Prosecutors’ salary recalculation challenge: Constitutional Court rejection of unconstitutionality and non-compliance with statutory bonus caps under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.12.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au formulat plângere împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea contestaţiilor împotriva Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017, solicitând admiterea plângerii, anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi prin urmare: anularea parţială a Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) a Anexei V din lege, în ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare; acordarea cuantumului brut al sporurilor prevăzute la art. 4 alin. (1) şi (5) alin. (1) din Secţiunea 1 a Cap. VIII prin aplicarea cotelor procentuale la nivelul indemnizaţiei de încadrare brute lunare; acordarea indemnizaţiei lunare pentru titlu ştiinţific de doctor în cuantumul aferent lunii iunie 2017, în ceea ce priveşte reclamantele B. şi A.; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul şi specificaţia pe care le vor preciza până la finalizarea dezbaterilor.

Reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 din Secţiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V, respectiv Capitolul I lit. A) al Anexei V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 38 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) din Legea nr. 153/2017 prin raportare la art. 4 şi art. 5 din Secţiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, art. 39 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, 41, art. 44 şi art. 53 din Constituţie în raport de prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 247 raportat la art. 36 C. proc. civ., a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea din 02.10.2018 instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a admis cererea reclamanţilor privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia invocată, dispunând totodată suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea acestei excepţii.

Prin Decizia nr. 740 din 8 octombrie 2020 Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstitutionalitate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 74 din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 74 din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au considerat că instanţa a încălcat dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), principiul contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.), principiul disponibilităţii (art. 9 C. proc. civ.), dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), precum şi normele ce impun un rol activ în analiza cererilor şi probaţiunii propuse (art. 22 C. proc. civ.).

Astfel, potrivit documentelor disponibile la dosarul electronic, cu ocazia şedinţei de judecată din data de 15.05.2018, instanţa a dispus: Pune în vedere pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să depună la dosar Ordinul nr. x din 04.08.2017 şi documentaţia avută în vedere la emiterea acestui ordin. Aşadar, instanţa a ignorat faptul că cererea reclamantilor în probaţiune viza depunerea hotărârii de soluţionare a contestaţiei, iar nu doar documentaţia care a stat la baza emiterii ordinului de salarizare.

Cu ocazia şedinţei din data de 11.09.2018, Curtea constată că părţile au solicitat judecarea cauzei în lipsă şi au depus înscrisurile solicitate. În temeiul dispoziţiilor art. 255 raportat la art. 258 C. proc. civ., instanţa încuviinţează proba cu înscrisuri solicitată de părţi şi reţine cauza în pronunţare cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţiile invocate prin întâmpinări şi, în subsidiar, asupra fondului cauzei.

Recurenţii au susţinut că niciodată aceste înscrisuri nu le-au fost comunicate, pentru a putea prezenta o poziţie clară cu privire la soluţionarea contestaţiei.

Fără să intervină aşadar în mod activ cu privire la cererea în probaţiune şi fără să efectueze demersuri efective în vederea identificării actului administrativ şi aflării adevărului, instanţa s-a rezumat să reţină că din înscrisurile dosarului nu rezultă soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanta A..

Prin urmare, instanţa nu observă faptul că răspunsurile depuse de pârâtă nu echivalează cu hotărârea de respingere a contestaţiei. Aşadar, cererea în probaţiune a fost în mod greşit ignorată, aflarea adevărului rămânând un principiu lipsit de conţinut.

Au mai susţinut că numărul de dosar coincide cu cel menţionat în adresele din 17 ianuarie 2018, cu nr. x/2017 (C.), y/2017 (D.), w/2017 (B.), t/2017 (F.), s/2017 (E.) si q/2017 (A.) pe care pârâta le-a comunicat la sediul procesual ales al reclamantelor. Dosarul format pentru A. există, fără ca aceasta să aibă vreo culpă în faptul că documentul de soluţionare a contestaţiei nu i-a fost comunicat.

Instanţa era aşadar ţinută, în baza rolului activ şi al principiului disponibilităţii, să oblige pârâta să depună hotărârea de soluţionare a contestaţiilor, şi respectiv documentele aferente dosarului A., respectiv nr. q/2017.

Menţiunea instanţei este cu atât mai greu de înţeles cu cât hotărârea propriu zisă de soluţionare a contestaţiei nu a fost depusă nici pentru ceilalţi reclamanţi. De altfel, nici pârâta şi nici instanţa din oficiu nu au invocat inadmisibilitatea acţiunii ori lipsa de obiect, de unde rezultă că respingerea contestaţiei numitei A. a fost un aspect necontestat şi nedisputat în cadrul litigiului.

