Tax assessment challenge: Passive standing of delegating tax authority excluded despite contested delegation of inspection competence

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 466/22.11.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate, anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din 24.04.2019, a bazei de impozitare stabilite prin decizia menţionată, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-S6 29 din aceeaşi dată, precum şi a tuturor actelor şi operaţiunilor administrative premergătoare ce au stat la baza întocmirii actului administrativ fiscal contestat, exonerarea reclamantei de plata sumelor stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 24.04.2019 şi restituirea oricăror sume achitate în baza acestui act administrativ fiscal.

Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

2. Încheierea din 2 martie 2021 şi sentinţa instanţei de fond

2.1. Prin încheierea din 2 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti.

A prorogat discutarea admisibilităţii expertizei după momentul depunerii la dosar a următoarelor acte şi explicaţii detaliate: s-a pus în vedere reclamantei să depună la dosar, până la termenul de judecată din 16.03.2021, sub sancţiunea suspendării judecării cauzei: câte 3 contracte individuale de muncă însoţite de actele adiţionale aferente privind salariaţii detaşaţi în străinătate, aferente perioadei supuse inspecţiei fiscale precum şi documentele portabile A1 "Certificat privind legislaţia în materie de securitate socială care se aplică titularului" emise de Casa Naţională de Pensii aferente contractelor individuale de muncă pentru fiecare ţară în care a detaşat lucrători; să arate care era salariul minim pentru fiecare ţară în care a detaşat lucrători şi să indice sursele pe care le-a avut în vedere pentru determinarea acestuia.

De asemenea, s-a pus în vedere pârâtelor emitente ale actelor atacate să depună la dosar, până la termenul de judecată din 16.03.2021, în integralitate, dosarul administrativ avut în vedere la emiterea actelor contestate în cauză (eventual pe CD), în două exemplare, precum şi obligaţia să indice dacă au avut în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale ce revin reclamantei, valoarea salariului minim la care salariaţii acesteia aveau dreptul în statele în care au lucrat, la ce valori s-au raportat, care a fost sursa informaţiilor la care s-au raportat referitoare la salariul minim din ţările în care au lucrat salariaţii reclamantei şi să arate care a fost tratamentul fiscal pe care l-au aplicat acestor sume reprezentând salariul minim.

În sensul arătat mai sus s-a dispus emiterea unor adrese către părţi.

2.2. Prin sentinţa nr. 1690 din 11 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Administraţia Sectorului 6 a Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P.B. şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului Bucureşti, ca rămasă fără obiect.

Totodată, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.869,16 RON reprezentând onorariu avocat (11.769,16 RON) şi taxe de timbru (100 RON); a dispus restituirea în contul Biroului local pentru expertize tehnice judiciare de pe lângă Tribunalul Bucureşti de către expertul B., a sumei de 9800 RON primită pentru activitatea de expertiză tehnică judiciară dispusă în cauză şi neefectuată, sumă ce va fi restituită ulterior reclamantei de către Biroul local pentru expertize tehnice judiciare de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

3. Recursurile principale exercitate în cauză

3.1. Împotriva încheierii din 2 martie 2021 şi a sentinţei nr. 1690 din 11 octombrie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a exercitat recurs pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în primul rând, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte anularea Deciziei nr. 466/22.11.2019 privind soluţionarea contestaţiei, a Deciziei de impunere nr. x/24.04.2019 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/24.04.2019, acte emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. şi Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice, pentru argumentele invocate în faţa primei instanţe şi reiterate în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, a considerat că nu are calitate procesuală în raportul dedus judecăţii întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoanele vătămate de un act administrativ se pot adresa cu o cerere formulată în contradictoriu cu autoritatea publică emitentă a actului în vederea reparării prejudiciului.

Prin urmare, luând în considerare argumentele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerii acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A mai criticat pârâta soluţia primei instanţe pronunţate asupra obligării sale la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă, menţionând că nu există o culpă procesuală a instituţiei, principiu consacrat de procedura civilă, neexistând nici temei legal pentru admiterea solicitării părţii reclamante.

