Administrator’s joint tax liability annulled for lack of proven bad faith

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 1206/24.12.2021 emisă de către D.G.R.F.P. Braşov şi anularea în integralitate a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/29.03.2021.

Prin Decizia nr. 1206/24.12.2021 emisă de către D.G.R.F.P. Braşov s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de petentul A. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/29.03.2021.

Împotriva Deciziei nr. 1206/24.12.2021 emise de către D.G.R.F.P. Braşov, reclamantul A. a formulat acţiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş la data de 7 martie 2022, solicitând instanţei: (i) admiterea acţiunii; (ii) anularea Deciziei nr. 1206/24.12.2021 emisă de către DGRFP Braşov, ca fiind netemeinică şi nelegală; (iii) anularea în integralitate a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/29.03.2021, prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de administrator, pentru debitele fiscale datorate de către societatea B.; (iv) plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 39 din 11 mai 2022 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii şi a anulat Decizia nr. 1206/24.12.2021 emisă de către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/29.03.2021 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii.

A obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantului a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate anterior a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov. Calea de atac a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în parte a acţiunii intimatului - reclamant, ca neîntemeiată şi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile recurentei vizează aspectul potrivit căruia din totalul obligaţiilor fiscale pentru care a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului doar obligaţiile fiscale în sumă de 13.167,036 RON pot face obiectul anulării prevăzute de art. I din Legea nr. 72/2022, pentru diferenţa de 1.178,845 RON impunându-se menţinerea actelor administrativ fiscale contestate.

Arată recurenta că la momentul angajarii răspunderii solidare a reclamantului, Decizia de impunere nr. x/21.12.2017 era în fiinţă, producându-si consecintele juridice vizate la comunicarea acesteia, nefiind revocată de organul fiscal sau anulată de instanţa de judecată competentă. In consecinţă, din punct de vedere juridic şi fiscal, aceasta creanţă (obligaţiile fiscale nedeclarate şi stabilite ca atare de către organele de control), trebuie să se regăsescă în evidenţele contabile ale societatii care a fost administrată de către reclamant, în condiţiile în care acesta nu se dovedeşte o situaţie contrară.

Faţă de temeiurile de drept anterior indicate reclamantul avea obligaţia de a respecta operaţiunile impuse de legislaţia fiscală, operaţiuni pe care trebuia sa le efectueze in temeiul legislatiei fiscale si a calitatii acestuia de administrator de drept. Ca şi administrator, reclamantul trebuia sa asigure plata obligatiilor fiscale. Ori prin inactiunea sa, prin neluarea unor masuri de redresare a societatii, in momentul in care aceasta a intrat in incapacitate de plata si implicit prin neplata creditorilor (in speta statul), reclamantul a dat dovadă de rea-credinta. Pe de altă parte, reclamantul aduce doar critici generale actelor fiscale atacate, care nu tind să dovedeasca o alta situatie de fapt.

Apreciază recurenta că din dispozitiile imperative ale art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reiese in mod clar, raportat la constatarile organelor de control, ca in calitatea acestuia de administrator de drept, este răspunzator de nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale.

De asemenea, relativ la "buna-credinta care se prezumă", apreciază că aceasta nu poate fi invocată in favoarea reclamantului, intrucat în dreptul fiscal relevanţă în aprecierea starii de fapt fiscale o au mijloacele de probă prevazute de lege, documentele contabile, documentele administrativ fiscale care au stat la baza constatărilor organelor fiscale.

Cu privire la vinovatia reclamantului în cauzarea starii de insolvabilitate a debitoarei, organul fiscal retine ca atitudinea subiectiva a acestuia rezulta din modul in care s-a raportat la obligatiile stabilite de legislatia fiscala, obligatii pe care domnul A. ar fi trebuit sa le respecte cu atat mai mult cu cat chiar reclamantul in calitate de administrator le-a declarat.

Asadar, inactiunea constituie faptă ilicită ori de cate ori norma legala obligă pe o anumita persoană sa actioneze într-un anumit mod, cerinţă legala care nu a fost respectată de catre reclamant. In fond, aceasta inactiune reprezintă un comportament, o "actiune" împotriva legii, de natură a angaja raspunderea autorului sau.

