Insolvency exam rejection: damages tied to unchallenged preliminary administrative act vs. subsequent annulled decision

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.06.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă,

- anularea Deciziei nr. 4, pct. II.1.2.5. din data de 21.04.2017 emisă de Consiliul Naţional de Conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România

- obligarea pârâtei să constate îndeplinirea de către reclamant a condiţiilor privind înscrierea la examenul de acces în profesia de practician în insolvenţă şi, drept consecinţă, să îi permită acestuia participarea la examenul ce va fi organizat de UNPIR ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti sau să organizeze în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii un examen de acces în profesia de practician în insolvenţă, în condiţii de organizare şi susţinere similare cu cele ale examenului din data de 18.03.2017;

- obligarea pârâtei la repararea daunelor materiale suferite ca urmare a respingerii cererii de înscriere la examenul de acces în profesia de practician în insolvenţă, constând în beneficiul nerealizat, respectiv veniturile pe care le-ar fi obţinut în ipoteza în care ar fi fost admis în profesie şi ar fi desfăşurat activitatea de practician în insolvenţă

- obligarea pârâtei la repararea daunelor morale suferite ca urmare a imposibilităţii de a participa la examenul de acces în profesia de practician în insolvenţă, în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 14 februarie 2018, Curtea, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauză ce a avut ca obiect anularea alin. (8) şi alin. (9) ale art. 69 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007 a UNPIR, în ceea ce priveşte definirea "experienţei în domeniul economic" prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 183 din 5 august 2022, Curtea a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a anulat Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017 emisă de pârâtă.

A respins în rest acţiunea, ca nefondată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanatul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat cele reţinute de prima instanţă şi situaţia de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că în mod greşit instanţa a apreciat că Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017 nu reprezintă actul administrativ prin care a fost soluţionată contestaţia, respectiv actul care i-ar fi putut provoca un prejudiciu material şi moral.

Coroborând dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. h), art. 65 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă şi art. 32 din O.U.G. nr. 86/2006, rezultă că sunt soluţionate de către Consiliul Naţional de Conducere al Uniunii contestaţiile împotriva soluţiei de respingere a cererii de înscriere la examentul pentru dobândirea calităţii de practician în insolvenţă, Consiliul are obligaţia de a desemna o comisie de analizare a contestaţiilor iar contestaţia trebuia soluţionată printr-o decizie, atacabilă în contencios administrativ.

Astfel, actul administrativ care avea capacitatea de a produce efecte juridice şi, deci, de a-l prejudicia, este Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017 emisă de Consiliul Naţional de Conducere al UNPIR.

Procesul-verbal centralizator privind analizarea contestaţiilor formulate împotriva respingerii accesului la examenul în profesie, sesiunea 18.03.2017, şi Adresa nr. x/03.04.2017 nu pot avea caracterul de acte administrative şi, în consecinţă, nu puteau forma obiectul acţiunii în anulare întemeiată pe art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Cel mult, acestor acte li se poate atribui caracterul de acte emise în procedura de soluţionare a contestaţiei, anterioare emiterii actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 4/pct. I.1.2.5 din 21.04.2017.

Chiar dacă, în realitate, contestaţia sa a fost soluţionată prin Procesul-verbal, cu nerespectarea dispoziţiilor legale incidente, acest aspect nu poate conferi acestuia caracterul unui act administrativ supus controlului de legalitate în contenciosul administrativ.

În măsura în car s-ar fi apreciat că acest proces-verbal are caracterul unui act administrativ, intimata nu ar mai fi emis Decizia nr. 4/pc. II.1.2.5.

A mai apreciat recurentul că, faţă de dispozitivul acestei decizii, susţinerea instanţei de fond că, decizia nu poate fi apreciată ca fiind actul prin care s-a soluţionat contestaţia pentru că a fost adoptată în scopul analizării adresei formulate, apare ca fiind nelegală.