În plus, a apreciat că intimata-reclamantă a pretins rambursarea unor cheltuieli de judecată pentru care nu se constată caracterul realităţii, aceasta nedovedind culpa instituţiei pârâte în declanşarea litigiului, astfel încât nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta deoarece art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin acesta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli.

Or, pârâta A.F.C.M. nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu se află în culpă procesuală faţă de reclamantă, aceasta nefăcând altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie, ceea ce nu poate conduce la sancţionarea sa procedurală prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi la îndestularea intimatei-reclamante în mod nejustificat în detrimentul Statului Român.

În concluzie, a solicitat instanţei să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă şi, totodată, să analizeze dacă valoarea acestora este în concordanţă cu normele legale.

Cât priveşte realitatea cheltuielilor efectuate de reclamantă a susţinut, în referire la onorariul de avocat, că numai chitanţa care atestă plata şi încasarea onorariului constituie act justificativ care stă la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată, în ipoteza în care plata s-a efectuat prin virament bancar apreciind că nu este suficient ordinul de plată. Acest ordin trebuie să fie vizat de banca plătitoare şi este necesar şi un extras de cont al avocatului care să confirme realitatea plăţii. În plus, chitanţa de plată a onorariului de avocat trebuie depusă, în opinia recurentei, în exemplar original, nefiind suficientă o copie. Împiedicând fotocopierea chitanţelor, se preîntâmpină şi neînregistrarea încasărilor avocaţilor în contabilitate, precum şi îmbogăţirea fără justă cauză în cazul în care partea, fără să fi realizat efectiv o plată, solicită cheltuieli de judecată în baza fotocopiei unei chitanţe de plată a onorariului în alt dosar.

În plus, pentru ca intimata-reclamantă să obţină rambursarea creanţei, trebuie ca aceasta să probeze caracterul real, necesar şi rezonabil al cheltuielilor de judecată. În acest sens, avocatul intimatei-reclamante avea obligaţia să prezinte evidenţa dosarelor în lucru în perioada 2020-2022, timpul afectat dosarelor în lucru şi fişa de activităţi pentru ca instanţa să determine cuantumul real al cheltuielilor de judecată în funcţie de timpul şi efortul depus de către acesta.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., care conferă instanţei prerogativa de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, cât şi cu valoarea pricinii, a solicitat modificarea sentinţei de fond în sensul diminuării cheltuielilor de judecată acordate intimatei-reclamante, apreciind că este nejustificat cuantumul acestora astfel cum a fost stabilit de prima instanţă. În final a susţinut că nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovată de declanşarea litigiului, astfel încât nu există culpă procesuală în privinţa sa şi nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

3.2. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, întemeiat pe art. 483 şi urm. din C. proc. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, a vizat sentinţa nr. 1690 din 11.10.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că este nelegală din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul expunerii situaţiei de fapt, a considerat pârâta că hotărârea instanţei de fond este nelegală în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFPB şi obligarea acestei instituţii la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, a solicitat să se observe că instanţa de fond nu a justificat în nici un fel calitatea procesuală pasivă a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu, reiterând în susţinerea excepţiei invocate argumentele supuse examinării primei instanţe.

În esenţă, a punctat faptul că nu este emitentul actelor administrativ-fiscale contestate, acestea fiind emise de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice, astfel încât nu are calitate procesuală în raportul dedus judecăţii. Prin urmare, faţă de obiectul acţiunii, rezultă că, în prezenta cauză, calitatea de pârât aparţine numai instituţiilor emitente ale actelor a căror anulare a fost solicitată, chiar şi în situaţia respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect.

