Inadmissibility of damages claim against insurance guarantee fund pending annulment of individual administrative decision under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând în:

a/penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,1%/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, arătând că până în data de 6.09.2021 penalităţile sunt în cuantum de 6160.16 RON;

b/în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, în subsidiar.

De asemenea, a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 655 din 28 martie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

A respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.

A admis excepţia inadmisibilităţii.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca inadmisibilă.

A respins cererea pârâtului, de aplicare a amenzii judiciare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, iar în subsidiar rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului a susţinut că prin soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate invocată împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea este nemotivată, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în susţinerea excepţiei de nelegalitate invocate a precizat că prin decizia nr. 16517/27.08.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererile de plată formulate de A., invocând prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia plata creanţelor de asigurare, de către FGA, se poate face în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, intimatul-pârât apreciind astfel în mod nelegal, prin interpretarea greşită a prevederilor Legii nr. 213/2015, că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, aspect ce reiese din considerentele deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, citate în cuprinsul cererii de recurs.

Aşadar, raportat la cele stabilite prin decizia amintită, rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului desdăunarea, iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres.

A mai susţinut că obligaţia de garantare ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, ceea ce înseamnă că obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare şi că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

De asemenea, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege raportat la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. Or, o atare situaţie ar încălca, în opinia recurentei, principiul egalităţii şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

Ca urmare, este evident că în baza deciziei nr. 29/1990, decizia FGA nr. 16517 din 27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prima instanţă ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admiţând excepţia de nelegalitate invocată.

În schimb, în susţinerea soluţiei pronunţate, prima instanţă a reţinut doar faptul că decizia cu privire la care a fost invocată excepţia reprezintă un act administrativ individual, a cărui legalitate poate fi verificată doar pe cale acţiunii principale, nu şi pe cale incidentală, prin invocarea excepţiei de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, soluţia fiind astfel nelegală din perspectiva textului de lege menţionat.

În opinia recurentei, art. 4 din Legea nr. 554/2004 consacră posibilitatea verificării legalităţii unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, oricând şi indiferent de emitentul actului administrativ, iar unde legea nu distinge sau nu impune condiţii suplimentare, nici părţile sau instanţa nu pot distinge sau impune restricţii suplimentare.

În continuare, a invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 426 din 10 aprilie 2008, din care a citat considerentele apreciate relevante, şi a conchis afirmând că, chiar dacă decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată şi pe cale acţiunii principale, este evident că instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate. De altfel, susţine recurenta, prin respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate pentru unicul motiv că decizia nr. 16517/27.08.2018, ca orice alt act administrativ, poate fi atacată cu acţiune directă, prima instanţă a încălcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă, fiindu-i încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost susţinută de recurentă din perspectiva nemotivării sentinţei cu privire la excepţia de nelegalitate, arătând că prima instanţă nu a indicat deloc care sunt argumentele juridice, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza opiniei potrivit căreia legalitatea deciziei nr. 16517 nu poate fi verificată pe cale incidentală. În concluzie, a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, motivarea sentinţei atacate necorespunzând cerinţelor legale, aşa cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În fine, a arătat că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă a încălcat prevederile legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Astfel, acţiunea reclamantei tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor şi lipsa societăţii reclamante de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită. Pentru obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, este necesar să fie îndeplinite cele patru condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să existe o faptă ilicită (în speţă să existe un act administrativ nelegal); actul să fi cauzat un prejudiciu şi între efectele actului şi prejudiciu să existe raport de cauzalitate, iar autoritatea să fi fost în culpă.

Deşi prima instanţă a considerat că acţiunea în despăgubiri este inadmisibilă în condiţiile în care decizia nr. 16517/27.08.2018 nu a fost declarată nelegală, în realitate, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, în speţă acesta fiind reprezentat de refuzul intimatului-pârât de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor, aşa cum a fost exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 şi reiterat prin decizia nr. 18140/27.08.2018.

În contextul pronunţării şi publicării deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a considerat recurenta că este evident caracterul nelegal al deciziei nr. 16517/27.08.2018.

