Insurer's appeal allowed; Guarantee Fund ordered to pay statutory interest, contractual penalties claim rejected.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 şi, în consecinţă, să dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021 reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 85116,86 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare, până la data plăţii efective; iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1187 din 24 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de obiect, excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.179,28 RON constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial. Totodată, a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1187 din 24 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, au exercitat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi arătând că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material incidente.

3.1. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii acţiunii precizate şi obligării intimatului-pârât la plata sumelor solicitate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltare a susţinut că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a arătat că dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi cele cuprinse la art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi, devenind incidente raportului de asigurare RCA în funcţie de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, a considerat că faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este evident că, dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În dezvoltarea criticii privind greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a arătat, faţă de prevederile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, citate în cuprinsul cererii, că în prezenta cauză, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, FGA trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare ce trebuie stabilită conform art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), cum în mod greşit a procedat prima instanţă.

În susţinerea opiniei exprimate a menţionat că raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor şi, câtă vreme A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă.

3.2. Recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost întemeiat tot pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi cu aplicarea greşită a art. 18 alin. (3) şi art. 19 raportate la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii, în principal pe excepţie, iar în secundar ca neîntemeiată, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

În dezvoltarea cererii formulate a susţinut, în contextul expunerii unui istoric al cauzei, că sentinţa de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum şi a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 completate cu cele cuprinse la art. 2517 şi următoarele din C. civ. (prescripţia).

În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibităţii acţiunii, a arătat că instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificatoare, cât şi obligaţia sa de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cerere, ci doar s-o analizeze pe fond, împreună cu înscrisurile anexate. Totodată, a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti prin care, în unele dosare, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a considerat că raţionamentul primei instanţe este bazat pe o interpretare eronată a art. 19 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, având în vedere soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care Fondul a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, hotărându-se astfel cu putere de lucru judecat asupra obligaţiei respective, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a statuat în acest sens, iar Decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă în baza primei analize a cererilor a fost desfiinţată în mod definitiv. Aşadar, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă doar cu îndeplinirea condiţiei esenţiale ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii a susţinut că prima instanţă a încălcat art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum şi principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la 3 ani de la acel moment, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că reclamanta a contestat decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi sau dobânzi, precum şi faptul că nu există niciun motiv să nu solicite aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, a considerat că acţiunea reclamantei este tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, a susţinut că instanţa de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepţiei tardivităţii, raportându-se în mod expres la datele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Cât priveşte respingerea excepţiei prescripţiei, a susţinut că în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea ar fi fost formulată în termen faţă de art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei raportat la faptul că reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plăţii, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

A citat prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a opinat că acestea sunt foarte clare în sensul că introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de C. civ.. Totodată, o astfel de cerere este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităţilor sau dobânzilor. În plus, a susţinut că acest aspect reţinut de prima instanţă este contrar susţinerilor reclamantei, care solicită acordarea penalităţilor sau dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/25.11.2016, soluţia definitivă a Înaltei Curţi privind anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind pronunţată abia la data de 13.10.2021.

A mai susţinut, în ceea ce priveşte momentul începutului prescripţiei extinctive, că în lipsa unei reguli speciale, acesta trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

În plus, este nereală susţinerea reclamantei conform căreia prezenta acţiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri sau de pronunţarea deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceasta, deoarece, pe de o parte acţiunea de faţă a fost depusă înainte de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 din 13.10.2021, iar, pe de altă parte, pentru că în decizia RIL nr. 22/2019 se arată că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

În speţă, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată nr. x/29.01.2016, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a începută să curgă conform celor arătate şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi urm. din Legea nr. 554/2004, aşa încât, faţă de data înregistrării acţiunii din data de 01.04.2021 şi modificată la 31.08.2021, se impune admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii.

În final, a reluat apărările referitoare la fondul cauzei, care au fost expuse iniţial prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, precum şi alte apărări conform susţinerilor prezentate pe larg în paginile 8-14 din recurs, solicitând în temeiul acestora admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare faţă de recursul părţii adverse, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat pentru argumentele prezentate pe larg în conţinutul întâmpinării.

Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 09.11.2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esenţă, a reiterat argumentele invocate în cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a sentinţei atacate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs şi a apărărilor formulate prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse în cauză, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, constată fondat motivul de casare invocat de pârât, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte perioada acordării dobânzilor legale aplicate debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, şi nefondat în rest recursul acestei părţi, precum şi recursul reclamantei, urmând să procedeze la reformarea în parte a sentinţei atacate pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante cu privire la recursul principal

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluţionarea cu întârziere şi respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014-85116,86 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile invocate de pârât, atât cu privire la cererea introductivă, cât şi în ceea ce priveşte cererea modificatoare, şi a admis în parte acţiunea reclamantei, obligând pârâtul să-i plătească dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021.

1.1. Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în primul rând prin raportare la soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinarea la cererea modificatoare, clamând încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţă a normelor de drept material ce reglementează aceste instituţii. A susţinut că raţionamentul instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerând că acţiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele consemnate la pct. I.3.2. al acestei decizii.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât şi în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiţionează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoaşterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorităţii stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acţiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorităţii de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acţiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acţiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalităţii actului administrativ sau a refuzului printr-o sentinţă judecătorească definitivă.

Or, în cauza de faţă este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în cadrul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, în sensul constatării nelegalităţii deciziei atacate şi a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată şi nu acordarea de daune moratorii prin acţiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment şi despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată, nu se poate susţine cu suficient temei că acţiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de plată în discuţie a fost deja soluţionată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA, instanţa nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ţinând cont de faptul că singurul motiv analizat ce a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depăşirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanţă în determinarea caracterului admisibil al acţiunii de faţă, întrucât nu era necesar a se dispune o soluţie de respingere totală sau parţială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula şi o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existenţa unui fine de neprimire, în situaţia în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un atare drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, a căror încălcare a fost susţinută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanţa pentru (…..) repararea pagubei cauzate", confirmând, aşadar, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acţiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligaţie a părţii vătămate.

Cât priveşte soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, Înalta Curte constată că şi aceasta este legală, criticile formulate de recurent din perspectiva încălcării art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind, de asemenea, nefondate.

Acest text de lege reglementează termenul pentru introducerea contestaţiei împotriva deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, legea specială neprevăzând însă vreo regulă specială, derogatorie, de la regulile generale în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Fondului pentru prejudiciile cauzate prin actele sale constatate nelegale.

Prin urmare, este de observat că potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Or, în speţa de faţă se solicită penalităţi şi dobânzi care, în opinia reclamantei, se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadenţă curge un termen de prescripţie diferit. În plus, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, astfel că sancţiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acţiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.

În concluzie, în mod corect a respins instanţa de fond excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de recurentul-pârât.

Pentru argumentele în continuare arătate, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale a primit o dezlegare greşită, cu aplicarea eronată a normelor legale incidente, impunându-se a fi reformată soluţia pronunţată în ceea ce priveşte perioada acordării dobânzilor legale aplicate debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (...)" Din interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, reiese că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an şi curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Această dată a fost considerată de prima instanţă a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, apreciind că doar începând cu această dată au fost certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora.

Înalta Curte nu poate valida însă raţionamentul instanţei de fond, deoarece relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt stabilită şi la probatoriul administrat.

În speţă, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, reprezentând astfel un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată în discuţie, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, procedând la plata sumei pretinse. Ca atare, motivul pentru care A. nu a încasat suma cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Aşadar, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/29.01.2016, astfel că, de la data de 03.05.2018 şi până la 29.10.2021, când contul i-a fost creditat cu suma reprezentând creanţa principală, societatea reclamantă s-a aflat în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei solicitate din cauza actului nelegal emis de FGA. Cu alte cuvinte, decizia nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa sumei solicitate.

De asemenea, odată anulată decizia amintită, prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care FGA a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite cu titlu de creanţă de asigurări.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, atât timp cât, faţă de art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamantă pârâtului ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează, aşa cum s-a arătat, exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018. Prin urmare, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei reprezentând debitul principal, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, şi nu în conformitate cu prevederile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege, cum pretinde partea.

Sub acest aspect se reţine că, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu Legea nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi cu scop lucrativ, cum în mod corect a constatat şi judecătorul fondului.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest din urmă sens, având în vedere art. 2 alin. (2) din C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, instanţa de control judiciar reţine, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă o natură juridică penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea FGA vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Astfel, premisa esenţială a acordării debitului principal cu titlu de creanţă de asigurări nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine reclamantei va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei solicitate prin cererea de plată, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluţia instanţei de fond urmând a fi reformată în consecinţă.

Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată că partea a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a echivalat obligarea sa la analizarea cererii de plată cu obligarea la plata debitului, chestiune ce nu este în concordanţă cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, conform argumentelor pe larg expuse în întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe şi reiterate în cererea de recurs.

