Revizuire timelimits: start of the one-month period and three-year limit following criminal prescription of forgery charges

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.01.2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, repunerea în termenul de 3 ani prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 3, teza a doua C. proc. civ., şi soluţionarea cererii de revizuire a sentinţei civile nr. 2087 din 1 iulie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014, prin admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa schimbării hotărârii atacate, în sensul de admitere a cererii de chemare în judecată şi de anulare a Raportului de evaluare nr. x/2013 emis de Agenţia Naţională de Integritate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 790 din 14 aprilie 2022, Curtea a respins cererea de repunere în termen ca neîntemeiată, a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca tardiv formulată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, revizuentul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei primei instanţe în vederea rejudecării în condiţii de legalitate, cu consecinţa admiterii cererii de repunere în termen şi a cererii de revizuire, astfel cum au fost formulate.

A prezentat recurentul situaţia de fapt şi diligenţele pe care le-a întreprins după pronunţarea sentinţei nr. 2087 din 1 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti din Dosarul nr. x/2014, având ca obiect cererea sa de anulare a Raportului de evaluare nr. x/2013 emis de ANI.

A precizat că, la data de 14.02.2020, a formulat plângere penală cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prin care a sesizat organele de urmărire penală cu privire la falsificarea contractelor reţinute în raportul de evaluare (contractul de cercetare ştiinţifică-prestare de servicii nr. x/11.11.2010, contractul de servicii nr. x/19.11.2010 şi contractul de cercetare ştiinţifică-prestare de servicii nr. x/26.11.2010).

Plângerea penală a fost înregistrată sub nr. x/2020 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti. Prin Ordonanţa de clasare emisă, s-a constatat prescripţia răspunderii penale şi s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. A formulat plângerea împotriva ordonanţei de clasare, iar, prin Ordonanţa Prim-procurorului militar al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti nr. 43/II-2/2020, plângerea sa a fost respinsă, ca nefondată.

A formulat plângere împotriva soluţiei de clasare la judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Militar Bucureşti, înregistrată sub nr. x/2020. Prin încheierea nr. 191 din 11 decembrie 2020, plângerea sa a fost respinsă, ca nefondată.

Având în vedere că la data de 11.12.2020, data pronunţării încheierii nr. 191, organele penale au constatat ca intervenită împrejurarea care împiedică atragerea răspunderii penale, respectiv prescripţia, la data de 08.01.2021 a formulat cererea de face obiectul prezentului dosar solicitând repunerea în termenul de 3 ani prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 3 teza a doua C. proc. civ. şi admiterea cererii de revizuire a sentinţei civile nr. 2087 din 1 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, a precizat recurentul că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de repunere în termen şi a cererii de revizuire a aplicat greşit dispoziţiile art. 186 C. proc. civ. şi art. 511 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi a refuzat să analizeze în mod corect condiţia existenţei unor motive temeinic justificate care au împiedicat formularea cererii de revizuire în termenul legal.

Imposibilitatea obiectivă de a formula cererea de revzuire rezultă din faptul că până la data de 26.12.2018 nu avea posibilitatea de a formula cererea de revizuire, în condiţiile în care nu era constatat însuşi temeiuil cererii de revizuire, respectiv imposibilitatea pronunţării unei hotărâri penale prin care să fie stabilit caracterul fals al înscrisurilor în baza cărora s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2087 din 1 iulie 2014.

La data de 26.11.2018, dată până la care se presupune că ar fi avut posibilitatea de a formula cerere de revizuire, organele penale nu constataseră intervenită împrejurarea care împiedica atragerea răspunderii penale, prescripţia, acest lucru reţinându-se abia la data de 11.12.2020, când a fost pronunţată încheierea nr. 191 din 11 decembrie 2020.

Or, anterior datei de 04.01.2021, când i-a fost comunicată încheierea, respectiv 11.12.2020 (data pronunţării încheierii nr. 191), se afla în imposibilitate de a proba în faţa instanţei de revizuire că a intervenit un caz în care este imposibilă constatarea infracţiunii prin hotărârea penală, întrucât nu exista încheierea nr. 191 din 11 decembrie 2020 prin care s-a constatat în mod definitiv intervenirea prescripţiei şi imposibilitatea de constatare a falsului prin hotărâre penală.