Astfel, constatarile organului fiscal sunt exact din perioada în care reclamantul detinea calitatea de administrator, iar potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "Raspunderea persoanelor prevazute de prezentul articol priveste obligatiile fiscale principale si accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii raspunderii solidare". In consecinta, conform prevederilor legale, raspunzatoare este persoana care a avut calitatea de asociat/administrator in perioada din care provin obligatiile fiscale, iar asa cum rezulta din datele obtinute de la O.R.C.T. Mures, reclamantul a deţinut calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L. în perioada 29.01.2007 - 24.10.2018 şi deţine calitatea de asociat din data de 29.01.2007 pana în prezent, fapt pentru care devine răspunzator pentru obligatiile fiscale de plată aferente perioadei respective.

In raport cu obligatiile pe care le au reprezentantii legali ai societatii debitoare, prevăzute de art. 20 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: "Reprezentantii legali ai persoanelor fizice si juridice, precum si reprezentantii desemnati ai asocierilor fara personalitate juridica sunt obligati sa indeplineasca obligatiile ce revin potrivit legislatiei fiscale persoanelor sau entitatilor reprezentate. Acesti reprezentanti îndeplinesc obligatiile de plata ale persoanelor sau entitatilor reprezentate din acele mijloace pe care le administreaza." si avand in vedere si prevederile art. 73 alin (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora "administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate pentru stricta indeplinire a indatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun", se poate constata ca au fost intrunite conditiile legale pentru emiterea deciziei contestate, care sunt indeplinite si in prezent pentru suma de 1.178.845 RON.

Nu au fost respectate de către reclamant dispozitiile art. 10 alin. (2), art. 12 alin. (2) si art. 58 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"contribuabilul/platitorul este obligat sa coopereze cu organul fiscal in vederea determinarii starii de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de catre acesta, in intregime, conform realitatii, si prin indicarea mijloacelor doveditoare care ii sunt cunoscute, cu respectarea prevederilor in materie penala si procesual penala (...) "contribuabilul/Platitorul trebuie sa isi indeplineasca obligatiile si sa isi exercite drepturile potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege si sa declare corect datele si informatiile privitoare la obligatiile fiscale datorate",(...) "contribuabilul/platitorul sau alta persoana imputernicita de aceasta are obligatia de a furniza organului fiscal informatiile necesare pentru determinarea starii de fapt fiscale".

Avand in vedere pasivitatea administratorului, prin raportare la îndatoririle stabilite prin lege în sarcina administratorului unei societati, s-a constatat ca acesta nu a manifestat diligenta unei persoane de buna - credinta, inactiunea lui in sfera şi acceptiunea Codul de procedură fiscală fiind calificata, intr-o maniera lipsita de echivoc, rea - credinta.

Sunt indeplinite toate conditiile legale prevazute de art. 25 si art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru mentinerea angajarii raspunderii solidare a reclamantului pentru suma de 1.178.845 RON fiind dovedite atat existenta obligatiilor de plata restante ale debitorului declarat insolvabil, cat si reaua credinta a acestuia, atitudinea omisiva fiind determinantă pentru neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale.

În ceea ce privesc cuantumul cheltuielilor de judecata, recurenta solicită respingerea acestora având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, ori în situaţia de faţă nu ne încadrăm în această categorie.

Mai mult, arată recurenta că nici aspecte privind reaua credinţă, nici comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina sa pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că nu poate fi realizată o încadrare a criticilor formulate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reţine că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant A., constatând că recurenta-pârâtă a formulat argumente de ordin critic care se circumscriu motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocându-se în concret pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat de recurenta pârâtă prin cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În ceea ce priveşte contextul factual, se reţine că prin Decizia nr. 45738/29.03.2021emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş s-a stabilit răspunderea solidară a reclamantului în temeiul dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal.

Totodată, s-a menţionat că, pentru obligaţiile fiscale ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata respectivelor obligaţii, menţionându-se elementele care au fost considerate ca fiind cauze şi împrejurări ce au condus la apariţia stării de insolvenţă a S.C. B.

Din cuprinsul deciziei de mai sus rezultă că sumele de bani acordate angajaţilor cu titlu de diurnă externă în perioada iulie 2015 - septembrie 2017 pentru munca prestată exclusiv pe teritoriul Germaniei reprezintă în fapt avantaje de natură salarială, iar S.C. B. S.R.L avea obligaţia plăţii impozitului aferent salariilor şi contribuţiilor sociale din România.

În acest sens, în decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1206/24.12.2021 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov pârâtele au precizat că obligaţiile fiscale ale B. S.R.L au fost stabilite prin Decizia de impunere nr. x/21.12.2017, obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 9.310.587 RON, pentru care au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuntum de 3.656.643 RON.

În raport de respectivele obligaţii fiscale restante şi de operaţiunile care au stat la baza naşterii lor, pârâtele au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile vizând îndeplinirea condiţiilor necesare pentru dispunerea măsurii atragerii răspunderii solidare.