Atât Adresa nr. x/03.04.2017, care, în aprecierea instanţei de fond, împreună cu procesul-verbal, sunt actele prin care a fost soluţionată contestaţia sa, cât şi Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017 au fost emise ulterior datei examenului, 18.03.2017, motiv pentru care niciuna nu şi-ar fi putut îndeplini funcţia, aceea de a-i permite să participe la examen.

De asemenea, hotărârea pronunţată de instanţa de fond este contradictorie, pentru că, pe de o parte, se reţine că este necesar ca actul prin care s-a motivat soluţia din procesul-verbal să fie emis de către acelaşi organ, iar, pe de altă parte, se reţine că procesul-verbal face corp comun cu Adresa nr. x/03.04.2017.

Niciuna dintre persoanele semnatare ale adresei nu face parte dintre membrii Biroului Executiv, birou care, astfel cum a reţinut instanţa, a soluţionat contestaţia sa.

A mai susţinut recurentul că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea sa de obligare a intimatei la plata daunelor interese.

Prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a prevăzut dreptul persoanei vătămate printr-un act administrativ de a solicitat, pe lângă anularea actului, şi repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material, întrucât, actul administrativ este Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5, Procesul-verbal şi Adresa nr. x/03.04.2017 neputând avea caracterul unui act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. h) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă coroborate cu dispoziţiile art. 65 şi Statut şi at. 32 din O.U.G. nr. 86/2006, autoritatea care avea dreptul de a emite actul administrativ este Consiliul Naţional de Conducere al UNPIR.

Actele emise în procedura administrativă nu pot produce efecte juridice, singurul act susceptibil de a produce efecte juridice fiind actul administrativ. Actul administrativ unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice şi care l-a prejudiciat este Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017.

În măsură în care instanţa a dispus anularea acestei decizii, în raport cu art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, avea obligaţia de a se pronunţa şi cu privire la capetele de cerere ce vizau reparararea prejudiciului suportat de recurent prin emiterea actului administrativ nelegal, scopul acţiunii în contencios administrativ reprezentându-l înlăturarea efectelor vătămătoare ale actului nelegal şi repararea prejudiciului.

A mai apreciat recurentul, subsumat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., că în mod greşit instanţa a reţinut că nu ar fi formulat şi cerere de anulare a Procesului-verbal şi a Adresei nr. x/03.04.2017, pentru că, după cum reiese din cererea introductivă, a arătat, la pct. 16, că "De asemenea, contestăm şi legalitatea procedurii de soluţionare a contestaţiei, având în vedere că pârâta nu a respectat normele incidente din O.U.G. nr. 86/2006 şi Statutul profesiei".

Or, atât procesul-verbal cât şi Adresa nr. x/03.04.2017 reprezintă acte emise în procedura de soluţionare a contestaţiei, acte prealabile emiterii Deciziei nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017. Întrucât aceste acte nu au caracterul de acte administrative, instanţa nu poate pronunţa o soluţie întemeiată pe art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci doar în temeiul art. 18 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Instanţa învestită cu soluţionarea cererii având ca obiect anularea actului administrativ este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza actului atacat.

Chiar dacă nu a înţeles să indice în mod expres actele emise în procedura de soluţionare a contestaţiei, întrucât nu putea cunoaşte în mod obiectiv ce acte au fost emise de intimată în cadrul acestei proceduri, a arătat în mod clar că a contestat întreaga procedură prin care a fost soluţionată contestaţia.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, dacă a susţinut că Adresa nr. x/03.04.2017 nu reprezintă un act administrativ nu înseamnă că nu a înţeles să atace şi acest act.

