Judicial misconduct appeal dismissed: disciplinary complaints against judges upheld as lacking proof of bad faith or gross negligence

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererile de chemare în judecată

1.1 Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.07.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei de clasare nr. 1276/27.04.2021 în lucrarea nr. C21-1010 şi a rezoluţiei inspectorului şef din 06.07.2021 în lucrarea C21-1094.

1.2. Totodată, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei de clasare nr. 1936/24.06.2021 în lucrarea nr. C21-2078 şi a rezoluţiei inspectorului şef din 21.07.2021 în lucrarea C21-1212.

1.3. Prin încheierea din data de 19.01.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia conexităţii şi s-a dispus trimiterea dosarului nr. x/2021 spre soluţionare instanţei mai întâi învestite cu dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 662 din data de 29 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererile conexate formulate de reclamanţii A. şi B., ca nefondate.

2.2. Prin încheierea de şedinţă din data de 19 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară şi a dispus completarea încheierii de şedinţă din data de 15.03.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al secţiei a IX-a a Curţii de Apel Bucureşti în sensul că se vor trece şi susţinerile reclamantului B. menţionate în cuprinsul încheierii din data de 19 mai 2022. Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a respins în rest ca nefondată cererea de îndreptare în ce priveşte sentinţa nr. 662/2022 pronunţată în acelaşi dosar.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 662 din data de 29 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiilor, astfel cum au fost formulate.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a aspectelor sesizate Inspecţiei Judiciare, a chestiunilor evocate prin cererile de chemare în judecată şi a soluţiei instanţei de fond, recurenţii - reclamanţi au susţinut, în esenţă, printr-un prim set de argumente subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea primei instanţe nu ar îndeplini rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia EDO, întrucât instanţa de fond nu ar fi făcut o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor recurenţilor. În opinia acestora, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are motive străine de natura cauzei şi nu a examinat, în concret, argumentele, motivele şi probele pe care reclamanţii le-au invocat.

Au mai apreciat recurenţii - reclamanţi că instanţa de fond a realizat o analiză teoretică a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, deoarece nu a avut în vedere abaterile reclamate şi încălcarea normelor de drept material şi procesual invocate în mod expres în contestaţii şi nu a răspuns corect la chestiunea abaterii comise de judecători cu privire la nerespectarea distribuirii aleatorii a cauzei, subliniind că abaterea pe care au descris-o nu se referea la faptul că cererea de contestaţie la executare nu a fost distribuită aleatoriu, ci la faptul că judecătorii constituiţi într-o instanţă de executare, au "lămurit" dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, iar această operaţiune revenea, de drept, numai judecătorului care a soluţionat fondul cauzei.

Totodată, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi au arătat că regulile ce stabilesc răspunderea disciplinară a magistraţilor intra în sfera dreptului material, iar art. 99 lit. t), coroborat cu art. 991 din Legea nr. 304/2004 stabilesc că judecătorul care a exercitat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă funcţia prin încălcarea normelor de drept material şi procesual, comite abateri disciplinare. În opinia recurenţilor, în raport de conţinutul normativ al acestor prevederi legale, incumba instanţei obligaţia de a stabili, într-o primă etapă, dacă încălcarea normelor de drept procesual şi material invocate este reală şi, apoi, să realizeze o raportare a situaţiei de fapt la prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 304/2004.