În caz contrar, judecătorul avea până şi obligaţia de a pune în discuţie o recalificare juridică a cererii pentru ipoteza lipsei răspunsului la plângerea prealabilă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Instanţa a ignorat cu desăvârşire obiectul şi limitele indicate în cadrul acţiunii. Cu toate că în cuprinsul pag. 20 şi urm. din acţiune reclamanţii au indicat expres argumentele pentru care indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor nu a fost acordată în cuantumul acordat de lege, aceste motive au rămas fără răspuns.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că raportat la nemotivarea hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti se observă că odată cu pronunţarea acesteia s-a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată.

Astfel, în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziţii ce au fost încălcate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017 şi a Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţii care nu au fost analizate deloc de către instanţa de judecată.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, în opinia lor, soluţia Curţii Constituţionale nu putea conduce la o respingere automată a acţiunii, atât timp cât instanţa de fond era ţinută la aprecierea legalităţii salarizării din prisma tuturor textelor de lege, principiilor şi practicii CEDO invocate prin acţiunea introductivă.

Totodată, instanţa de fond era obligată să analizeze şi să motiveze în ce măsură dreptul european, astfel cum este el aplicat în jurisprudenţa Curţii EDO, se impunea a fi incident cu prioritate. Prevederile legale invocate sub acest aspect, însă, au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de fond, relevante fiind chestiunile punctuale în continuare expuse.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti în mod nelegal a dispus respingerea plângerii, deoarece aceasta cuprinde o serie de erori în ceea ce priveşte analiza apărărilor reclamanţilor.

Instanţa de fond s-a pronunţat în mod greşit cu privire la principiul egalităţii în drepturi în ceea ce îi priveşte pe magistraţi.

În ceea ce priveşte principiul drepturilor câştigate, Curtea Constituţională a statuat în decizii anterioare, că ridicarea principiului neretroactivităţii legii la rang de principiu constituţional, se justifică prin faptul că asigură în cele mai bune condiţii securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

Principiul încrederii legitime şi al securiţăţii juridice, de asemenea, a fost încălcat în cazul de faţă.

Cu privire la principiul ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate au susţinut că prima instanţă s-a pronunţat în mod nelegal în raport de prevederile art. 6 lit. f) şi g) din Legea nr. 153/2017.

Incidenţa tuturor acestor principii şi dispoziţii legale a fost în mod eronat analizată de către instanţa de judecată, motiv pentru care soluţia astfel pronunţată este nelegală.

Faţă de B., recurenţii au arătat în esenţă că şi prin neacordarea sporului tuturor persoanelor care au obţinut titlul ştiinţific de doctor, deşi îşi desfăşoară activitatea în domenii diferite, dar care lucrează în condiţii absolut egale, se încalcă grav principiul nediscriminării, consacrat expres de art. 16 din Constituţia României, şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

4. Apărările formulate în recurs

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 26 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.

Prin Ordinul nr. 2272/04.08.2017, emis în aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, cu începere din data de 01.07.2017, reîncadrarea procurorilor de pe lângă curţile de apel, procurorilor din cadrul tribunalelor şi a celor de pe lângă judecătorii în funcţii, cu vechimea în funcţie şi gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, potrivit legii.

Împotriva acestui ordin reclamanţii au formulat contestaţii soluţionate prin răspunsurile nr. x/2017 (D.), nr. x/2017 (C.), nr. s/2017 (E.), nr. t/2017 (F.) şi nr. w/2017 (B.), în sensul respingerii contestaţiilor, reţinându-se în esenţă că prin reîncadrarea procurorilor la data de 1 iulie 2017, nu s-a modificat cuantumul indemnizaţiei de încadrare şi cuantumul sporurilor avute până la această dată, astfel că, nu se poate reţine o vătămare într-un drept sau interes legitim, prin aplicarea legii.

