Appeal dismissed; 90-day insurance claim deadline characterized as a substantive forfeiture bar preventing recovery from the Insureds' Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 12.11.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor,

- cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar constatarea faptului că până la data de 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, iar în al doilea subsidiar, repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

- pe fond, anularea Deciziei nr. 24731/27.10.2020 emise de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 8.491 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său;

- obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1071 din 1 iulie 2021, Curtea a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 8.491 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. asiguratului său, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a prezentat situaţia de fapt, a apreciat recurenta-reclamantă că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare.

În opinia sa, nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen. Nu există nicio menţiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă şi nu există nicio menţiune cu privire la vreo decădere sau la prescripţia dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancţiune, nici o consecinţă care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activităţii FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însuşi scopul FGA, aşa cum este stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în aceste condiţii, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de mic de cereri şi neîncredere pe piaţa de limitat de păgubiţi, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine asigurărilor.

Enunţând dispoziţiile art. 2547 C. civ. 2009, recurenta a mai susţinut că, în cazul în care legea sau conveţia părţilor nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripţie.

În cauză, falimentul B. a intervenit după falimentul societăţii C. S.A., procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăţi.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plăţile au fost brusc sistate sub pretextul depăşirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat şi alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta şi pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăţi de asigurare, cu consecinţa unei practici neunitare (au existat instanţe care au apreciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reţinută de FGA, în timp ce au existat şi instanţe care au considerat greşită această interpretare).

Astfel, recurenta a solicitat să se constate că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

În continuarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat punctul său de vedere cu privire la temeinicia pe fond a cererii de plată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările intimatului-pârât şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Sunt nefondate criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în faţa primei instanţe invocând faptul că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare ori că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Deşi legiuitorul nu prevede expres o sancţiune procedurală, nu se poate reţine că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăşi posibilitatea petentului de a obţine recunoaşterea dreptului său, aşadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate fi asigurat pe deplin în condiţiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obţinerea despăgubirilor şi asigurarea celerităţii soluţionării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur şi simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanţial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent şi FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Decăderea este aşadar acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune". Având în vedere că recurenta-reclamantă a susţinut şi teza că termenul analizat ar fi unul de prescripţie extinctivă, Înalta Curte aminteşte că decăderea se deosebeşte faţă de prescripţia extinctivă sub următoarele aspecte: decăderea face să se stingă însuşi dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripţie care face să se stingă numai dreptul la acţiune; decăderea operează de drept şi independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripţia presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie; în schimb, după împlinirea prescripţiei, dreptul subiectiv mai poate fi apărat pe cale de excepţie.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 185 din 26 mai 2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, după cum urmează:

"14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Nici susţinerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripţie extinctivă nu pot fi primite.

Prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte doar dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2500 C. civ.

Or, aşa cum s-a reţinut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire. În al doilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripţie extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., întrucât acel text legal are în vedere repunerea în termenul de sesizare a instanţei de judecată, în cazul termenelor procedurale de decădere, pentru exercitarea căilor de atac în faţa instanţei.

În cauza dedusă judecăţii nu se pune problema exercitării unei căi de atac în faţa instanţei, ci se ridică problema unei eventuale repuneri în termenul de sesizare a pârâtului cu o cerere de despăgubire, în cadrul unui raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, aşadar, a unui raport juridic de drept administrativ substanţial, termenul de 90 de zile fiind un termen de decădere de drept substanţial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituţia repunerii în termenul de decădere de drept substanţial, ci numai instituţia repunerii in termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noţiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ.

Regimul juridic al decăderii, ca instituţie de drept civil substanţial, este reglementat la art. 2548 C. civ. şi, aşa cum s-a reţinut şi anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanţial este mai strict, legiuitorul neadmiţând suspendarea sau întreruperea termenului. Cu titlu de excepţie, alin. (2) al art. 2548 C. civ. prevede că intervenirea forţei majore, în cursul termenului de decădere, va atrage o suspendare a termenului de decădere, ceea ce va însemna că, la calculul termenului de decădere, se va lua în considerare atât intervalul de timp anterior suspendării, cât şi cel ulterior suspendării. Dacă intervalul de timp rămas după suspendare este mai mic de 5 zile, atunci termenul de decădere nu se socoteşte împlinit decât după împlinirea a 5 zile de la data când suspendarea a încetat. Prin excepţie, intervenirea forţei majore poate atrage o prorogare a începutului termenului de decădere, dacă forţa majoră a început să se manifeste înainte de începerea curgerii termenului de decădere.

În cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu a invocat aceste dispoziţii legale, prin urmare nici instanţa nu putea analiza aplicabilitatea lor în cauză.

În orice caz, chiar dacă s-ar accepta teza recurentei privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de 90 de zile, se reţine că recurenta a formulat pentru prima dată direct în faţa instanţei o cerere de repunere a sa în termenul de decădere de 90 de zile, în contextul în care, aşa cum s-a subliniat anterior, în litigiu este un raport juridic de drept administrativ care are întotdeauna ca premisă, o cerere pe care particularul o adresează unei autorităţi publice. Autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar în faţa acestei autorităţi reclamanta ar fi trebuit să susţină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen şi în mod corect a pronunţat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reţine în sarcina autorităţii publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei şi, deci, de soluţionare pe fond a cererii reclamantei.

De amintit că în litigiul de faţă, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor, neputându-se substitui autorităţii publice şi neputând analiza ea însăşi pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în faţa sa.

În fine, în ceea ce priveşte referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanţa de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14.

Prin urmare, sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva Sentinţei 1071 din 1 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.