Nullity of cassation appeal for failure to formulate specific grounds of illegality regarding salary cap interpretation

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la 25.11.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, coroborate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 100/22.12.2021, pusă în aplicare prin Decizia nr. 101 din 30.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, întrucât Decizia nr. 100/22.12.2021 nu este conformă cu dispoziţiile legale şi interpretările acestora date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, respectiv:

- revocarea/modificarea parţială a art. 2 din Decizia nr. 100 din 22.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- revocarea/modificarea parţială a art. 4 şi art. 6 din Decizia nr. 100 din 22.12.2021, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani anteriori datei emiterii deciziei contestate;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să le fie achitate (datele la care au fost efectuate plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2200 din 23 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2200 din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 Cod procedură civillă şi solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii formulate, apreciind că hotărârea atacată este neîntemeiată pentru motivele expuse.

Astfel, în dezvoltarea recursului au susţinut, după o expunere a situaţiei de fapt şi reiterarea argumentelor invocate în susţinerea temeiniciei acţiunii formulate, că pretenţiile deduse judecăţii se fundamentează pe art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, precum şi pe art. I pct. I şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv pe statuările cu caracter obligatoriu date prin deciziile ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23 din 26.09.2016 şi nr. 36 din 04.06.2018 şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15.12.2016.

Au mai susţinut că art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, inclusiv sintagma "ca urmare a majorărilor salariale reglementate", se interpretează în sensul că se aplică doar în cazul majorărilor salariale stabilite prin acte normative, nu şi în cazul majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti sau prin acte administrative ale ordonatorilor de credite. O interpretare contrară, în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi/sau acte administrative ale ordonatorului de credite în sfera noţiunii de "majorări reglementate", cu consecinţa diminuării indemnizaţiei de încadrare recunoscute prin hotărâri, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, contravine dispoziţiilor art. 38 alin. (61) şi alin. (8) din Legea nr. 153/2017, care consacră principiul menţinerii în plată a drepturilor câştigate.

Faţă de principiile reglementate de Legea-cadru nr. 153/2017 şi de expunerea de motive a acestei legi, în referire la aplicarea etapizată reglementată prin dispoziţiile art. 38 în sensul menţinerii în plată a cuantumului brut al salariilor de bază sau al sporurilor potrivit alin. (2) sau acordării creşterilor salariale prevăzute la alin. (3) şi (4), au opinat recurenţii că intenţia legiuitorului nu a fost aceea a scăderii nivelului veniturilor salariale.

Or, limitarea nivelului indemnizaţiei de bază la cel stabilit pentru anul 2022 ar avea ca efect diminuarea nivelului indemnizaţiei de bază, cu ignorarea principiilor legalităţii, egalităţii şi nediscriminării, consacrate prin dispoziţiile art. 6 şi în contradicţie cu scopul urmărit de legiuitor, acela al menţinerii în plată a drepturilor câştigate, în edictarea normei cuprinse în art. 38 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 153/2017.

O interpretare contrară ar fi, în opinia recurenţilor, contrară statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, cuprinse în Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, prin care s-a stabilit că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009. În aplicarea aceluiaşi raţionament, interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este necesară a fi în sensul menţinerii drepturilor câştigate pentru o perioadă de referinţă anterioară aplicării acestora.

De asemenea, astfel cum reiese şi din statuările instanţei supreme şi ale instanţei de contencios constituţionale, reţinute în Decizia H.P. nr. 36/04.06.2018 şi respectiv în Decizia CCR nr. 794/15.12.2016, nivelul maxim al salariului la care se face egalizarea trebuie să aibă în vedere şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, iar o astfel de stabilire a avut ca reper un moment anterior datei de 1 ianuarie 2018, când prevederile art. 38 alin. (6) devin incidente.

Au mai expus recurenţii argumente în sprijinul temeiniciei acţiunii formulate şi din perspectiva statuărilor Curţii Constituţionale a României conţinute în Decizia nr. 763 din 22.10.2020, precum şi a celor reţinute de ÎCCJ-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, referitoare la starea de discriminare invocată în faţa primei instanţe, şi au concluzionat că interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în sensul aplicării şi în cazul majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive încalcă cele stabilite de instanţa supremă în decizia evocată, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la executarea hotărârilor judecătoreşti.

Plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar trebui să se aplice în situaţia în care prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, întrucât o asemenea interpretare conduce la încălcarea art. 6 CEDO şi a principiului neretroactivităţii legii civile, deoarece o lege adoptată în anul 2017 care produce efecte începând cu anul 2018 nu putea reglementa situaţii juridice anterioare intrării ei în vigoare. Totodată, plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, nu şi drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

În situaţia unei interpretări contrare, s-ar ajunge la situaţia în care hotărârile judecătoreşti ar fi lipsite de efecte şi s-ar acorda debitorului posibilitatea de a nu executa o hotărâre definitivă prin care s-a dispus obligarea sa la plata drepturilor salariale.

În continuare, recurenţii au expus în cuprinsul paginilor 10-13 ale cererii de recurs argumentele în considerarea cărora au apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, din perspectiva executării hotărârilor judecătoreşti şi a dreptului de acces la justiţie, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, şi au afirmat că deciziile de stabilire a drepturilor salariale emise de pârât sunt nelegale, raportat la titlurile executorii pe care le deţin, care sunt lipsite în acest mod de orice efecte.

4. Apărările formulate în cauză

În faza procesuală a recursului intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte o apreciază întemeiată şi o va admite, urmând să constate că recursul este nul, pentru motivele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege. Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:…d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi Cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, sancţiunea nulităţii recursului.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile legale amintite.

În speţă, recurenţii-reclamanţi au clamat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă nu au formulat veritabile critici la adresa sentinţei pronunţate de instanţa de fond, prin care să arate în ce constă, în concret, nelegalitatea acesteia, raportat la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii, pentru a putea fi încadrate în dispoziţiile legale precizate, care, prin urmare, au fost invocate exclusiv în mod formal.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs şi susţinerile recurenţilor, reţine caracterul nemotivat al căii de atac, aceştia limitându-se să reitereze aspectele ce vizează situaţia de fapt dedusă judecăţii, să redea cadrul normativ incident, să reia argumentele invocate prin acţiunea introductivă, aspecte ce au fost analizate de prima instanţă, şi să solicite reformarea soluţiei atacate în sensul pretins, fără a aduce o minimă argumentare cazurilor de casare invocate. Aşadar, se constată că recursul nu conţine motive care să poată fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., invocate în susţinerea căii de atac exercitate, reclamanţii arătând doar faptul că înţeleg să conteste sentinţa de fond, fără să formuleze nicio critică concretă de nelegalitate la adresa acesteia.

Or,faţă de rigorile ce caracterizează calea de atac a recursului în actuala reglementare, modalitatea de redactare a cererii formulate de recurenţi nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii atacate. În egală măsură, simpla reproducere, prin cererea de recurs, a contextului factual şi a cadrului legislativ incident nu se constituie într-o critică de nelegalitate a sentinţei de fond, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în ipotezele reglementate la art. 488 din acelaşi cod.

În aceste condiţii, reţinând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate într-unul dintre cazurile de casare invocate, reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului exercitat de reclamanţi.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, întrucât recurenţii-reclamanţi nu s-au conformat exigenţelor impuse de lege şi nu au formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va constata nul recursul declarat de reclamanţi şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. împotriva sentinţei nr. 2200 din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.