În acest context factual, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi prin urmare: anularea parţială a Ordinului nr. 2272 din 04.08.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) a Anexei V din lege, în ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare, acordarea cuantumului brut al sporurilor prevăzute la art. 4 alin. (1) şi (5) alin. (1) din Secţiunea 1 a Cap. VIII prin aplicarea cotelor procentuale la nivelul indemnizaţiei de încadrare brute lunare, acordarea indemnizaţiei lunare pentru titlu ştiinţific de doctor în cuantumul aferent lunii iunie 2017, în ceea ce priveşte reclamantele B. şi A.; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanţii formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se reţine că aceste dispoziţii legale sunt incidente "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii". Acesta vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea. Art. 174 C. proc. civ. defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Instanţa de control judiciar constată că prima instanţă i-a pus în vedere pârâtului să depună la dosar Ordinul nr. x/04.08.2017 şi documentaţia care a stat la baza emiterii acestuia, la termenul din 11.09.2018 instanţa constatând că s-au depus înscrisurile solicitate a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de părţi, rămânând în pronunţare asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de reclamanţi, asupra excepţiilor invocate în cauză şi, în subsidiar, asupra fondului cauzei, la termenul din 02.10.2019 admiţând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi suspendând cauza până la soluţionarea acesteia.

Or, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. presupune existenţa şi dovedirea unei vătămări a părţii care o invocă, şi care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură întocmit cu nerespectarea normelor de procedură, recurentii-reclamanti neinvocând o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziţii.

Astfel, la termenul din 11.09.2018, la care instanţa a încuviinţat probatoriile pe fondul cauzei, s-a soluţionat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, iar nu fondul cauzei, dispunându-se suspendarea judecăţii la data de 02.10.2018 (la care a fost amânată pronunţarea), la termenul din 3 februarie 2021, după repunerea cauzei pe rol, instanţa rămânând în pronunţare pe fondul litigiului.

Cu privire la acest aspect recurenţii-reclamanţi susţin că înscrisurile depuse de pârât nu le-au fost comunicate pentru a putea formula o poziţie clară cu privire la soluţionarea contestaţiei, în condiţiile în care înscrisurile în discuţie erau reprezentate de Ordinul nr. 2272/04.08.2017 şi de Nota din 12.07.2017 a secţiei de resurse umane şi documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cuprinzând o analiză, observaţii şi propuneri referitoare la aplicarea Legii nr. 153/2017, iar reclamanţii au depus la dosar, anexat acţiunii, Ordinul nr. 2272/2017, despre care aveau cunoştinţă şi cu privire la care au formulat critici de nelegalitate prin contestaţiile adresate Colegiului de conducere.

Prin urmare necomunicarea acestor înscrisuri nu reprezintă o neregularitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre înscrisurile care formează obiectul acţiunii şi care trebuie depuse de părţi, în condiţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 554/2004, iar nu despre nerespectarea de către instanţă a normelor de procedură privind înscrisurile solicitate în probaţiune de către părţi, în condiţiile art. 254 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte alegaţiile recurenţilor cu privire la depunerea Hotărârii de conducere privind soluţionarea contestaţiilor formulate de aceştia la ordinul nr. 2272/2017, Înalta Curte constată că la dosar fond, s-au depus de către reclamanţi răspunsurile de soluţionare a contestaţiilor nr. y/2017 (D.), nr. x/2017 (C.), nr. s/2017 (E.), nr. t/2017 (F.) şi nr. w/2017 (B.), în sensul respingerii acestora, astfel că, în mod corect, prima instanţă s-a raportat la aceste înscrisuri, astfel că neputându-se susţine încălcarea principiului rolului activ în aflarea adevărului din perspectiva invocată de recurenţi, cu consecinţa atragerii incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la susţinerile recurenţilor în sensul că prima instanţă a ignorat cu desăvârşire obiectul şi limitele indicate în cadrul acţiunii, întrucât cu toate că în cuprinsul pag. 20 şi urm. din acţiune aceştia au indicat expres argumentele pentru care indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor nu a fost acordată în cuantumul acordat de lege, aceste motive au rămas fără răspuns, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., obiectul şi limitele acţiunii nefiind reprezentate de argumentele reclamanţilor, o eventuală lipsă de răspuns la acestea putând să fie analizată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurenţii au susţinut că sentinţa recurată este nemotivată, fiind analizate în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate de aceştia prin plângerea prealabilă, precum şi lipsa de răspuns la argumentele reclamanţilor pentru care indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor nu a fost acordată în cuantumul acordat de lege este, de asemenea, nefondat.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În aceste condiţii, se constată că în hotărârea recurată au fost expuse motivele de fapt şi de drept care reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi ale art. 6 § 1 din CEDO fiind, aşadar, respectate.