Mai mult, în măsura în care instanţa aprecia că este necesar să îşi precizeze acţiunea, respectiv să indice în mod expres actele emise în procedura administrativă pe care înţelege să le conteste, în raport cu art. 22 C. proc. civ., avea obligaţia de a-i solicita lămuriri. Astfel, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul, referindu-se la daunele materiale, că şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin respingerea cererii de înscriere la examenul pentru dobândirea calităţii de practician în insolvenţă, intimata-pârâtă i-a cauzat un prejudiciu material direct, constând în lipsirea de posibilitatea de a încasa venituri din exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, beneficiul nerealizat putând fi cuantificat conform art. 79 alin. (3) din Statutul profesiei, în venituri lunare echivalente salariului minim lunar pe economie.

În ceea ce priveşte daunele morale, este justificat şi acest capăt de cerere, având în vedere stresul şi suferinţa emoţională pe care le-a suferit, pentru că s-a pregătit intens pentru examen, pentru o perioadă lungă de timp şi avea aşteptarea legitimă că va participa la examen.

Suferinţele morale pe care este nevoit să le îndure au continuitate în timp, producându-se până la momentul în care va avea posibilitatea să participe la examenul pentru dobândirea calităţii de practician în insolvenţă.

3. Apărările formulate de intimata-pârâtă

Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs şi cu apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

După cum rezultă cu evidenţă din petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 4, pct. II.1.2.5/21.04.2017 emisă de Consiliul Naţional de Conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, solicitând, totodată, şi obligarea pârâtului să constate îndeplinirea de către reclamant a condiţiilor privind înscrierea la examenul de acces în profesia de practician în insolvenţă şi, drept consecinţă, să îi permită acestuia participarea la examenul ce va fi organizat de UNPIR ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti sau să organizeze în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii un examen de acces în profesia de practician în insolvenţă, în condiţii de organizare şi susţinere similare cu cele ale examenului din data de 18.03.2017.

A mai solicitat şi obligarea pârâtei la repararea prejudiciului moral şi material suferit, cu cheltuieli de judecată.

Instanţa a admis în parte acţiunea reclamantului, respectiv a anulat decizia atacată, însă a respins celelelalte capete de cerere vizând obligarea pârâtei la organizarea unui nou examen în aceleaşi condiţii ca cele ale examenului din data de 18.03.2017 şi plata daunelor morale şi materiale solicitate, reţinând, în esenţă, că actul care l-ar fi putut prejudicia pe reclamant, pentru că l-a împiedicat să participe la examenul de acces în profesia de practician în insolvenţă organizat de autoritatea pârâtă la data de 18.03.2017, este Procesul-verbal centralizator privind analizarea contestaţiilor formulate împotriva respingerii accesului în examenul de acces în profesie-sesiunea 18.03.2017.

Cu privire la procesul-verbal menţionat, instanţa de fond a constatat, în raport cu dispoziţiile legale incidente, art. 32 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă şi art. 36 alin. (1) lit. h) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, că a fost emis cu încălcarea prevederilor legale, însă nu se poate pronunţa asupra acestuia, nefiind învestită cu cenzurarea acestuia.

Relativ la sentinţa pronunţată, recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile sale vizând, de fapt, respingerea capetelor de cerere prin care a solicitat plata daunelor morale şi materiale.

În susţinerea motivelor de casare recurentul a arătat că instanţa în mod greşit a apreciat că Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017 nu este actul care ar fi putut să-l prejudicieze material şi moral (pct. 8), că hotărârea ar fi contradictorie pentru că instanţa ar fi reţinut că Decizia nr. 4/II/1.2.5 nu poate reprezenta actul prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva respingerii accesului la examen, însă, pe de altă parte, a reţinut că Adresa nr. x/03.04.2017 reprezintă actul prin care a fost motivată soluţia adoptată prin Procesul-verbal centralizator (pct. 6). De asemenea, a mai susţinut că instanţa în mod greşit a apreciat că nu ar fi formulat şi cerere de anulare a procesului-verbal şi a adresei (pct. 5).