În susţinerea excepţiei a mai făcut trimitere la prevederile art. 33, art. 136 alin. (2) şi art. 153 alin. (1) din Codul de procedură fiscală şi a susţinut că societatea reclamantă este contribuabil mijlociu - persoană juridică aflată în administrarea fiscală a AFCM, care este parte în prezentul dosar şi este citată ca atare. Singurul argument adus de reclamantă în chemarea sa în judecată este faptul că AFCM şi AS6FP se află în subordinea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, însă această subordonare a existat dintotdeauna şi nu poate împiedica cele două instituţii să stea în judecată în nume propriu, întrucât au organe de conducere proprii şi au dreptul să emită acte administrative fiscale.

În concluzie, în mod netemeinic şi nelegal a justificat instanţa de fond respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFPB, în nume propriu, pe considerentul că potrivit art. 23 alin. (4) şi (10) din H.G. nr. 520/2013 activitatea şi competenţele tuturor direcţiilor generale ale finanţelor publice absorbite din aria de competenţă, precum şi a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora sunt preluate de către direcţiile generale regionale ale finanţelor publice.

În susţinerea excepţiei a mai arătat că nu este întrunită în cauză una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii, prevăzute de art. 36 din C. proc. civ., respectiv calitatea procesuală ce rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, partea reclamantă punând în discuţie anularea unor acte administrative fiscale emise de Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii. Nu are relevanţă, în opinia recurentei, faptul că Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu au personalitate juridică, o astfel de împrejurare nejustificând în proces conferirea calităţii procesuale pasive în favoarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu, din a cărei structură organizatorică fac parte şi pârâtele menţionate.

În final a citat din jurisprudenţa instanţei supreme apreciată relevantă în speţă şi a concluzionat că pentru determinarea subiectului pasiv al raportului juridic procesual de faţă este decisivă capacitatea de drept administrativ a Administraţiei Sector 6 Bucureşti şi a Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii sub aspectul atribuţiei de emitere a actelor litigioase şi plăţii cheltuielilor de judecată, iar nu personalitatea juridică a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, în cadrul căreia sunt organizate şi funcţionează acele pârâte.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei recurate şi pe fondul cauzei admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Bucureşti şi respingerea cererii de obligare a instituţiei la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident.

4.1. Intimata-pârâtă Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a formulat, în termen legal, întâmpinare, precum şi recurs incident împotriva sentinţei de fond, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A precizat că achiesează la recursurile formulate de celelalte pârâte şi a solicitat, totodată, admiterea recursului incident şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul exonerării instituţiei de plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului incident a susţinut, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, că hotărârea de fond este, în parte, nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că nu poate fi reţinută în cauză culpa sa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, neexistând nici un temei legal pentru obligarea sa la cheltuieli de judecată, astfel încât cererea reclamantei este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă.

A mai susţinut că intimata-reclamantă pretinde rambursarea unor cheltuieli de judecată ce nu reprezintă caracterul realităţii, aceasta nedovedind culpa instituţiei în declanşarea litigiului, iar din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a expus aceleaşi argumente ca şi pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei de recurs să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă şi să analizeze dacă valoarea acestora este în concordanţă cu normele legale.

În continuare, pârâta a formulat critici în ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu privind obligarea sa, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de proces, solicitând respingerea acestuia ca urmare a respingerii capătului de cerere principal, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, dar şi ca neîntemeiat, având în vedere că, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., partea care a câştigat procesul are obligaţia de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat.

De asemenea, conform art. 453 C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte numai cheltuielile necesare şi utile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau să fi determinat aceste cheltuieli prin atitudinea sa în cursul derulării procesului.

Pe de altă parte, a solicitat a se avea în vedere şi practica CEDO, conform căreia un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului, în cazul de faţă, reţinând că organul fiscal a dispus anularea obligaţiilor fiscale şi emiţând Decizia nr. x din 29.09.2022, cererea de chemare în judecată rămânând fără obiect, a apreciat recurenta că măsura obligării sale la plata cheltuielilor de judecată este nejustificată.