Or, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor în sensul că sentinţa recurată este nemotivată, fiind analizate în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi prin plângerea prealabilă, nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de casare privind motivarea sentinţei prin raportare la argumentele reclamanţilor expuse prin cererea de sesizare a instanţei de judecată, iar nu prin plângerea prealabilă formulate în faţa autorităţii care a emis actul administrativ contestat.

Nici incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză.

Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În dosarul de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, în mod corect constatând că Ordinul nr. 2272/04.08.2017, contestat în prezenta cauză, a fost emis în mod legal, fiind dat în executarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, ordinul se conformează întocmai actului normativ cu forţă juridică superioară, respectiv Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi privind nesocotirea principiilor prevăzute de Legea nr. 153/2017, care de altfel au fost invocate şi în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât privesc în realitate dispoziţiile Legii nr. 153/2017, reprezentând aspecte ce ţin de analiza constituţionalităţii acestui act normativ.

Or, în dosarul de fond reclamanţii au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 din Secţiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V, respectiv Capitolul I lit. A) al Anexei V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 38 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) din Legea nr. 153/2017 prin raportare la art. 4 şi art. 5 din Secţiunea 1, Capitolul VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, art. 39 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, 41, art. 44 şi art. 53 din Constituţie în raport de prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar, prin Decizia nr. 740 din 8 octombrie 2020 Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Sunt lipsite de suport şi susţinerile recurenţilor în sensul că soluţia Curţii Constituţionale nu putea conduce la o respingere automată a acţiunii, atât timp cât instanţa de fond era ţinută la aprecierea legalităţii salarizării din prisma tuturor textelor de lege, principiilor şi practicii CEDO invocate prin acţiunea introductivă, întrucât astfel cum s-a reţinut anterior, prima instanţă expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, cu privire la cererea având ca obiect recalcularea indemnizaţiilor începând cu data de 01.01.2017, prin acordarea sporurilor în cuantum total de 45% (5%+ 15% + 25%), în mod corect a reţinut judecătorul fondului că sunt incidente prevederile art. 25 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017 şi ale art. 4 şi 5 din Anexa V Cap. VIII la Lege.

Or, potrivit art. 25, care reglementează cu titlu de principiu general limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, legiuitorul a prevăzut că:

"(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

Aşadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Reclamanţilor le sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII", dar şi cu prevederile art. 4 şi 5 din Anexa V, Cap. VII.

Potrivit art. 24 şi 25 din Anexa V, cap. VIII:

"art. 4 - (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens. Art. 5 - Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege nu rezultă că suma sporurilor cuvenite acestora ar fi de 45% (25%+15%+5%), cum eronat au apreciat recurenţii-reclamanţi, în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizaţie, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanţilor nu le este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% şi până la 5%); interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite; pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase, acordarea acestuia este condiţionată de aprobarea lui de ordonatorul principal de credite, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens.

Aşa fiind, la momentul pronunţării hotărârii recurate indemnizaţiile lunare ale reclamanţilor erau determinate în mod legal şi temeinic prin Ordinul nr. 2272/04.08.2017, în privinţa sporurilor salariale, cu respectarea actului normativ în baza căreia a avut loc recalcularea - Legea nr. 153/2017.

Referitor la susţinerile privind acordarea indemnizaţiei lunare pentru titlu ştiinţific de doctor în cuantumul aferent lunii iunie 2017, în ceea ce priveşte reclamantele B. şi A., Înalta Curte constată că toate argumente invocate de recurenţii-reclamanţi (încălcarea principiului egalităţii în drepturi, principiului drepturilor câştigate, al securităţii juridice şi al restrângerii unor drepturi) au fost analizate în procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză.

În ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei aferente titlului de doctor pârâtul a avut în vedere prevederile art. 14 alin. (1) respectiv 39 alin. (3) (în prezent alin. (5) din Legea nr. 153/2017 dispoziţii care stabilesc următoarele: art. 14 alin. (1) - Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzută la art. 25. Art. 39 alin. (5) - Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14.

Aceste dispoziţii legale au un conţinut clar şi condiţionează acordarea indemnizaţiei aferente titlului ştiinţific de doctor de faptul desfăşurării activităţii în acelaşi domeniu cu cel pentru care deţine titlul.