Mai mult, până la data de 26.11.2018, judecata dosarului nr. x/2018 se afla în primă instanţă, obiectul acestui dosar constând tocmai în valabilitatea contractelor, principala teză probatorie a sa constând în caracterul fals al contractelor. Având deschisă o cale procesuală în faţa instanţei civile, de bună-credinţă a urmat această cale procesuală şi nu a formulat, anterior acelui moment, plângerea penală privind falsificarea contractelor.

Astfel, contrar celor reţinute prin sentinţa recurată, a fost împiedicat să formuleze cererea de revizuire în interiorul termenului de 3 ani de la data la care a intervenit împrejurarea care împiedica atragerea răspunderii penale, având în vedere că, iniţial, cu bună-credinţă, şi-a exercitat drepturile procesuale în cadrul proceselor civile aflate pe rol.

Deşi Curtea a reţinut în mod eronat că imposibilitatea obiectivă de a formula cererea de revizuire a încetat la data de 19.06.2020, data emiterii ordonanţei prin care s-a reţinut incidenţa prescripţiei, pentru simplul fapt că doar el a formulat contestaţie, prin soluţionarea contestaţiei situaţia reţinută prin ordonanţă putea fi schimbată şi, astfel, temeiul cererii de revizuire era altul.

Este de necontestat că o interpretare conform căreia termenul curge în funcţie de cine formulează cale de atac împotriva unui act, în sensul că este avută în vedere data de 19.06.2020 pentru că doar o parte a formulat contestaţie, însă s-ar fi avut în vedere data de 11.12.2020 dacă ar fi formulat şi procurorul această cale de atac, este contrară legii.

A mai susţinut recurentul că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de repunere în termen a nesocotit, pe lângă prevederile art. 186 C. proc. civ., şi dispoziţiile obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3/2017 privind examinarea recursului în interesul legii referitor la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 3 teza a doua din C. proc. civ. de la 1865 cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire, în mod greşit reţinând că aspectul invocat nu poate avea caracterul excepţional indicat în decizia nr. 3/2017.

Astfel, Tribunalul Militar Bucureşti a constatat abia la data de 11.12.2020 că a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunea de fals raportat la care şi-a întemeiat cererea de repunere în termen şi cererea de revizuire, respectiv la aproximativ 2 ani de la data când s-a împlinit termenul de revizuire.

În aceste condiţii, nu avea posibilitatea ca, până la data de 26.12.2018, să formuleze cerere de revizuire în condiţiile în care era contestat însuşi temeiul cererii de revizuire.

Astfel, este de necontestat că instanţa a înlăturat în mod nelegal atât susţinerile formluate prin cererea de repunere în termen şi al cererii de revizuire şi, totodată, a refuzat să dea eficienţă actelor juridice şi normative în vigoare şi aflate în circuitul civil, inclusiv Decizia nr. 3/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A mai apreciat recurentul că magistraţii Curţi de Apel Bucureşti au încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 C. proc. civ.. În măsura în care ar fi procedat la analiza corectă şi concretă a situaţiei de fapt şi a documentelor relevante, ar fi observat că atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de revizuire sunt întemeiate, având în vedere că, anterior datei de 11.12.2020, nu putea proba că a intervenit un caz în care este imposibilă constatarea infracţiunii prin hotărâre penală, întrucât nu exista încheierea nr. 191 din 11 decembrie 2020 prin care s-a constatat în mod definitiv intervenirea prescripţiei şi imposibilitatea constatării falsului prin hotărâre penală.

De asemenea, referitor la cererea de revizuire, Curtea a reţinut greşit că anterior datei de 03.08.2020, când a fost soluţionată plângerea revizuentului, acesta a luat cunoştinţă de împrejurarea pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Prescripţia răspunderii penale nu operează de jure, aşa cum a reţinut instanţa, ci aceasta trebuie constatată de organele, respectiv de instanţa penală, întrucât numai acestea sunt în măsură să identifice momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, precum şi eventualele cauze de întrerupere ori de suspendare a prescripţiei răspunderii penale.