În final a susţinut că o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod definitiv procesul, în situaţia de faţă nefiind vorba despre acest lucru, precum şi faptul că nu pot fi reţinute în sarcina sa, pentru a putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, nici aspecte privind reaua-credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

4.2. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal respingerea recursurilor formulate de către DGRFP şi AFP Sector 6, ca inadmisibile, iar în subsidiar respingerea tuturor recursurilor ca nefondate, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării.

4.3. Recurenta-pârâtă Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor acesteia ca neîntemeiate.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea şi încheierea atacate prin prisma criticilor invocate în recursurile principale şi în recursul incident, precum şi a apărărilor formulate prin întâmpinările depuse în cauză, raportat la normele legale aplicabile, constată că este fondat recursul pârâtei Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi nefondate celelalte recursuri exercitate de autorităţile pârâte, pentru motivele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante cu privire la recursurile formulate

Demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze vizează solicitarea societăţii intimate-reclamante S.C. A. S.R.L. de anulare a actelor administrativ-fiscale constând în Decizia nr. 466/22.11.2019 de soluţionare a contestaţiei administrative, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din 24.04.2019, a bazei de impozitare stabilite prin decizia menţionată, Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/24.04.2019 şi toate actele şi operaţiunile administrative premergătoare ce au stat la baza întocmirii actului administrativ fiscal contestat, precum şi exonerarea reclamantei de plata sumelor stabilite prin Decizia de impunere şi restituirea oricăror sume achitate în baza acestui act administrativ fiscal.

În esenţă, prin încheierea din 2 martie 2021, prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în ceea ce o priveşte pe pârâta Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti, că are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece este emitenta actelor administrative fiscale a căror anulare a fost solicitată de reclamantă, iar în referire la celelalte două autorităţi chemate în judecată că au calitate procesuală pasivă întrucât reprezintă emitentul delegării de competenţă, respectiv organul fiscal de la care s-a dispus delegarea de competenţă, în cadrul acţiunii formulate de reclamantă fiind contestat inclusiv acest aspect.

Această încheiere a fost atacată cu recurs de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în faza procesuală a recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor formulate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice şi de Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice, pentru faptul că nu au atacat decât sentinţa de fond, nu şi încheierea din 2 martie 2023, prin care s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, deşi au exprimat nemulţumiri în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei menţionate.

Înalta Curte reţine că aspectul neatacării de către pârâtele arătate, a încheierii interlocutorii prin care a fost soluţionată de prima instanţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu poate avea ca efect constatarea inadmisibilităţii recursurilor exercitate de acestea, întrucât posibilitatea formulării căilor de atac în discuţie este prevăzută de legiuitor în materia analizată, fiind promovate cu respectarea regulilor procedurale şi a termenelor legale. Chestiunea formulării de susţineri în referire la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în absenţa atacării încheierii prin care instanţa de fond s-a pronunţat asupra acesteia, urmează a fi verificată cu ocazia analizării criticilor invocate de părţi prin cererile de recurs formulate, analiză ce vizează recursurile în ansamblul lor.

1.1. Asupra recursului exercitat de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, este de observat, aşa cum s-a precizat, că acesta vizează atât încheierea din data de 2 martie 2023, prin care s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi sentinţa de fond prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect şi a fost obligată această pârâtă, împreună cu ceilalţi pârâţi, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.869,16 RON reprezentând onorariu avocat (11.769,16 RON) şi taxe de timbru (100 RON).

Criticile formulate de parte au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident atunci când instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit acestui motiv de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

1.1.1. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a AFCMB fiind expresia interpretării şi aplicării greşite a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate atât în faza administrativă, cât şi în procedura judiciară.

În fundamentarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti a reţinut prima instanţă că are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât este organul fiscal de la care s-a dispus delegarea de competenţă, iar reclamanta a contestat acest aspect.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia adoptată de instanţa de fond în ceea ce priveşte excepţia menţionată.

