Judges’ salary order issuance and inadmissibility of administrative action to enforce civil judgments

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantele A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, în temeiul art. 8 şi art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004:

1) Emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare pentru fiecare, în care indemnizaţiile de încadrare să fie stabilite conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare:

- coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) începând cu 12.12.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel cum li s-au recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1935/16.12.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Dâmboviţa, rămasă definitivă prin decizia nr. 1100/13.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de către Curtea de Apel Ploieşti, precum şi

- o valoare de referinţa sectoriala de 605,225, începând cu 20.07.2017 şi în continuare, astfel cum li s-a recunoscut prin sentinţa nr. 1909/10.12.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Tribunalul Dambovita, definitivă prin decizia nr. 1219/25.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel Ploieşti;

2) Obligarea pârâtului la plata salariului calculat conform celor arătate, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 504 din 11 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în privinţa capătului de cerere indicat la pct. 2 din acţiune şi a respins acest capăt de cerere din acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis excepţia inadmisibilităţii în privinţa capătului de cerere indicat la pct. 1 din acţiune şi a respins acest capăt de cerere din acţiunea formulată de aceleaşi reclamante în contradictoriu cu acelaşi pârât, ca inadmisibil.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 504 din 11 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021, au exercitat recurs reclamantele A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare au susţinut, în referire la considerentele reţinute de instanţa de fond cu privire la primul capăt de cerere respins ca inadmisibil, că, deşi a reţinut că au formulat o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi a redat definiţia refuzului nejustificat prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. i) din lege, a apreciat că refuzul nejustificat înseamnă nerezolvarea cererii, pentru ca ulterior să concluzioneze că această cale aleasă de reclamante nu este deschisă în cazul unui refuz de a pune în executare o hotărâre judecătorească în modalitatea pretinsă sau la modul în care a fost pusă în executare.

Or, au opinat recurentele, în speţă nu este vorba despre o punere în executare a unui titlu executoriu ce nu cuprinde dispoziţii privind obligarea intimatului la a face ceva, pentru că în situaţia în care era vorba despre un atare titlu, ar fi avut deschisă calea executării silite.

De asemenea, faţă de considerentele instanţei potrivit cărora invocarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi a celor cuprinse la art. 8 din Secţiunea a 2-a, Capitolul VIII din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, nu schimbă concluzia privind inadmisibilitatea acţiunii întrucât solicitarea de obligare a pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare se întemeiază pe hotărâri judecătoreşti ce nu cuprind această obligaţie, iar ordinele nu pot fi emise şi contestate decât în condiţiile legii, au arătat că hotărârea judecătorească este cauza acţiunii introductive şi nu temeiul acesteia, iar inadmisibilitatea pare fundamentată de către instanţă pe o analiză a existenţei condiţiilor necesare pentru formularea unei cereri de punere în executare, deşi până la această analiză considerentele priveau aspecte ce ţineau de analiza admisibilităţii unei cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut, în contextul unor considerente de ordin teroretic referitoare la inadmisibilitate, că în mod neîntemeiat a admis prima instanţă o asemenea excepţie, în condiţiile în care nu există o normă imperativă care să instituie vreo condiţie de validitate a căii procedurale pe care au ales-o. Totodată, au arătat că din întreaga motivare a excepţiei nu reiese decât faptul că instanţa a realizat în fapt o analiză pe fond a cererii, prin raportare strictă la obiectul acesteia prin prisma art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care defineşte sintagma "refuz nejustificat de a soluţiona o cerere", ignorând fără temei prevederile tezei I a textului de lege precizat, precum şi dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reţinând că a fost învestită cu o cerere prin care au reclamat nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti ce nu este act administrativ.

Or, prin cererea introductivă nu au solicitat punerea în executare a vreunei hotărâri judecătoreşti, ci hotărârea judecătorească este cauza acţiunii formulate, respectiv obligaţia de a face, ca urmare a vătămării dreptului lor la indemnizaţii stabilite printr-o hotărâre, drept nepus în plată, iar vătămarea suferită a fost determinată de refuzul nejustificat al intimatului de a soluţiona cererea privind emiterea ordinului de încadrare în raport de indemnizaţiile ce li se cuvin.

