Appeal dismissed: Administrative confirmation of salary debt subject to statute of limitations and statutory cap upheld

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 25.02.2022, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

- anularea art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, şi obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare cu înlăturarea plafonării instituite asupra drepturilor salariale, sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere;

- anularea art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, şi obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare în acest sens, sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere;

- anularea Ordinului nr. 2400 din 27.12.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost puse în aplicare prevederile art. 2, 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 285 din 1 noiembrie 2022, Curtea a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au formulat recurs, solicitând desfiinţarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

După ce au prezentat cele reţinute de prima instanţă au apreciat recurenţii că soluţia primei instanţe contravine practicii în materie, fiind identificate soluţii prin care s-a dispus obligarea instanţelor/parchetelor la plata unei indemnizaţii de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Mai mult, printr-un act administrativ nu se poate recunoaşte un drept patrimonial condiţionat de încadrarea în termenul de prescripţie, deoarece termenul de prescripţie începe să curgă de la data recunoaşterii dreptului sau de la data când creditorul a luat cunoştinţă de creanţă.

Astfel, având în vedere că prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut dreptul patrimonial al procurorilor, drept ce constă într-o indemnizaţie de încadrare calculată prin raportare la o VRS în cuantum de 605,225 RON, acest termen de prescripţie începe să curgă la data emiterii ordinului, 07.12.2021.

La momentul elaborării Legii-cadrul nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la lege, a fost calculat prin raportare la o VRS de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut şi recalculat salariile de încadrare ale magistraţilor, astfel că în anumite situaţii se atinge şi se depăşeşte nivelul salariului de bauză prevăzut pentru anul 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă, VRS 605,225 RON.

Au mai arătat recurenţii că, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere VRS de 605,225 RON, se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022.

Plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, legislativă, executivă şi judecătorească.

Au mai făcut recurenţii trimitere la Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a reţinut că practica judiciară înregistrată la nivelul instanţelor denotă o interpretare unitară a dispoziţiilor legale, fiind valorificate deciziile menţionate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale.

Astfel, câtă vreme prin hotărâri judecătoreşti s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată luându-se în considerare VRS de 305 RON, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru anul 2022.

Însă, dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale. Plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti.

Au mai făcut recurenţii trimitere la cele reţinute prin Decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, context în care efectele hotărârilor care vizau perioada 2006-2009 au fost extinse pentru viitor, producând efecte în anul 2019-2020.

Valoarea VRS de 605,225 RON a fost recunoscută prin decizii administrative şi hotărâri definitive şi pentru viitor, iar dispoziţiile legale limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022 exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mare ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale.

3. Apărările formulate

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a formulat întâmpinare.

La termenul din 26.10.2023, când pricina a fost reţinută spre soluţionare, după încheierea şedinţei de judecată, la dosar au fost depuse de către intimatul-pârât note de şedinţă prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat şi excepţia rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, s-au dispus următoarele:

"Art. 1 - Începând cu data de 07.12.2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform anexei.

Art. 2 - Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public, ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1 din prezentul ordin, îşi menţin drepturile salariale anterioare.

Art. 3 - Plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 din prezentul ordin se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Art. 4, secţia de resurse umane şi documentare din Departamentul economico-financiar şi administrativ din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi parchetele de pe lângă curţile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin."

Pe fond, intimatul-pârât a precizat că nu a renunţat la prescripţia dreptului material la acţiune, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voinţa emitentului, conform legii civile, de a recalcula şi plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripţie extinctivă, art. 6 din ordin stipulând că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege. A menţionat că, la emiterea ordinului, s-a ţinut seama de adresa nr. x/09.04.2021 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, din care rezultă că, la nivelul propriu al CSM, s-a dispus cu privire la recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiilor/salariilor personalului prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziţiei de salarizare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenţi, constată că recursul este nefondat.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 (după încheierea şedinţei de judecată), apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie vizând recursul, ci reprezintă o apărare şi o precizare a situaţiei faptice existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 prin care s-a dispus că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului şi, respectiv, că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, apreciind, în esenţă, că printr-un act administrativ nu se poate recunoaşte un drept patrimonial condiţionat de încadrarea în termenul de prescripţie şi că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot limita indemnizaţiile de încadrare în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti/acte administrative de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale (VRS 605,225 RON),

Înalta Curte, pe lângă considerentele primei instanţe, referitor la prescripţie, constată că prezintă relevanţă dispoziţiile art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 2506 şi urm. şi art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul ordinului contestat recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele acestei recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenţii-reclamanţi şi pârât:

"(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)"

Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripţiei, fără a reglementa situaţia în care "recunoaşterea dreptului" intervine după împlinirea prescripţiei, situaţie în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripţiei.