Conform notei nr. x/2017 din data de 12.07.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de resurse umane şi documentare, act ce a stat la baza emiterii ordinului contestat, în interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) şi art. 39 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, s-a decis ca de la data de 01.07.2017, data reîncadrării personalului, toţi cei care deţin titlul de doctor în alte domenii decât cele în care îşi desfăşoară activitatea, indiferent de data obţinerii titlului, nu beneficiază de indemnizaţia lunară prevăzută de art. 14 din Legea cadru de salarizare.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a constatat că deşi prin cererea de chemare în judecată se critică ordinul sub acest aspect cu privire la reclamantele B. şi A., în dezvoltarea criticilor se aduc argumente şi se motivează cererea de chemare în judecată, doar în privinţa neacordării indemnizaţiei pentru titlu de doctor în ceea ce priveşte pe reclamanta B., diploma de doctor deţinută de către reclamantă nefiind însă depusă la dosar, astfel încât în mod corect a reţinut judecătorul fondului că reclamanta nu a probat aspectul privind desfăşurarea activităţii în acelaşi domeniu cu cel pentru care deţine titlul.

În privinţa reclamantei A., deşi nu se dezvoltă critici în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în mod corect reţinând prima instanţă că nici această reclamantă nu a probat şi nu a combătut prin depunerea unor înscrisuri susţinerile pârâtului în sensul că indemnizaţia în cuantum de 725 RON lunar pentru titlul ştiinţific de doctor în drept a fost acordată acolo unde a fost cazul şi că reclamantelor care aveau titlul de doctor în drept le-a fost acordat sporul prevăzut de lege, respectiv reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte în mod clar că nu i s-a acordat această indemnizaţie.

Este de subliniat că ordinul contestat a fost emis în baza dispoziţiilor legale invocate în conţinutul acestuia, şi anume, art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, motiv pentru care nu pot fi formulate critici în raport de dispoziţii legale care au fost aplicate, în cazul reclamanţilor, la o dată anterioară emiterii acestui ordin şi în funcţie de care s-a ajuns la nivelul drepturilor salariale acordate pentru luna iunie 2017.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că în mod judicios a constatat judecătorul fondului că motivele de nelegalitate invocate de către reclamanţi prin acţiunea de faţă nu sunt proprii actului administrativ contestat, ci privesc în fapt dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, care nu pot fi supuse controlului instanţei de contencios administrativ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii dezvoltă o serie de critici privind actul contestat, dar aceste critici sunt grefate în principal pe motivarea realizată pentru susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, privind însuşi actul normativ. Or, prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, invalidarea unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare nu poate fi realizată decât pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţele judecătoreşti nefiind îndreptăţite să înlăture de la aplicare norma. Aşa cum s-a reţinut anterior, Curtea Constituţonală a României a respins excepţia invocată de către reclamanţi, susţinerile din recurs cu privire la acest aspect neputând deci să fie primite.

Totodată potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

Pornind de la aceasta prevedere, în acord cu judecătorul fondului, se reţine că nu este întemeiată o acţiune în contencios administrativ în măsura în care reclamantul nu face dovada dreptului vătămat prin emiterea unui act administrativ de autoritate.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 la 01.07.2017 nu înseamnă şi aplicarea sa integrală începând cu aceeaşi dată. Legea nr. 153/2017 prevede la art. 38 aplicarea sa etapizată, iar la art. 39 conţine prevederi tranzitorii, până la aplicarea sa integrală. Aceste dispoziţii fac parte din partea generală a Legii nr. 153/2017, prin urmare explică modul de aplicare a Legii nr. 153/2017, iar orice alte dispoziţii legale din cuprinsul respectivului act normativ trebuie interpretate şi aplicate prin prisma aplicării etapizate şi tranzitorii a legii.

Or, recurenţii-reclamanţii nu justifică un interes şi nu fac dovada unei vătămări prin ordinul contestat, din moment ce a fost emis cu respectarea prevederilor legale aplicabile în momentul emiterii acestuia.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor-reclamanţi care au arătat că judecătorul naţional este obligat să realizeze aplicarea prioritară a pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, în mod corect a apreciat prima instanţă că acestea sunt întemeiate însă, în cauză nu a fost identificată o astfel de ipoteză reţinând că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a realizat o distincţie esenţială între dreptul salariatului de a continua să primească, pentru viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010, par. 58). De asemenea în alte cauze s-a stabilit: Cauza Kechko contra Ucrainei - par. 23. "Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare". Cauza Wieczorek c. Poloniei, par. 59 "Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Or, nu este rolul curţii de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., E., C., D., B. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 74 din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.