Or, anterior datei de 04.01.2021, când i-a fost comunicată încheierea nr. 191 din 11 decembrie 2020, respectiv 11.12.2020 (data pronunţării încheierii), nu putea proba în faţa instanţei de revizuire că a intervenit un caz în care este imposibilă constatarea infracţiunii prin hotărârea penală, întrucât nu exista încheierea menţionată prin care s-a constatat definitiv intervenirea prescripţiei şi imposibilitatea de constatare a falsului prin hotărâre penală.

În mod greşit instanţa s-a raportat la data soluţionării plângerii sale, 03.08.2020, având în vedere că această soluţia nu era definitivă iar procurorul avea posibilitatea de a dispune începerea urmăririi penale şi înlăturarea celor reţinute prin ordonanţă, instanţa de fond interpretând eronat dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Deşi textul legal nu instituie în mod expres condiţia existenţei unui act definitiv, din interpretarea textului legal, în special a tezei a doua, rezultă că existenţa unui act definitiv este indispensabilă şi în cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

De asemenea, prin respingerea cererii de repunere în termen, Curtea a încălcat şi prevederile art. 6 şi art. 13 din CEDO, conducânt astfel la prejudicierea dreptului său de acces la o cale efectivă de atac. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că respingerea unei acţiuni ca tardivă ca urmare a unei interpretări nerezonabile a unor exigenţe procedurale aduce atingere dreptului de acces la justiţie, în calculul termenelor de recurs sau de prescripţie momentul de la care acestea trebuie să fie socotite este cel la care justiţiabilul ar fi putut, în mod real, să aibă cunoştinţă de situaţia pe care doreşte să o conteste.

3. Apărările formulate de intimată

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs şi cu apărările formulaet de intimată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Revizuentul A. a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., revizuirea sentinţei civile nr. 2087 din 1 iulie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014 şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de anulare a Raportului de evaluare nr. x/2013 emis de Agenţia Naţională de Integritate. Totodată, a solicitat şi repunerea în termenul pentru formularea cererii de revizuire, invocând art. 186 C. proc. civ.

Instanţa de fond a respins cererea de repunere pe rol şi a respins cererea de revizuire, ca tardiv formulată.

Recurentul-revizuent a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede ipoteza când instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Or, recurentul-revizuent nu a indicat ce normă de procedură ar fi încălcat instanţa în adoptarea soluţiei, astfel că hotărârea recurată nu poate fi analizată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Criticile recurentului vizează, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. şi a art. 511 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., argumente care se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. şi care sunt, însă, nefondate.

Prin Ordonanţa emisă în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, format ca urmare a sesizării revizuentului cu privire la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale (în ceea ce priveşte contractele de servicii nr. x/11.11.2010, nr. y/19.11.2010 şi nr. A1687/26.11.2010), s-a constatat împlinirea termenului de prescripţie la data de 26.11.2015.

Recurentul susţine că s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă de a formula cererea de revizuire până la data de 26.12.2018, pentru că, de bună-credinţă, a urmat calea procesuală în faţa instanţei civile şi nu a formulat anterior plângerea penală privind falsificarea contractelor.

Potrivit art. 186 C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Însă aspectele invocate, şi anume urmarea procedurii în faţa instanţei civile, nu constituie motive temeinic justificate, care să fie mai presus de voinţa sa.

Contrar aprecierilor recurentului, nu se poate constata interpretarea eronată a celor statuate prin Decizia nr. 3/2017 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 3 teza a doua din C. proc. civ. de la 1865 cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Chiar recurentul citează din cele reţinute în decizie, în sensul că "acestei persoane nu i se poate pretinde să se adreseze direct instanţei de revizuire, în temeiul estimării sale personale că răspunderea penală a intimatului nu mai poate fi angajată, ci este necesar ca organul de urmărire penală sau instanţa penală să fi constatat prin ordonanţă, respectiv prin hotărâre, existenţa impedimentului legal în pronunţarea unei hotărâri de condamnare", însă apreciază că nu putea proba în faţa instanţei de revizuire că a intervenit un caz în care este imposibilă constatarea infracţiunii prin hotărâre penală pentru că nu exista încheierea nr. 191/11.12.2020 prin care s-a constatat definitiv intervenirea prescripţiei.