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că din cuprinsul Deciziei nr. 45738/29.03.2021 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, contestată prin prezentul demers judiciar, rezultă că atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care prevăd că pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Angajarea răspunderii solidare în materie fiscală este o forma a atragerii răspunderii civile, sens în care elementele relevante în aprecierea incidenţei unui astfel de tip de răspundere sunt următoarele: fapta, prejudiciul şi întinderea acestuia, identificarea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia, elemente ce se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Din această perspectivă, trebuie subliniat caracterul imperativ, special, al normelor care reglementează tipul de răspundere ce a fost angajată prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/29.03.2021, confirmată prin Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 1206/24.12.2021, în aplicarea prevederilor art. 25 Codul de procedură fiscală fiind incident principiul exceptio est strictissimae interpretationis, motiv pentru care nu este permisă extinderea aplicării prevederilor prin metoda analogiei.

Din analiza ambelor ipoteze de angajare a răspunderii solidare evocate prin actul administrativ fiscal emis faţă de intimatul - reclamant, rezultă că elementul determinant în reţinerea acestora este reaua - credinţă în săvârşirea fie a faptei de determinare a nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale, fie a faptei de acumulare şi sustragere de la plata obligaţiilor fiscale restante ale debitorului principal.

Astfel, reaua - credinţă reprezintă o condiţie sine qua non constantă în vederea antrenării răspunderii solidare, însă una care trebuie dovedită, iar nu considerată îndeplinită, cu sau fără temei. Astfel, este nelegală abordarea organelor fiscale de a considera reaua - credinţă ca o prezumţie pe care o pot deduce prin dovedirea unui fapt vecin şi conex complet lipsit de vreo semnificaţie univocă.

Dispoziţiile legale impun organelor fiscale o analiză temeinică a elementului relei - credinţe, în interpretarea noţiunii de "rea-credinţă" a persoanei a cărei răspundere se atrage impunându-se a fi reţinut faptul că aceasta este un element subiectiv sub forma intenţiei, iar omisiunea plăţilor datoriilor fiscale nu poate fi asimilată cu intenţia de a nu plăti, reaua-credinţă fiind o stare de fapt ce nu se prezumă, ci trebuie probată.

Reaua-credinţă este esenţială pentru atragerea răspunderii solidare, fiind necesar a se dovedi că persoana vizată de măsură a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ori acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligaţii, iar, din punct de vedere temporal, reaua-credinţă trebuie să existe strict la momentul la care a avut loc fapta ilicită ce se impută.

În susţinerea tuturor acestor considerente, trebuie menţionat că potrivit dreptului comun, reprezentat de art. 14 alin. (2) din C. civ., se prezumă existenţa bunei-credinţe a subiectului de drept în exercitarea capacităţii sale de exerciţiu, iar o astfel de prezumţie se aplică şi în ipoteza mecanismelor reglementate de art. 25 din Codul de procedură fiscală, neexistând o reglementare care să o înlăture.

Astfel, în ceea ce priveşte nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, Înalta Curte observă că simpla emitere a unui act administrativ fiscal faţă de debitorul principal, prin care sunt stabilite obligaţii fiscale suplimentare, nu generează, în planul angajării răspunderii solidare, o prezumţie automată de rea - credinţă a administratorilor sau a persoanelor care puteau determina declararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale, nefiind înfrântă, automat, prezumţia de bună credinţă ce operează în favoarea acestora.

Aceasta este, în realitate, teza susţinută de prima instanţă prin hotărârea atacată, sensul celor evocate de instanţa de fond fiind cel potrivit căruia deşi actul administrativ fiscal de stabilire a creanţelor bugetare faţă de debitorul principal se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate, aceasta este una relativă până la momentul finalizării tuturor procedurilor de verificare a legalităţii acestora (atât necontencioase, cât şi contencioase).

Astfel, din perspectiva nedeclarării, simpla diferenţă de tratament fiscal existentă între maniera de evaluare a unei operaţiuni sau tranzacţii de către contribuabil şi cea aplicată de organul fiscal nu generează o rea - credinţă automată/prezumată a administratorului/altei persoane, întrucât demersul de nedeclarare poate să fie consecinţa unei interpretări de bună - credinţă a regimului fiscal al tranzacţiei (interpretarea eronată nefiind, automat, de rea - credinţă). De asemenea, câtă vreme o atare diferenţă dintre cele două nu este soluţionată definitiv, nici neachitarea la scadenţă, or acumularea de obligaţii fiscale nu poate fi calificată, din perspectiva administratorului/altei persoane, în mod automat, ca fiind exercitată cu rea - credinţă.