Instanţa de control judiciar va analiza susţinerile recurentului-pârât prin prisma considerentelor sentinţei atacate, raportat la precizările reclamantei conform cărora prejudiciul a fost cauzat, dintr-o primă perspectivă a nesoluţionării cererii de plată în termen legal, iar dintr-o a doua perspectivă a emiterii unui act administrativ nelegal, respectiv decizia FGA nr. 14452/2018.

În ceea ce priveşte prima perspectivă invocată de reclamantă, este de observat că soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative sau nesoluţionarea acesteia în termenul prevăzut de lege reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv. Reclamanta nu face dovada existenţei unui act administrativ asimilat constând în nesoluţionarea în termen a unei cereri, care să fi fost cenzurat prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, pronunţată în recurs în interesul legii. În concluzie, nu există vreun temei pentru a recunoaşte dreptul la despăgubire solicitat de reclamantă în intervalul cuprins între a 31-a zi de la data înregistrării cererii administrative la pârât şi data iniţială a soluţionării cererii.

În referire la a doua perspectivă reliefată, Înalta Curte reţine că actul administrativ tipic a fost anulat de instanţe în mod definitiv, ca urmare a nelegalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei. Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra cererii reclamantei în sensul că era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma solicitată cu titlu de despăgubire.

În aceste condiţii, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma solicitată, este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosinţă a despăgubirii la care reclamanta era îndreptăţită, drept recunoscut pe cale litigioasă şi succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data iniţială de soluţionare a cererii, respectiv 03.05.2018, şi data plăţii efectuate de pârât la 29.10.2021. Aşadar, lipsa de folosinţă a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel şi cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cât priveşte cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare (...). De asemenea, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Faţă de considerentele arătate, reţine că este corectă soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei solicitate, calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, conform argumentelor expuse de instanţa de control judiciar în justificarea soluţiei de reformare în parte a sentinţei de fond atacate.

1.2. În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat tot pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., clamând aplicarea greşită şi încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Susţinerile recurentei referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost consemnate la pct. I.3.1. din decizie, nu pot fi primite.

Pornind de la definiţia creanţei de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terţe persoane prin intermediul vehiculului, şi nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în speţă recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Sub acest aspect este relevant art. 37 din aceeaşi Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevede următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalităţi de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, creanţele de asigurări în sensul legii speciale, nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nu conţin sume cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

De altfel, reclamanta reproşează Fondului de Garantare a Asiguraţilor întârzierea la plată a sumei reprezentând debitul principal şi nu invocă o atare întârziere în privinţa asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuţie, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor şi plata despăgubirilor." Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reţinute drept valide susţinerile reclamantei potrivit cărora obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare şi ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Penalităţile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, cum pretinde partea reclamantă, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligaţii legale de plată către asigurătorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, aşadar, în strânsă şi strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de faţă.

Cât priveşte critica ce vizează greşita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) şi nu cele de la alin. (3) al textului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situaţiei deduse judecăţii.

Susţine recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate exclusiv la calitatea sa de asigurător. Or, aşa cum s-a arătat deja în cadrul analizei recursului pârâtului, pornind de la scopul constituirii FGA, de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine cu suficient temei că raporturile juridice dintre FGA şi recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum pretinde partea.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă şi FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raţionamentul primei instanţe sub acest aspect fiind, ca atare, unul corect.

În concluzie, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parţială a sentinţei de fond criticate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii subsidiare formulate de reclamantă, referitoare la perioada acordării dobânzilor legale aplicate debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aspect de natură a determina casarea hotărârii sub acest aspect şi reformarea acesteia în consecinţă, precum şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei conform argumentelor prezentate.

Referitor la cererile recurenţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum, în prezenta cauză, ambele părţi au formulat cereri de recurs împotriva sentinţei de fond, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, iar soluţia instanţei de control judiciar este de admitere a recursului pârâtului şi de respingere a recursului reclamantei, în temeiul art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligată recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1.1. al acestei decizii, constatând că sentinţa de fond este parţial nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material, de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte acţiunea reclamantei şi va obliga pârâtul să-i plătească despăgubiri egale cu dobânda legală stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

De asemenea, pentru argumentele de la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că soluţia asupra cererii reclamantei având ca obiect pretenţii este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, nefiind întrunit astfel motivul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o va menţine sub aspectele criticate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1187 din 24 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.