În susţinerea căii de atac, recurenţii - reclamanţi au reiterat prevederile legale apreciate de aceştia ca fiind încălcate de judecătorii vizaţi de sesizările adresate Inspecţiei Judiciare şi au făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii EDO, apreciind că judecătorii împotriva cărora au formulat sesizările soluţionate prin rezoluţiile atacate în cauza pendinte au încălcat preeminenta dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor, care exclude posibilitatea repunerii în discuţie a soluţiilor definitive precum şi ordinea într-un stat de drept.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, apreciind susţinerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 17 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 1 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu două cereri de chemare în judecată, având drept obiect, pe de o parte contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare nr. 1276/27.04.2021, în lucrarea nr. C21-1010 şi a rezoluţiei inspectorului şef din 06.07.2021 în lucrarea C21-1094, ce au vizat sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 16.03.2021 (acţiune în contencios administrativ înregistrată sub numărul unic de dosar x/2021), iar, pe de altă parte, contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare nr. 1936/24.06.2021, în lucrarea nr. C21-2078 şi a rezoluţiei inspectorului şef din 21.07.2021, în lucrarea C21-1212, ce au vizat sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 28.06.2021 (acţiune în contencios administrativ înregistrată sub numărul unic de dosar x/2021). Prin încheierea de şedinţă din data de 19.01.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, cele două cereri de chemare în judecată au fost conexate, soluţionarea lor realizându-se de către instanţa mai întâi învestită, mai precis Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021.

Sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 16.03.2021 a privit pe domnul judecător C., din cadrul Judecătoriei Bacău şi pe doamnele judecător D. şi E., din cadrul Tribunalului Bacău iar sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 28.06.2021 a privit pe doamnele judecător D. şi E., din cadrul Tribunalului Bacău.

În ambele sesizări recurenţii - reclamanţi au solicitat, în esenţă, constatarea săvârşirii, de către antereferiţii magistraţi, în soluţionarea dosarului civil nr. x/2019, a unor fapte apreciate de recurenţi ca reprezentând abateri disciplinare încadrabile în ipoteza reglementată de art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Deşi prin sesizarea formulată la data de 16 martie 2021 recurenţii - reclamanţi au invocat şi prevederile art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, iar instanţa de fond a analizat cauza şi din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin recursul declarat în cauză, recurenţii - reclamanţi au arătat că abaterea pe care au descris-o sub titulatura de nerespectare a distribuirii aleatorii a cauzei, se referea la faptul că judecătorii constituiţi într-o instanţă de executare au "lămurit" dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, iar această operaţiune ar fi revenit, în opinia recurenţilor, numai judecătorului care a soluţionat fondul cauzei. Or astfel de aspecte se subsumează tot prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererile conexate formulate de reclamanţii A. şi B., ca nefondate, iar această soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind nefondate criticile evocate de recurenţii - reclamanţi.

Examinând argumentele subsumate de antereferitele părţi cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că sentinţa atacată respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privinţa motivării hotărârii judecătoreşti. Potrivit acestui text normativ:

"hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond, de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt reţinută şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a fost pronunţată soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei.

Se reţin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudenţa Curţii EDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României), conform cărora:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi au formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare şi dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării ori caracterul străin al motivelor evocate de prima instanţă.

Lecturând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi argumentată juridic, conţinând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în concordanţă cu acestea. Judecătorul primei instanţe a răspuns în fapt şi în drept pretenţiilor şi apărărilor formulate de părţi, motivând în mod logic şi convingător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susţinerilor recurenţilor, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi de art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate şi sunt conforme obiectului cauzei este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurenţilor - reclamanţi care, în esenţă, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Conform art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abateri disciplinare:

"t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă", iar potrivit art. 991 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ: "Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual".

Verificând, în raport de criticile formulate de recurenţi, maniera în care judecătorul fondului a identificat limitele controlului de legalitate pe care instanţa îl putea realiza în cadrul cercetării judecătoreşti aferente tipului de acţiune formulată de reclamanţi, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a stabilit corect aceste limite.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar observă că toate aspectele sesizate de recurenţii - reclamanţi vizează raţionamentul logico-juridic expus în considerentele hotărârilor pronunţate de magistraţii ce au soluţionat, în fond şi apel, cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în sensul că ceea ce invocă, în realitate, este o pretinsă săvârşire, de către judecătorul fondului şi de către judecătorii ce au soluţionat apelul sus indicatul în dosar, a unei erori de judecată.