Nu sunt fondate aprecierile recurentului. Instanţa de fond nu a reţinut că adresa menţionată ar reprezenta motivarea procesului-verbal, ci a constatat că decizia nu poate reprezenta motivarea soluţiei din procesul-verbal, nefiind emise de acelaşi organ, iar, în cadrul considerentelor privind respingerea capetelor accesorii, a apreciat că Procesul-verbal centralizator este actul care putea să-l prejudicieze pe reclamant şi că acesta face corp comun cu Adresa nr. x/03.04.2017.

Astfel, nu prezintă nicio relevanţă aprecierile recurentului din perspectiva unei aşa-zise contradictorialităţi a motivării sentinţei recurate.

De altfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Instanţa de fond, faţă de obiectul cauzei şi de limitele în care a fost învestită, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi expus argumentele logico-juridice care au stat la baza hotărârii, fiind clare raţiunile avute în vedere şi dispoziţiile legale incidente pentru care a considerat că se impune admiterea în parte a acţiunii, respectiv respingerea capetelor accesorii vizând şi daunele solicitate de reclamant.

Totodată, are în vedere Înalta Curte şi cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (Hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi că nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele din speţă ori caracterul contradictoriu al argumentelor instanţei cu privire la soluţia pronunţată, astfel că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acest motiv de casare se referă la ipoteza când instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Argumentele recurentului vizează, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) (soluţiile pe care le poate da instanţa şi analiza operaţiunilor ce au stat la baza emiterii actului supus judecăţii) din Legea nr. 554/2004 şi greşita aplicare a art. 9 (dreptul de dispoziţie al părţilor), art. 14 (contradictorialitatea), art. 22 (rolul judecătorului în aflarea adevărului) şi art. 397 (soluţionarea cauzei în limitele sesizării) din C. proc. civ.

În cadrul aceloraşi critici recurentul a invocat şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Alegaţiile recurentului sunt nefondate şi din perspectiva acestor motive de casare.

Potrivit art. 9 C. proc. civ. (dreptul de dispoziţie al părţilor), invocat chiar de recurent, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Aceasta reprezintă manifestarea în concret a principiului disponibilităţii, deoarece partea are posibilitatea de a aprecia ce solicită instanţei de judecată şi de asemenea care sunt limitele învestirii instanţei de judecată.

Obiectul procesului este determinat de pretenţiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională, cereri de intervenţie sau este dat de situaţia juridică a cărei a cărei rezolvare în justiţie, se urmăreşte, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 29 C. proc. civ., care defineşte acţiunea civilă.

Astfel, instanţa nu poate depăşi limitele acţiunii fixate de reclamant, în sensul de a-i acorda mai mult decât a cerut sau altceva decât ceea ce a cerut şi nici mai puţin decât s-a cerut. Instanţa poate însă schimba temeiul juridic al cererii, nefiind legată de calificarea juridică pe care părţile o dau cererilor şi apărărilor lor. Însă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Referitor la rolul activ al judecătorului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, reţine Înalta Curte că dreptul instanţei de a stărui în aflarea adevărului prin aplicarea corectă a legii, nu este echivalent cu dreptul de a pune în discuţie posibilitatea modificării obiectului acţiunii.

În aplicarea principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual şi limitele cererii de chemare în judecată, instanţa trebuind să se pronunţe asupra cererilor formulate şi nu să facă aprecieri asupra a ce trebui sau nu să solicite reclamantul.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată a fost trasat de recurentul-reclamant A., care are studii juridice şi care a formulat acţiunea prin avocat, iar, din modalitatea de redactare a petitului acţiunii şi din motivarea acesteia, se constată că actul a cărui anulare s-a solicitat a fost Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017.

De asemenea, în considerentele încheierii de şedinţă din 14 februarie 2018, prin care s-a admis cererea de suspendare formulată de reclamant, obiectul cererii introductive de instanţă a fost consemnat explicit, în sensul că acesta vizează "anularea Deciziei nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017 emise de CNC al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, obligarea pârâtei să constate îndeplinirea de către reclamant a condiţiilor privind înscrierea la examenul de acces în profesia de practician în insolvenţă, obligarea pârâtei la repararea daunelor materiale şi la repararea daunelor morale".