Cât priveşte calitatea procesuală, au susţinut că atribuţia stabilirii indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi ale judecătorilor revine Ministrului Justiţiei potrivit art. 8 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea nr. 153/2017, citat în cuprinsul cererii de recurs, şi că Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, iar conducătorul autorităţii (Ministrul Justiţiei) are atribuţii privind emiterea ordinelor de reîncadrare salarială.

De asemenea, faţă de refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, şi de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, au opinat că împrejurarea că în cele două sentinţe nu există dispoziţie de obligare a intimatului la emiterea ordinelor nu înseamnă că nu au dreptul să solicite emiterea unor astfel de ordine.

Limitarea ce ar rezulta din declararea ca inadmisibilă a acţiunii nu este compatibilă nici cu exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, interpretat în jurisprudenţa CEDO, conform motivelor expuse în pagina 6 a cererii de recurs. Astfel, au arătat că sunt în discuţie efecte în planul dreptului administrativ ale hotărârilor judecătoreşti, în sensul materializării drepturilor substanţiale ce le-au fost recunoscute prin hotărâri, în actele administrative emise de Ministerul Justiţiei, astfel încât indemnizaţia de încadrare să corespundă în prezent cuantumului corect calculat prin luarea în considerare a elementelor salariale rezultate din hotărâri.

Totodată, pornind de la cele stabilite prin Decizia CCR nr. 794/15.12.2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (11)-(41) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, au susţinut că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială şi că prin hotărârile judecătoreşti enunţate s-au dezlegat chestiuni litigioase esenţiale, privitoare la raporturile lor de muncă, al căror efect pozitiv trebuie să se reflecte şi în actele administrative emise de conducărorul principal de credite în ceea ce priveşte efectele viitoare.

În fine, raportat la art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, citat în recurs, au susţinut că petitul 2 al cererii introductive privind obligarea intimatului la plata drepturilor salariale este o solicitare prin care urmăresc repararea prejudiciului cauzat prin refuzul acestuia de a emite ordinul indicat la petitul 1 şi reprezintă o despăgubire pentru daunele materiale constând în lipsa reîncadrării cu indemnizaţia recalculată.

Prin urmare, au considerat că nu se poate reţine că intimatul nu ar avea calitate procesuală pasivă cu privire la petitul 2 şi nici că ar fi o situaţie similară celei invocate în decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, în susţinerea acestei afirmaţii făcând trimitere la prevederile H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi la cele ale art. 5 şi art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

4. Apărările formulate în cauză. Aspecte procesuale

Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care, în principal a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv scoaterea sa din cauză, faţă de prevederile art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca temeinică şi legală.

Recurentele-reclamante au depus note de şedinţă prin care au solicitat citarea intimatei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că potrivit art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, aceasta se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei.

La termenul de dezbateri din 09.11.2023, instanţa de control judiciar a constatat că, în speţă, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei a fost preluată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea subrogaţiei legale reglementate de Legea nr. 304/2022, sens în care a luat act de această subrogare de drept intervenită în cauză şi a constatat că Ministerul Justiţiei nu mai are calitate procesuală pasivă în prezentul dosar.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa de fond atacată în raport de criticile recurentelor, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., de apărările formulate prin întâmpinarea depusă la dosar, şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul promovat în cauză este nefondat şi îl va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză, astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, Curtea de Apel Bucureşti a respins capătul de cerere indicat la pct. 2 din acţiune, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar capătul de cerere indicat la pct. 1 din acţiune l-a respins ca inadmisibil.