În acest sens reţine că art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., având marginalul "Condiţii de exercitare a acţiunii civile", prevede că "Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenţie; d) justifică un interes", iar art. 36 din acelaşi cod stipulează următoarele: "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate supra rezultă că una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, prin prisma datelor concrete ale speţei, în raport de litigiul dedus judecăţii. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative fiscale emise de Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice, precum şi a actelor şi operaţiunilor administrative premergătoare ce au stat la baza emiterii actelor contestate, criticând şi aspectul delegării de competenţă intervenit între autorităţile pârâte.

În acest context, deşi reclamanta a pus în discuţie şi aspectul delegării de competenţă, prin care Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti a primit competenţa de efectuare a controlului inopinat şi inspecţiei fiscale de la organul fiscal care deţinea această competenţă, respectiv de la Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a acesteia din urmă câtă vreme, astfel cum reiese din probatoriul administrat, au intervenit Delegările de competenţă nr. 2044/29.08.2018 şi nr. MBR-AIF 2298-27.09.2018, dispuse de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, astfel încât aceasta nu a mai avut nicio implicare în ceea ce priveşte obiectul litigiului de faţă, nefiind parte în cadrul raportului juridic litigios, atribuţia sa constând doar în a administra impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat.

Prin urmare, faţă de obiectul şi modul de formulare a cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti nu se justifică, în timp ce aspectele de nelegalitate semnalate de partea reclamantă cu privire la actele administrative fiscale contestate, reprezintă o chestiune de fond soluţionată potrivit celor reţinute în sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii ca rămasă fără obiect.

Pentru aceste considerente, având în vedere că Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti nu este persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat o dezlegare greşită excepţiei analizate, recursul exercitat de această autoritate fiind fondat sub acest aspect, iar consecinţa este reformarea hotărârilor atacate din această perspectivă.

1.1.2. Cât priveşte criticile recurentei formulate cu privire la soluţia din dispozitivul sentinţei atacate referitoare la obligarea acestei instituţii la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt fondate, urmând să le respingă pentru motivele în continuare expuse.

Cu titlu prealabil, întrucât recurenta a reproşat primei instanţe modul în care a apreciat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, pretins a fi nejustificat prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, cât şi cu valoarea pricinii, solicitând modificarea hotărârii în sensul cenzurării şi diminuării cheltuielilor de judecată acordate (paginile 4-5 din recurs), instanţa de control judiciar constată că aceste susţineri, prin care se contestă proporţionalitatea cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, nu pot constitui veritabile critici de nelegalitate ce pot fi circumscrise motivelor de casare expres prevăzute de legiuitor la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect urmează a fi reţinută incidenţa Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, aceasta neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, în recurs s-a susţinut că este nejustificată acordarea integrală a cheltuielilor de judecată în contextul în care nu există culpa procesuală a instituţiei AFCMB, principiu consacrat de procedura civilă, şi că intimata-reclamantă nu poate pretinde rambursarea unor cheltuieli de judecată pentru care nu se poate constata caracterul realităţii faţă de actele depuse în dovedirea acestora, care nu erau exemplare originale.

Susţinerile formulate de partea recurentă din perspectivele reliefate sunt subsumate unei probleme de drept, anume reţinerea în sarcina sa a obligaţiei de plată a cheltuielilor în integralitatea lor, căreia judecătorul fondului i-a dat o nelegală dezlegare raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză şi soluţia pronunţată. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că prima instanţă a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile legale ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată.

Cât priveşte critica recurentei aduse sentinţei de fond din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., relativ la partea care a câştigat procesul prin raportare la soluţia de respingere a cererii reclamantei ca rămasă fără obiect, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită, fiind nefondată.

Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea. Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 din C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Articolul 453 din C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea de cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare culpa procesuală presupune, fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiune ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate ce echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există şi alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul, aşa încât nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi că nu se face vinovată de declanşarea litigiului, pentru a se stabili o culpă procesuală în sarcina sa.