În plus, refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate, anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor menţiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri menţionate expres în decizie. Prin urmare, această decizie conţine în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 cereri de plată menţionate în anexa 2, la baza refuzului tuturor acestor cereri stând aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi a noţiunilor de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Această decizie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nr. 18140/28.01.2019, a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 şi a fost desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19.11.2021, astfel că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, prima instanţă putând astfel să reţină ca îndeplinită această condiţie fie în baza soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2021, de anulare a deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Or, a concluzionat recurenta, condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea deciziei nr. 16517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, prima instanţă a încălcat normele de drept material ce reglementează condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, fiind incident motivul invocat în sprijinul admiterii recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 3 august 2022, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În privinţa excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, a solicitat să se constate că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, impunându-se menţinerea ei ca atare, la fel ca şi soluţia pronunţată pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, care este expresia analizării în mod corect a dispoziţiilor legale aplicabile.

La data de 30.10.2023 recurenta-reclamantă a depus o cerere de suspendare a judecăţii cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti.

La termenul de dezbateri din 30.10.2023, Înalta Curte a respins cererea recurentei de suspendare a judecăţii, reţinând că prin raportare la obiectul prezentei cauze nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege invocat, şi a reţinut spre soluţionare recursul dedus judecăţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor invocate de intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, raportat la dispoziţiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge în consecinţă pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Prealabil, Înalta Curte respinge excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile C. proc. civ. invocată de intimatul pârât apreciind că, în mod formal, criticile recurentei se circumscriu cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Deopotrivă, Înalta Curte respinge excepţia tardităţii recursului constatând că în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ recursul a fost declarat în termenul legal de 15 zile, respectiv la data de 15 iunie 2022 dosar recurs, iar hotărârea instanţei de fond a fost comunicată la data de 2 iunie 2022, dosar fond.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Sub aspect factual, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată înregistrată la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/26.04.2017, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat plata sumei de 4115 RON reprezentând despăgubiri achitate asiguratului său.

Prin intermediul cererii introductive ce face obiectul prezentei cauze reclamanta a formulat o acţiune în despăgubiri împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru promovarea unui atare demers cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin refuzul plăţii creanţelor de asigurare solicitate la plată.

În susţinerea pretenţiilor sale reclamanta s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat în apărare faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluţionată în sensul respingerii prin decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată deşi i-a fost comunicată, şi nu prin decizia nr. 18140/28.01.2019 cum pretinde reclamanta.

Faţă de apărările intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a invocat prin notele scrise depuse la dosarul de fond, excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, întemeindu-şi demersul pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate şi a admis excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii, respingând ca inadmisibilă acţiunea reclamantei.

Împotriva sentinţei de fond reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa de fond sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o soluţie corectă, motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, care reflectă respectarea regulilor de procedură şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri, în temeiul unui astfel de motiv de recurs, numai atunci când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o atare sancţiune a nulităţii nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci exclusiv în acele situaţii în care s-a adus părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecăţii potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum şi normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Aşadar, sub imperiul acestui caz de casare se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost nelegal îndeplinit.

În speţă, recurenta susţine că prima instanţă trebuia să verifice legalitatea deciziei nr. 16517/27.08.2018 pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei pentru unicul motiv că această decizie poate fi atacată, ca orice alt act administrativ, cu acţiune directă, fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate.

Având însă în vedere natura juridică a excepţiei de nelegalitate, care constituie un mijloc de apărare ale cărui efecte se produc asupra fondului raportului juridic litigios, precum şi motivul de inadmisibilitate reşinut în sentinţă, deşi recurenta a susţinut că soluţia instanţei de fond este contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, argumentaţia dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs poate fi subsumată greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, ce intră în sfera de aplicare a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi va fi analizată în cadrul acestui motiv de nelegalitate.

A mai criticat recurenta sentinţa de fond şi din perspectiva nemotivării hotărârii cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei de nelegalitate, clamând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi arătând că prima instanţă nu a indicat care sunt argumentele juridice ce au stat la baza opiniei exprimate, în sensul că legalitatea deciziei nr. 16517 nu poate fi verificată pe cale incidentală. Cu alte cuvinte, a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, motivarea sentinţei atacate necorespunzând cerinţelor legale, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile în materie.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textele reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, în speţă sentinţa recurată prezentând un raţionament logico-juridic fundamentat pe valorificarea materialului probator administrat, iar motivarea acesteia face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe asupra excepţiei de nelegalitate, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, între altele, la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale se invocă în reaslitate o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate."

Excepţia de nelegalitate este reglementată ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalităţii actului administrativ diferită de acţiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

Verificarea admisibilităţii excepţiei de nelegalitate se face prin prisma următoarelor condiţii: excepţia să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004; actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 554/2004; soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, condiţia relevanţei acestei excepţii de nelegalitate presupunând afirmarea şi demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepţiei, în raport cu obiectul şi circumstanţele cauzei.

