FGA liability scope and interest rate for late insurance payments: statutory vs. punitive interest in bankruptcy guarantees

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/25.11.2016 şi, în consecinţă, să dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată menţionate, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 4366,26 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective; iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că îşi menţine solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1420 din 13 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată; a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de acelaşi pârât prin întâmpinare; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1270 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit sentinţei, dar nu mai mult de 300 RON.

Totodată, a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Recursul principal exercitat în cauză

Împotriva sentinţei de fond a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii precizate şi obligării pârâtului la plata despăgubirilor solicitate, conform tezelor precizate, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA. De asemenea, a arătat că îşi menţine solicitarea privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului a susţinut, sub un prim aspect de nelegalitate, că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi 1535 din C. civ.

Astfel, a subliniat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale în vederea angajării răspunderii Fondului de Garantare a Asiguraţilor pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului B.. Mai exact, a susţinut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată, care a implicat şi întârzierea la plata despăgubirilor, concluzionând în sensul că fapta imputabilă pârâtului are o dublă valenţă: respingerea iniţială a cererii şi plata cu întârziere.

În contextul în care, prin cererea precizată, a solicitat angajarea răspunderii pârâtului tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar instanţa a reţinut că pârâtul se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, a considerat că soluţia de a-l obliga pe pârât la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptăţită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata şi momentul în care a făcut efectiv această plată.

Aşadar, momentul în care pârâtul trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege, în speţă Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres. Or, apreciază recurenta, faptul că pârâtul a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluţie nelegală, nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, astfel cum a apreciat în mod nelegal prima instanţă.

A mai susţinut nelegalitatea sentinţei de fond din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând sub acest aspect că potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere.

De asemenea, a citat art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 ce reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA şi care stabileşte inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu acest titlu, considerând că devin incidente raportului de asigurare în funcţie de data încheierii contractului de asigurare şi, totodată, că faţă de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dacă pârâtul este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se întemeiază cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a se înlătura aplicarea faţă de pârât a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 a susţinut că, deşi pârâtul trebuia, în îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin lege, să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Această dobândă trebuie stabilită în conformitate cu art. 3 alin. (2) şi nu conform alin. (3), aşa cum în mod greşit a procedat prima instanţă, întrucât raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Prin urmare, a considerat că atât timp cât este îndreptăţită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, pârâtul fiind, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ, deoarece, în realitate, asiguratul este cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere, stabilirea dobânzii penalizatoare impunându-se a se face conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident

4.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare şi recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând nelegalitatea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor invocate, precum şi pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, conform argumentelor expuse pe larg în cererea de recurs formulată.

4.2. De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus note scrise prin care a expus argumentele în considerarea cărora a solicitat respingerea recursului reclamantei şi admiterea propriului recurs.

4.3. Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 09.11.2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esenţă, a reiterat argumentele invocate în cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate astfel cum a fost formulată, cu consecinţa admiterii acţiunii precizate şi obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, în dovedirea cărora a ataşat înscrisuri.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză

Analizând sentinţa de fond prin prisma motivelor invocate de recurenţi şi a apărărilor formulate prin notele şi concluziile scrise depuse la dosar, precum şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, iar recursul incident al pârâtului este tardiv formulat şi le va respinge în consecinţă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/25.11.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 4366,26 RON, calculate până la 08.09.2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată menţionate şi să se dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, iar modificarea acţiunii prin cererea formulată la 31.08.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile invocate pârât şi a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, obligând pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să-i plătească despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1270 RON, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.1. În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta vizează soluţia primei instanţe referitoare la stabilirea cuantumului penalităţilor, mai exact a criticat faptul că nu i-au fost calculate despăgubirile solicitate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă sunt circumscrise motivului de casare referitor la pronunţarea soluţiei cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă a susţinut, în primul rând, încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi 1535 din C. civ., considerând că soluţia primei instanţe de a obliga pârâtul la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptăţită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv această plată.

Astfel, a opinat că momentul în care pârâtul trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea cererii adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială, în speţă Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres.

Contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Într-adevăr, art. 1531 din C. civ. prevede la alin. (1) dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării unei obligaţii băneşti, iar art. 1535 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu."