Cât priveşte fapta de sustragere de la plata acestor obligaţii, Înalta Curte apreciază că, pe de o parte, aceasta presupune folosirea unor mecanisme nelegale, frauduloase pentru a nu realiza plata obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina debitorului, iar, pe de altă parte, că, şi în această ipoteză, reaua - credinţă trebuie dovedită, iar nu prezumată.

Aplicând astfel de considerente teoretice cauzei pendinte, Înalta Curte observă că aspectul relei-credinţe nu este analizat în decizia de angajare a răspunderii solidare în mod conform, organul fiscal prezumând existenţa acesteia, deşi îi revenea obligaţia expresă de a o dovedi. Neîndeplinirea unei astfel de condiţii reprezintă un motiv de anulare a actului administrativ, întrucât, aşa cum rezultă din elementele menţionate mai sus, autorităţile sunt ţinute să verifice şi să analizeze, din perspectiva conduitei persoanei vizate de măsura în discuţie, complexul de împrejurări incident.

Or, prin actul administrativ fiscal emis, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt nu a argumentat în sensul dovedirii relei - credinţe, din niciuna dintre perspective impuse de art. 25 alin. (2) lit. d) în privinţa sustragerii nefiind prezentate nici măcar elemente faptice care să se încadreze în definiţia unei astfel de noţiuni. Astfel, organele fiscale nu au prezentat nici argumente şi nici nu au dovedit aspecte apte a răsturna prezumţia de bună credinţă ce funcţionează în beneficiul intimatului - reclamant, soluţia primei instanţe fiind una legală.

De altfel, instanţa de control judiciar observă că prima instanţă a procedat corect şi în demersul de valorificare a procedurilor penale desfăşurate faţă de intimatul - reclamant C., ce prezintă importanţă cu precădere în planul nerăsturnării prezumţiei de bună - credinţă.

Astfel, Înalta Curte arată că în mod corect s-a reţinut că obligaţiile fiscale stabilite în sarcina societăţii al cărei administrator a fost reclamantul au fost determinate în urma recalificării plăţilor efectuate de societate în beneficiul angajaţilor cu titlu de indemnizaţie de detaşare, apreciindu-se că sumele plătite au natură salarială, fiind supuse impozitării în consecinţă.

Cu alte cuvinte, organul fiscal a aplicat un alt tratament fiscal plăţilor efectuate de societate şi înregistrate în actele contabile şi declarate la organele fiscale.

Or, în contextul analizei condiţiei relei credinţe, trebuia verificat dacă reglementarea detaşărilor transnaţionale este sau nu predictibilă, deoarece faţă de principiul certitudinii impunerii (art. 3 lit. b) din Codul fiscal) care implică elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, eludarea obligaţiilor fiscale poate fi dedusă numai în situaţia în care reclamantul, în calitate de administrator, trebuia să aibă o reprezentare clară, lipsită de orice echivoc, asupra regimului fiscal al indemnizaţiei de detaşare transnaţională.

În acest sens, însuşi legiuitorul a recunoscut prin adoptarea Legii nr. 272/2020 că normele relevante cu privire indemnizaţia de detaşare nu au stabilit cu suficientă claritate regimul fiscal al indemnizaţiei de detaşare.

Aşadar, o verificare a evoluţiei legislaţiei detaşărilor transfrontaliere invalidează reţinerile organului fiscal din actele atacate în sensul că reclamantul înţelegea sarcina fiscală ce îi revenea societăţii, şi că a urmărit prin plata indemnizaţiei de detaşare scutirea de plata obligaţiilor fiscale aferente veniturilor de natură salarială.

În concluzie, Înalta Curte subliniază că nu se poate prezuma răspunderea administratorului în toate cazurile când pasivul social, sau o parte a acestuia, nu poate fi acoperit, ci doar când se probează, în concret, că acesta a cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin acumularea de datorii, iar ulterior s-a sustras de la plata acestora, prin declararea insolvenţei.

Mai mult, reaua credinţă a administratorului reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, iar această condiţie care trebuie îndeplinită atât cu ocazia acumulării, cât şi a sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale respective.

Aşadar în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că deciziile a căror anulare se solicită încalcă principiul neretroactivităţii legii consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

În ceea ce privesc criticile asupra soluţiei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, Înalta Curte le va respinge ca nefondate faţă de dispoziţiile clare ale art. 453 C. proc. civ. potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul reclamant A..

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 39 din 11 mai 2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.