De altfel, din structura cererilor de chemare în judecată din cele două dosare conexate, precum şi din cea a memoriului de recurs rezultă că, în realitate, contrar afirmaţiilor recurenţilor - reclamanţi, ceea ce urmăresc aceştia este reformarea hotărârilor judecătoreşti emise în dosarul nr. x/2019, iar nu sancţionarea disciplinară concretă a magistraţilor vizaţi de sesizările lor.

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar subliniază că verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin Constituţia României, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2012, instanţa de contencios constituţional a statuat asupra limitelor verificărilor ce pot fi efectuate de Inspecţia Judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, cele ale verificărilor ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, în sensul că aceste verificări nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului.

Cu alte cuvinte, pe calea unei sesizări adresate Inspecţiei Judiciare nu se poate solicita acesteia să se pronunţe asupra corectei aplicări a prevederilor legale de către judecătorii ce au soluţionat respectiva cauză.

Referitor la abaterile invocate de recurenţi se reţine că, astfel cum în mod corect a învederat şi prima instanţă, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea, cu intenţie sau gravă neglijenţă, a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Astfel, atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt pe care urmează să o încadreze în drept, iar operaţiunile de interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate, fiind operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii de judecată, nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. t) şi al art. 991 din Legea nr. 303/2004 doar în măsura în care judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de către recurenţii - reclamanţi constituindu-se în nemulţumiri subiective faţă de soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2019.

Prin modul de structurare a argumentaţiei invocate, recurenţii fundamentează existenţa abaterii disciplinare pe încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO, art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, art. 555 şi art. 559 alin. (2) C. civ., art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, coroborate cu art. 11 alin. (6) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti cu privire la distribuirea aleatorie a cauzelor, art. 9, art. 10, art. 430, art. 435, art. 622 alin. (4), art. 625 şi art. 904 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat, executarea unui titlu executoriu care conţine obligaţii de a fac şi soluţionarea cauzei, în măsura în care instanţa nu ar fi fost sesizată cu o cerere de lămurire a titlului executoriu, ce ar deriva, în opinia recurenţilor, din modul în care aceste prevederi au fost respectate, în instrumentarea dosarului nr. x/2019, de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea acestuia (fond şi apel). Astfel, recurenţii invocă o identitate între demersul de aplicare a normelor şi elementul material al faptei de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că argumentaţia prezentată de recurenţi nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Astfel, corect a învederat prima instanţă că, sub aspectul laturii subiective, se reţine că judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia, aspecte ce nu pot fi identificate în cauză.

De asemenea, este corect şi argumentul instanţei de fond conform căruia, spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente, în mod corect, nici inspecţia judiciară şi nici prima instanţă nu îşi puteau exprima punctul de vedere asupra modului de aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO, art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, art. 555 şi art. 559 alin. (2) C. civ., art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, coroborate cu art. 11 alin. (6) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti cu privire la distribuirea aleatorie a cauzelor, art. 9, art. 10, art. 430, art. 435, art. 622 alin. (4), art. 625 şi art. 904 C. proc. civ., tocmai pentru a se evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiilor date în dosarul nr. x/2019.

Ca urmare, ceea ce invocă recurenţii ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecţia Judiciară şi, ulterior, a neanalizare a cauzei de către instanţa de fond se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se defineşte exclusiv prin încălcarea unor dispoziţii legale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, judecătorii vizaţi de sesizările recurenţilor - reclamanţi au explicat argumentele care au fundamentat soluţia adoptată şi criticată de către recurenţi, iar interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excedează controlului administrativ. Pe cale de consecinţă, în cauză nu se poate reţine existenţa unor indicii privind săvârşirea de către magistraţii vizaţi de sesizările recurenţilor - reclamanţi din datele de 16.03.2021 şi 28.06.2021 a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, Inspecţia Judiciară neîndeplinind rolul unei "suprainstanţe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activităţii instanţei de judecată.

Aşa fiind, examinarea sesizărilor recurenţilor - reclamanţi s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 662 din data de 29 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.