Reclamantele au contestat sentinţa de fond şi au formulat critici atât sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în privinţa capătului de cerere indicat la pct. 2 din acţiune, cât şi asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în privinţa capătului de cerere indicat la pct. 1, clamând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit primului motiv de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentele-reclamante au susţinut incidenţa tezei a II-a a textului de lege precizat, şi anume existenţa în considerentele sentinţei atacate a unor motive contradictorii cu privire la primul capăt de cerere respins ca inadmisibil, conform argumentelor expuse în prima parte a cererii de recurs redate la pct. I.3.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Astfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, totodată, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susţinerile părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate nu este contradictorie, ci, dimpotrivă, este clară, concisă şi concretă, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentelor-reclamante referitoare la argumentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei adoptate, pretins a fi contradictorii, nu reflectă decât dezacordul exprimat în privinţa acestor argumente, respectiv propria viziune în ceea ce priveşte argumentaţia ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluţiei adoptate de către prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de control judiciar constată că argumentele reţinute de prima instanţă în pagina 6 a sentinţei pronunţate, validează raţionamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluţiei pronunţate, nefiind contradictorii.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, soluţia primei instanţe criticate de reclamante în prima parte a recursului respectând pe deplin exigenţele legii referitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti. Ca atare, primul motiv de recurs este nefondat şi va fi respins în consecinţă.

Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul legal invocat se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În referire la soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtului în privinţa capătului de cerere indicat la pct. 2 din acţiune, părţile recurente au dezvoltat critici de nelegalitate sub aspectul încălcării de către prima instanţă a cadrului normativ ce reglementează atribuţiile pârâtului în domeniul stabilirii indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi ale judecătorilor, respectiv în materia plăţii acestora.

În plus, au susţinut că petitul 2 al acţiunii privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale este o solicitare prin care urmăresc repararea prejudiciului cauzat prin refuzul acestuia de a emite ordinul indicat la petitul 1 al acţiunii şi reprezintă o despăgubire pentru daunele materiale constând în lipsa reîncadrării cu indemnizaţia recalculată.

Contrar alegaţiilor recurentelor şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă chemată în judecată nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale rezultate în urma aplicării elementelor indicate, soluţia pronunţată asupra acestei excepţii fiind legală.

Articolul 36 din C. proc. civ. prevede următoarele: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Aşadar, una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, la speţă, în raport de litigiul dedus judecăţii. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios.

Apreciaza instanţa de control judiciar că nu se poate reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, din moment ce, potrivit normelor legale aplicabile, nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii prin petitul 2 al acţiunii formulate de reclamante, ce vizează plata diferenţelor băneşti de natură salarială solicitate.

Este adevărat că în conformitate cu art. 142 alin. (2) şi alin. (6) din Legea nr. 304/2022, legiuitorul a stabilit, în ceea ce priveşte judecătorii, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedintele acesteia, care este ordonator principal de credite în virtutea subrogaţiei legale reglementate de legea menţionată, preluând poziţia procesuală a Ministerului Justiţiei, are competenţa de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi ale judecătorilor.

Însă, chiar dacă bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, în ceea ce priveşte calculul şi plata drepturilor salariale de natura celor solicitate în cadrul petitului 2 al acţiunii formulate de reclamantele din prezenta cauză, atribuţiile aparţin tribunalelor şi curţilor de apel, iar nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, în mod corect a admis prima instanţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în privinţa capătului de cerere indicat la pct. 2 din acţiune şi a respins acest petit ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, soluţie ce va fi menţinută ca legală de către instanţa de control judiciar.

Pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare, Înalta Curte constată că în mod corect a admis instanţa de fond şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de prevederile legale incidente în speţă, legal interpretate şi aplicate raportat la situaţia de fapt stabilită.

Astfel cum rezultă din dispozitivul celor două hotărâri judecătoreşti evocate în sprijinul solicitării cuprinse la pct. 1 al acţiunii introductive, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite reclamantelor, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00, stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, la lit. a) pct. 14, respectiv prin valorificarea unei valori de referinţă sectorială calculată prin aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. III din aceeaşi ordonanţă, precum şi la plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate cu rata inflaţiei şi a dobânzii legale penalizatoare.

Dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 şi, ulterior, cele ale art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 prevăd posibilitatea contestării actului emis în aplicarea legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reglementând o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ.

Prin cererile adresate autorităţii pârâte, reclamantele au solicitat emiterea de noi ordine de salarizare prin care indemnizaţiile lor de încadrare să fie stabilite în conformitate cu cele statuate în sentinţele civile precizate, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa şi rămase definitive la Curtea de Apel Ploieşti, ţinând cont de faptul că instanţele respective nu au stabilit în sarcina pârâtului şi această obligaţie.

Cu alte cuvinte, prin intermediul demersului judiciar de faţă recurentele-reclamante au solicitat obligarea pârâtului să emită noi ordine de salarizare, prin punerea în executare a sentinţelor civile indicate, respectiv la plata diferenţelor salariale rezultate, şi nu analizarea valabilităţii unui act emis în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, respectiv art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva ordinului de stabilire a drepturilor salariale.

Or, de competenţa instanţei de contencios administrativ este analiza legalităţii deciziei adoptate de autoritatea pârâtă, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, iar în condiţiile în care solicitarea reclamantelor vizează pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligat pârâtul la emiterea de noi ordine de salarizare în sensul reîncadrării şi stabilirii unor noi indemnizaţii în temeiul unor sentinţe în care nu s-a stabilit această obligaţie, ci doar aceea a plăţii diferenţelor salariale, acţiunea părţilor reclamante reprezintă un demers inadmisibil, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Faţă de cele arătate, răspunsul comunicat de autoritatea pârâtă prin intermediul adresei nr. 2/72670,72669/2021 nu poate fi considerat un răspuns nejustificat de soluţionare a unei cereri, în accepţiunea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cum pretind recurentele. Aspectele legate de obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare ca efect al punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti invocate nu pot fi analizate din perspectiva existenţei unui refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, întrucât vizează, în realitate, un refuz de a pune în executare hotărârile judecătoreşti respective în modalitatea pretinsă de solicitante, iar susţinerile potrivit cărora nu au solicitat punerea în executare a acelor hotărâri judecătoreşti, acestea reprezentând chiar cauza cererii de chemare în judecată, nu schimbă concluzia referitoare la inadmisibilitatea demersului reclamantelor.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii potrivit căreia faptul că în cele două sentinţe nu există dispoziţie de obligare a intimatului la emiterea ordinelor, nu le poate lipsi pe recurente de dreptul de a solicita emiterea unor noi ordine, o astfel de limitare rezultată din declararea ca inadmisibilă a acţiunii nefiind compatibilă cu exigenţele articolului 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa CEDO.

Faptul că legea aplicabilă stabileşte condiţii speciale pentru promovarea unei acţiuni în contencios administrativ sub aspectul obiectului acesteia, nu poate fi interpretat ca o limitare a accesului părţii la justiţie sau ca o negare a dreptului la un proces echitabil, prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurentele-reclamante, întrucât legiuitorul este cel care stabileşte procedura de judecată, inclusiv condiţiile şi termenele în care părţile pot formula acţiunile în justiţie, tocmai prin prisma caracterului special al acesteia, nefiind permisă punerea în discuţie a unei hotărâri definitive pentru alte motive decât cele formulate cu respectarea termenului prevăzut de lege sau cu nerespectarea cerinţelor legale imperative.

Astfel cum s-a reţinut şi de către Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudenţa în materie, accesul la justiţie nu este un drept absolut, ci se pretează la limitări, admisibile, cum sunt şi condiţiile formulării unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ, ţinând cont de faptul că prin chiar natura sa necesită o reglementare din partea statului, iar statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, adică au o libertate în alegerea mijloacelor proprii să permită sistemului lor judiciar să răspundă exigenţelor articolului 6 din Convenţie.

Prin urmare, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de motivele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamante şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei nr. 504 din 11 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.