Încheierea a fost comunicată inclusiv reclamantului, acesta neavând nicio obiecţiune, în sensul că instanţa ar fi interpretat eronat sau ar fi omis vreunul dintre capetele de cerere ale acţiunii, care să privească Procesul-verbal centralizator privind analizarea contestaţiilor formulate împotriva respingerii accesului la examenul în profesie încheiat în 16.03.2017.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a analizat şi s-a pronunţat, în limitele trasate de reclamant, cu respectarea principiului contradictorialităţii, asupra legalităţii deciziei menţionate, neputându-se reţine încălcarea vreunor norme de procedură care să atragă nulitatea hotărârii.

Din perspectiva încălcării normelor de drept material incidente, recurentul mai susţine că instanţa a apreciat eronat că procesul-verbal şi Adresa nr. x/03.04.2017 ar putea avea caracter de act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.

Or, contrar aprecierilor recurentului, Înalta Curte constată, în raport cu procedura derulată şi cu situaţia de fapt concretă din prezenta cauză, că Procesul-verbal centralizator privind analizarea contestaţiilor formulate împotriva respingerii accesului în examenul de acces în profesie - sesiunea 18.03.2017 îndeplineşte condiţiile actului administrativ în ceea ce-l priveşte, pentru că prin acesta s-a soluţionat contestaţia la respingerea accesului la examen formulată de recurent, în sensul respingerii contestaţiei.

De asemenea, actul cuprinde şi motivarea pe scurt a soluţiei (lipsă vechime-are vechime recunoscută pe perioada doctoratului numai în limita 4/6 ore săptămâna-fără menţiunea efectivă a normei de lucru în contract/art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006; art. 69 din Statut). Soluţia din procesul-verbal a fost comunicată recurentului în termen util, la 17.03.2017, mai înainte de data desfăşurării examenului.

După cum a constatat şi prima instanţă, Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2014 a fost emisă ca urmare a cererii recurentului formulate la data de 12.04.2017, de reanalizare a solicitării de înscriere a examenului de acces în profesie, fără a soluţiona contestaţia formulată de recurent cu privire la respingerea participării sale la examenul din 18.03.2017.

De altfel, în mod obiectiv, decizia nu ar fi putut avea nicio influenţă asupra participării recurentului la examen, fiind emisă în data de 21.04.2014.

Astfel, corect a apreciat judecătorul fondului, din perspectiva cererii de acordare a daunelor materiale şi morale formulate de recurent (produse ca urmare a împiedicării sale de a participa la examen), că decizia ce a făcut obiectul judecăţii nu putea să-i producă niciun prejudiciu material sau moral, pentru că nu i-a interzis participarea la examen.

În considerentele hotărârii recurate, în raport cu toate aspectele reţinute şi lămurite cu privire la procedura derulată şi la actele emise în privinţa reclamantului (încălcarea dispoziţiilor din Statut prin procesul-verbal şi a dispoziţiilor legale care stabilesc vechimea în specialitate a reclamantului), judecătorul fondului a consemnat faptul că reclamantul se va putea folosi de hotărâre în eventualitatea în care va dori să se înscrie la un nou examen de felul celui organizat la 18.03.2017.

Faţă de aceste argumente, nu sunt întemeiate nici criticile recurentului în sensul că instanţa ar fi încălcat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevede posibilitatea persoanei vătămate printr-un act anulat de instanţa de contencios administrativ de a cere repararea pagubei şi reparaţii pentru daune morale.

Actul prin care a fost împiedicat să participe la examen (cu consecinţa producerii unor eventuale prejudicii materiale sau morale, aspect care, însă, nu se impune a fi analizat) nu a fost Decizia nr. 4/pct. II.1.2.5/21.04.2017, anulată prin hotărârea recurată, ci procesul-verbal care, însă, nu a făcut obiectul acţiunii.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 183 din 5 august 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.