Din interpretarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, citate supra, reiese că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, astfel că raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nu este modificat şi nici stins. În schimb, produce consecinţe asupra raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, devenind lipsite de suport susţinerile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv.

În prezenta cauză, decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, ce face obiectul excepţiei de nelegalitate, reprezintă, aşa cum a reţinut în mod corect şi judecătorul fondului, actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate este invocată în susţinerea cererii de despăgubiri, iar o soluţie de admitere a excepţiei de nelegalitate a acesteia ar avea drept consecinţă înlăturarea deciziei de la soluţionarea cauzei, iar nu anularea actului, cum pretinde recurenta. Or, acţiunea în despăgubire formulată pe cale separată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 are ca premisă existenţa unei acţiuni distincte în anularea actului administrativ considerat vătămător, în cadrul căreia nu s-au solicitat despăgubiri pentru că la momentul formulării ei reclamantul nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască întinderea pagubei cauzate. Aşadar, date fiind particularităţile cauzei, este corectă concluzia potrivit căreia legalitatea actului administrativ cu caracter individual atacat nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate în cadrul procesului având ca obiect acordarea de despăgubiri, o eventuală admitere a excepţiei de nelegalitate nefiind în măsură a suplini condiţiile de admisibilitate deduse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, urmează a fi menţinută soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate invocate de reclamantă.

Cât priveşte soluţia pronunţată asupra pretenţiilor deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că şi aceasta este întemeiată şi legală, criticile recurentei fiind nefondate.

Potrivit textului de lege invocat în susţinerea criticilor formulate prin cererea de recurs de către recurenta-reclamantă, casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, întrucât soluţia primei instanţe reflectă o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esenţă, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greşită a prevederilor legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice, considerând că în mod greşit a reţinut prima instanţă inadmisibilitatea acţiunii sale pe motiv că nu ar fi contestat decizia nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante şi în acord cu opinia primei instanţe, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte constată că acţiunea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este, într-adevăr, inadmisibilă faţă de starea de fapt reţinută.

Deşi este real că prin decizia nr. 18140/28.01.2019, la care s-a raportat recurenta, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de aceasta, în temeiul aceloraşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această decizie invocată în susţinerea acţiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze nu a analizat şi nu a respins şi cererea de plată a sumei de 4115 RON, înregistrată la FGA sub nr. x/26.04.2017, cum în mod greşit pretinde recurenta.

Aşa cum rezultă din soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2019, în cadrul căruia a fost contestată şi anulată decizia nr. 18140/28.01.2019, intimatul-pârât a fost obligat să soluţioneze pe fond două cereri de plată, menţionate în Borderoul nr. 3 fără legătură cu dosarul dedaună în care a fost pretinsă plata sumei de 4115 RON.

Pe de altă parte, cererea de plată în discuţie în prezentul litigiu a fost soluţionată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, necontestată, astfel cum susţine în apărare intimatul-pârât, considerentele şi dispozitivul acesteia confirmând o atare concluzie.

Întrucât din interpretarea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, temeiul de drept invocat în susţinerea pretenţiilor formulate, reiese că este deschisă calea unei astfel de acţiuni pentru solicitarea de despăgubiri numai în acele situaţii în care persoana vătămată a cerut şi obţinut anularea actului administrativ, însă nu a solicitat, concomitent cu anularea actului administrativ, şi acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin actul administrativ tipic sau asimilat, iar în prezenta cauză nu s-a făcut dovada anulării deciziei nr. 16517/27.08.2018 prin care a fost soluţionată, în realitate, cererea de plată în discuţie, Înalta Curte constată că în mod corect a respins prima instanţă acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă. Aceasta, întrucât acţiunea pentru acordarea de despăgubiri în baza normelor legale invocate are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Cum la momentul introducerii acţiunii în despăgubire, recurenta-reclamantă nu a invocat un act administrativ al cărui caracter nelegal să fi fost constatat pe calea acţiunii în anulare, de către o instanţă de contencios administrativ, nu se poate reţine că în privinţa acesteia a luat naştere dreptul de a solicita despăgubiri pentru pretinse prejudicii cauzate prin emiterea deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind în măsură să conducă la casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate, inclusiv sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare a judecăţii cauzei, soluţie ce nu a fost criticată.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, Înalta Curte constată că, raportat la soluţia ce se va pronunţa asupra recursului analizat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii şi excepţia tardivităţii recursului invocată de intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 655 din 28 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.