Însă, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea modificatoare pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror aplicare este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să fie cenzurat pretinsul act administrativ asimilat nelegal, respectiv nesoluţionarea în termen sau refuzul nejustificat de soluţionare, imputat de aceasta pârâtului ulterior împlinirii termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească care să servească drept temei pentru repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ este cea prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada ulterioară emiterii actului, nu şi pentru perioada anterioară, între data înregistrării cererii de plată şi data emiterii actului cenzurat, pentru care nu au fost administrate dovezi în ceea ce priveşte conduita culpabilă a pârâtului.

Deşi este reală susţinerea recurentei-reclamante în sensul că legea specială aplicabilă, şi anume Legea nr. 213/2015, nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de plată, acest aspect nu este de natură a conduce, în situaţia dedusă judecăţii, la concluzia potrivit căreia acordarea despăgubirilor doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de respingere ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta, întrucât hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşadar, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări, din acel moment fiind confirmată existenţa vinovăţiei pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reţinând depăşirea acestuia, deci nu pe fondul pretenţiei solicitate, şi până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată şi achitată suma menţionată.

Nici susţinerile recurentei referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost consemnate la pct. I.3. din decizie, nu pot fi primite.

Pornind de la definiţia creanţei de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terţe persoane prin intermediul vehiculului, şi nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în speţă recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Sub acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile art. 37 din aceeaşi Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalităţi de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, creanţele de asigurări în sensul legii speciale nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nu conţin sume cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

De altfel, recurenta-reclamantă reproşează FGA întârzierea la plată a sumei de 1270 RON şi nu invocă o atare întârziere în privinţa asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuţie, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor şi plata despăgubirilor."

Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reţinute drept valide susţinerile reclamantei potrivit cărora obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare şi ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Penalităţile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligaţii legale de plată către asigurătorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, aşadar, în strânsă şi strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de faţă.

Cât priveşte cea de-a treia critică a recurentei aduse sentinţei de fond, ce vizează greşita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) şi nu cele de la alin. (3) al textului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situaţiei deduse judecăţii.

Susţine recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate exclusiv la calitatea sa de asigurător.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum pretinde recurenta.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă şi FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raţionamentul primei instanţe sub acest aspect fiind, ca atare, unul corect.

1.2. Analiza recursului incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor se va realiza, de către instanţa de control judiciar, din perspectiva excepţiei tardivităţii formulării acestuia, excepţie invocată din oficiu la termenul de dezbateri din 09.11.2023.

Potrivit art. 474 alin. (1) C. proc. civ.: "Apelul incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 4711 alin. (4)", iar dispoziţiile art. 491 din acelaşi act normativ stipulează că "(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile.(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege reiese că cererea de recurs incident se depune, de către titularul acesteia, împreună cu întâmpinarea la recursul principal, mai precis în termen de 30 de zile de la primirea comunicării efectuate de instanţă în procedura de regularizare a căii de atac.

Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv dovada de comunicare a adresei la care a fost ataşată cererea de recurs principal - dosar, reiese că FGA a primit o copie a recursului reclamantei la data de 13.12.2022. Aceeaşi parte a depus în cauză, la data de 18.01.2023 (dată plic serviciul de curierat - dosar), întâmpinare faţă de recursul principal al reclamantei, la care a ataşat cererea de recurs incident, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) cu referire la art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ., pentru depunerea întâmpinării la recursul principal.

Aşadar, faţă de data comunicării cererii de recurs principal efectuate de instanţă către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de data depunerii cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că excepţia de tardivitate a recursului incident este întemeiată şi se impune a fi admisă, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor de nelegalitate invocate de parte prin cererea formulată, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 499 teza a II-a din C. proc. civ.

1.3. În ceea ce priveşte cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum, în prezenta cauză, ambele părţi au formulat cereri de recurs împotriva sentinţei de fond, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, iar soluţia instanţei de control judiciar este de respingere a ambelor recursuri, al reclamantei ca nefondat, iar al pârâtului ca tardiv formulat, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenţi.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse în precedent, la pct. II.1.1. al acestei decizii, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond sub aspectele criticate.

De asemenea, pentru motivele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că recursul incident al pârâtului a fost depus cu depăşirea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 raportat la art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., îl va respinge ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1420 din 13 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.