Or, în cauză, recurenţii-reclamanţi susţin că debitorul obligaţiei a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 07.12.2021, şi că din acest moment, al emiterii ordinului, ar începe să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani.

În lipsa unei norme speciale referitoare la recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispoziţiile art. 2506 şi urm C. civ.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripţiei împlinite,

"(1) Prescripţia nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(4) Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.(...)"

Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunţarea la prescripţie, guvernate de dispoziţiile 2507-2511 C. civ.

Conform art. 2507,

"Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită"

Modul în care se poate renunţa la prescripţie este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunţare poate fi expresă sau tacită, iar renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce priveşte efectele renunţării la prescripţie, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunţare conduce la curgerea unei noi prescripţii, de acelaşi fel.

Referitor la recunoaşterea dreptului, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2538 C. civ.,

"(1)Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voinţă ale părţilor, recunoaşterea dreptului şi renunţarea la prescripţie.

În acest sens, prin raportare la dispoziţiile art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripţie, indiferent dacă este vorba despre o recunoaştere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunţarea la prescripţie pentru a putea produce efecte asupra prescripţiei, o recunoaştere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunţări la prescripţie (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoaşteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripţiei, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, cu excepţia situaţiei în care recunoaşterea expresă a dreptului este însoţită de renunţarea expresă la prescripţia împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunţări tacite la prescripţie.

În lipsa unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, simpla recunoaştere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligaţii scadente în interiorul termenului de prescripţie, în cazul prestaţiilor succesive fiind vorba despre obligaţii scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaştere a dreptului.

Aplicând acest raţionament cauzei de faţă, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani în care recurenţii-reclamanţi ar fi putut pretinde recalcularea indemnizaţiilor, faptul că aceştia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Însă, o astfel de recunoaştere nu reprezintă renunţare expresă la prescripţia împlinită, în conţinutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voinţă a emitentului.

Dispoziţiile art. 4 din ordin, articol a cărui anulare a fost solicitată de către recurenţii-reclamanţi, reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voinţă, în sensul în care acesta acceptă şi dispune executarea voluntară a obligaţiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

Totodată, recunoaşterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripţiei, nu reprezintă nici renunţare tacită la prescripţia împlinită, deoarece o astfel de renunţare ar trebui să fie neechivocă.

Însă, din analiza întregului conţinut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenţia emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunţa la prescripţia împlinită, ci de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere.

Aşadar, deşi este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului atacat emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenţilor-reclamanţi trebuia realizată prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaştere nu este de natură a reprezenta renunţare la prescripţia împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligaţiilor prescrise.

Referitor la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenţilor conform VRS de 605,225 au fost recunoscute fără a fi condiţionate de această plafonare, plafonarea fiind prevăzută, conform art. 2 din ordin, începând cu data de 01.01.2018.

Însă, conform ultimului ordin depus la dosar de către intimatul-pârât, Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, drepturile salariale ale recurenţilor au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din legea-cadru menţionată.

Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018.

Relativ la acest aspect, reţine Înalta Curte că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Fără a fi reluate considerentele primei instanţe, care, de altfel, nici nu au fost combătute de către recurenţi, aceştia reiterând aceleaşi argumente ca şi cele expuse în acţiunea introductivă de instanţă, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuţiile puterii legislative ori în atribuţiile Curţii Constituţionale, neputându-se reţine că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

În ceea ce priveşte argumentul recurenţilor, privind discriminarea ce s-ar crea între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, instanţa de control judiciar are în vedere şi cele statuate la paragraful 86 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că,

"86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

Prin urmare, soluţia primei instanţe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunţării sale, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. împotriva sentinţei nr. 285 din 1 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.