numărul minim de cauze prin raportare la care s-ar putea constata riscul sistemic de impunitate.

Acceptarea acestei teze ar conduce la o aplicare neunitară a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale.

Riscul sistemic de impunitate nu este un scut în spatele căruia pot fi mascate toate motivele de nelegalitate care afectează investigaţiile desfăşurate de Consiliul Concurenţei sub pretextul pretinsului impact major asupra bugetului de stat.

Aşadar, textul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 care a fundamentat continuarea în mod abuziv a exercitării mandatelor de către cei 3 membri ai Plenului, fără ca aceştia să fie numiţi în funcţie, în acord cu procedura prevăzută de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, este lipsit de orice efecte juridice, exercitarea funcţiilor în temeiul acestei prevederi fiind aşadar nelegală şi atrăgând pe cale de consecinţă şi nulitatea audierilor, a deliberărilor şi, pe cale de consecinţă, a adoptării Deciziei atacate.

Din examinarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.

Aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele ale Uniunii Europene.

În cauza de faţă, revizuenta nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a dovedit incompatibilitatea prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene şi, astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între dreptul european şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanţă în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerente care vizează rejudecarea recursului şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, criticile revizuentei nu se încadrează în cerinţele acestui caz special de revizuire, revizuenta invocând formal prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conţinând doar nemulţumirile părţii faţă de soluţia reţinută de instanţa de recurs.

Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluţionat definitiv şi că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; I. c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

Prin urmare, ţinând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situaţiei de fapt şi a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanţa de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ţinând seama şi de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire

În temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga revizuentul la plata sumei de 80.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Concurenţei şi va obliga revizuentul la plata sumei de 80.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Concurenţei împotriva Deciziei nr. 1695 din 22 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015.

Obligă revizuentul la plata sumei de 80.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă în ceea ce priveşte motivele de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare în ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.