În speţă, prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale, doctrină şi jurisprudenţă, în sensul că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare în mod real efectuate şi în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, având în vedere anularea obligaţiilor fiscale ulterior momentului promovării cererii de chemare în judecată, instanţa de fond, în baza art. 453 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâţilor, i-a obligat pe aceştia la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantumul precizat, potrivit dovezilor depuse la dosar de reclamantă până la momentul rămânerii cauzei în pronunţare.

Cât priveşte criticile formulate din perspectiva nedovedirii caracterului realităţii cheltuielilor de judecată acordate intimatei-reclamante, Înalta Curte reţine că această chestiune vizează stabilirea unei legături între efectuarea acestora şi prezenta cauză, în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ.

Conform textului de lege anterior evocat, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 451 alin. (1) din acelaşi act normativ, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, reprezintă cheltuieli de judecată toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului.

Aşadar, dacă s-au cerut cheltuieli de judecată instanţa se pronunţă asupra lor prin dispozitiv, luând în considerare actele justificative depuse de părţi în acest scop, partea care le pretinde având obligaţia de a dovedi existenţa şi întinderea lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Înalta Curte constată că în speţă este îndeplinită cerinţa dovedirii existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată, raportat la înscrisurile administrate în faţa primei instanţe, din analiza coroborată a datelor existente în documentele prezentate de reclamantă putându-se concluziona în mod rezonabil că efectuarea cheltuielilor în cuantum de 11.769,16 RON reprezentând onorariu de avocat are o legătură intrinsecă cu prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, onorariul avocaţial a fost achitat în legătură cu activităţile aferente combaterii pretenţiilor deduse judecăţii prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei de fond, înscrisurile administrate în dovedirea cheltuielilor solicitate fiind supuse regulilor prevăzute de art. 272 şi urm., respectiv art. 292 şi urm. din C. proc. civ. sub aspectul puterii doveditoare, menţiunile din înscrisuri care sunt în legătură directă cu raportul juridic al părţilor făcând dovada prestării serviciilor, până la proba contrară, în acord cu prevederile art. 273 alin. (2) C. proc. civ.

Cum, în prezenta cauză, actele prezentate de intimata-reclamantă sunt înscrisuri ce fac dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel cum impun dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestor norme, pronunţând o soluţie legală din această perspectivă, ce se impune a fi menţinută.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că existenţa acţiunii ce face obiectul dosarului de faţă demonstrează culpa acesteia în proces întrucât, dacă anularea obligaţiilor fiscale ar fi intervenit anterior formulării cererii de chemare în judecată, s-ar fi evitat promovarea demersului judiciar şi, implicit, efectuarea cheltuielilor de judecată aferente şi reţinerea culpei procesuale a autorităţilor pârâte implicate, generată de atitudinea acestora. În acest context, nu are relevanţă în stabilirea culpei procesuale a acestei autorităţi, aspectul intervenirii delegării de competenţă dispuse de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

În concluzie, soluţia primei instanţe pronunţate asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este legală şi va fi menţinută ca atare, criticile recurentei din perspectivele evidenţiate nefiind apte să atragă casarea acesteia sub acest aspect.

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte reţine că aceasta a dezvoltat susţineri în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în nume propriu, apreciind că în mod netemeinic şi nelegal a justificat prima instanţă soluţia de respingere a excepţiei invocate.

Asupra excepţiei menţionate instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea din 2 martie 2023, care nu a fost atacată de titulara căii de atac, în cererea de recurs aceasta indicând în mod expres faptul că formulează recursul împotriva sentinţei civile nr. 1690/11.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, iar din conţinutul acesteia nu rezultă că ar fi făcut vreo referire la încheierea în discuţie. Or, împrejurarea că această încheiere interlocutorie poate fi atacată odată cu fondul cauzei, adică împreună cu hotărârea pronunţată asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, nu are semnificaţia exonerării părţii nemulţumite de soluţia pronunţată prin această încheiere de obligaţia de a o indica în mod expres în cadrul căii de atac formulate.

În referire la susţinerea din pagina 2 a cererii de recurs formulate de aceeaşi recurentă, potrivit căreia este nelegală hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, precum şi solicitarea din finalul cererii formulate, de respingere a obligării sale de a plăti aceste cheltuieli, instanţa de control judiciar constată că nu au fost dezvoltate motive de recurs sub acest aspect, ci exclusiv din perspectiva lipsei calităţii procesuale pasive, aceste din urmă critici neputând fi examinate, aşa cum s-a arătat, în absenţa contestării încheierii prin care a fost soluţionată excepţia.

Prin urmare, întrucât recurenta a dezvoltat critici cu privire la o soluţie pronunţată de instanţa de fond printr-o încheiere ce nu a făcut obiectul căii de atac exercitate în cauză, recursul acesteia va fi respins ca nefondat.

1.3. Recursul incident exercitat de pârâta Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti vizează exclusiv soluţia din sentinţa nr. 1690/11.10.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, de obligare a pârâţilor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată solicitate.

Întrucât şi criticile acestei pârâte formulate din această perspectivă vizează, pe de o parte, inexistenţa culpei sale procesuale, pretinzând că a acţionat în conformitate cu legea, iar pe de altă parte nedovedirea cuantumului onorariului de avocat acordat reclamantei, precum şi neconstatarea caracterului realităţii acestor cheltuieli, solicitând inclusiv cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate şi să se analizeze dacă valoarea acestora este justificată şi în concordanţă cu legea, fiind, prin urmare, similare susţinerilor formulate de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti în recursul său şi analizate conform celor consemnate la pct. II.1.1.2 din decizie, Înalta Curte apreciază că nu se impune reluarea acestor argumente, în considerarea cărora va respinge şi demersul acestei pârâte.

Suplimentar, faţă de solicitarea părţii din cererea de recurs incident de a se avea în vedere în cadrul examinării soluţiei criticate şi practica CEDO, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat, în ceea ce priveşte rambursarea cheltuielilor de judecată, că acestea urmează a fi recuperate de reclamant numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Aşadar, din perspectiva CEDO, pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil şi caracterul necesar.

Şi din această perspectivă se constată că prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale, doctrină şi jurisprudenţă, aspectele privitoare la realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, fiind reflectate de sentinţa de fond atacată. Astfel, sunt întrunite în speţă atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a dispus acordarea către reclamantă a cheltuielilor de judecată generate de acest litigiu, efectuate în acest scop şi dovedite ca atare.

Întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond prin prisma criticilor invocate de recurenţii-pârâţi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, soluţia de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie, argumentele expuse în cererile de recurs nefiind în măsură să atragă casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondate aceste recursuri, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate sub aspectul criticat.

Cât priveşte cheltuielile de judecată din faza procesuală a recursului, Înalta Curte constată că părţile recurente nu au formulat solicitări în acest sens, iar intimata-reclamantă, prin avocat, deşi a menţionat, în finalul întâmpinării depuse la dosar, "cu cheltuieli de judecată", nu a indicat cuantumul acestora, nu a precizat în ce constau şi nu a depus acte în dovedirea efectuării acestora. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru motivele expuse la pct. II.1.1.1 al acestei decizii, constatând că sentinţa primei instanţe este parţial nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează calitatea procesuală, fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, va casa în parte hotărârile recurate, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi, rejudecând, va admite această excepţie şi va respinge acţiunea reclamantei în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind promovată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, pentru motivele de la pct. II.1.2, II.1.3. coroborat cu pct. II.1.1.2. din decizie, constatând că soluţia primei instanţe de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, nefiind întrunit cazul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, precum şi recursul incident declarat de pârâta Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe de fond, pe care o va menţine sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1690 din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a încheierii din 2 martie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Casează în parte hotărârile recurate şi, în rejudecare:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, ca fiind promovată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, precum şi recursul incident declarat de pârâta Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ambele împotriva sentinţei nr. 1690 din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.