De altfel, recurentul face confuzie între dovedirea "motivului temeinic justificat", care să dovedească împiedicarea de a formula cererea de revizuire în termenul legal, şi aspectul imposibilităţii probării condiţiei speciale a revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 3 teza finală C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, şi în ceea ce priveşte tardivitatea formulării cererii de revizuire, recurentul, deşi critică hotărârea instanţei de fond, care ar fi încălcat cele statuate prin Decizia nr. 3/2017 privind recursul în interesul legii, interpretează eronat şi trunchiat cele consemnate în motivarea deciziei, nefiind fondate nici criticile în sensul că nu era definitivă soluţionarea plângerii sale la data de 03.08.2020, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, şi că ar fi indispensabilă existenţa unui act definitiv în cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Or, din considerentele avute în vedere de Înalta Curte prin decizie nu reiese că ar fi fost necesară emiterea unei decizii definitive asupra acestui aspect, recurentul omiţând a avea în vedere întregul context reţinut prin decizie, respectiv şi considerentele de la pct. 48, cu referire la momentul luării la cunoştină despre impedimentul constatării infracţiunii prin hotărârea penală, prin raportare şi la principiul de drept nemo censetur ignorare legem:

"48. Sintagma "partea a luat cunoştinţă de împrejurările (...) " nu permite limitarea momentului de debut al cursului termenului de revizuire doar la comunicarea actelor sus-menţionate. Prin voinţa legiuitorului ea trebuie înţeleasă în sens larg, ca vizând şi orice alte modalităţi prin care s-ar putea afla, în chip rezonabil, prin raportare la situaţia personală a revizuentului, dar şi la oficialitatea dispoziţiilor C. proc. pen. - cu consecinţa că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii -, că au intervenit elemente de natură să împiedice constatarea infracţiunii printr-o hotărâre penală."

Corect a apreciat instanţa care a analizat cererea de revizuire că termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a început să curgă anterior datei de 03.08.2020 şi s-a împlinit la data de 03.09.2020, fiind împlinit la data formulării cererii de revizuire, la 08.01.2021.

Art. 511 alin. (1) pct. 3 nu impune condiţia existenţei unui act emis de autoritatea competentă în materie penală care să fie definitiv, ci dispune că termenul de o lună curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire de o lună îl constituie data la care partea a luat cunoştinţă, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Această dată nu poate depăşi intervalul de 3 ani de la data producerii împrejurărilor.

După cum reiese din actele dosarului, termenul limită până la care revizuentul putea formula cererea de revizuire, era data de 26.11.2018 (nu mai târziu de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai putea face printr-o hotărâre penală), în raport cu data de 26.11.2015, de împlinire a termenului de prescripţie.

În acest sens, sunt relevante cele reţinute prin Decizia nr. 3/2017, în sensul că,

"52. Momentul subiectiv analizat se apreciază în raport cu existenţa obligatorie a unor asemenea acte. Ceea ce nu este obligatoriu, faţă de expresia folosită în art. 324 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, este ca punctul de plecare al termenului de revizuire să fie legat numai de comunicarea ordonanţei sau hotărârii penale.

53. În concluzie, momentul la care partea ia cunoştinţă de faptul că nu se mai poate face constatarea infracţiunii printr-o hotărâre penală îl poate constitui fie comunicarea actului organului de urmărire penală sau al instanţei penale, după caz, fie orice alte circumstanţe care, dovedite prin orice mijloace de probă şi la aprecierea instanţei de revizuire, formează convingerea acesteia că partea a ştiut, de la data actelor sau circumstanţelor respective, că nu mai este posibilă răspunderea penală a făptuitorului.

54. Momentul obiectiv este reprezentat de împlinirea duratei de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

55. Termenul de 3 ani nu este un alt termen de revizuire, alături de cel de o lună, şi nu are natura juridică a termenului de prescripţie sau de decădere, susceptibil de întrerupere şi suspendare, ci constituie doar o limită maximă până la care s-a îngăduit părţii să acţioneze în situaţia în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

56. Având o asemenea natură juridică, termenul de trei ani nu poate servi la marcarea începutului cursului termenului de o lună pentru exercitarea revizuirii, astfel încât, practic, să se ajungă ca revizuirea să poată fi exercitată în trei ani şi o lună de la data producerii împrejurărilor la care se referă art. 324 alin. (1) pct. 3 teza a doua din C. proc. civ. de la 1865.

57. Faţă de exprimarea fără echivoc a legiuitorului, acest termen începe să curgă de la un moment independent de orice apreciere din partea revizuentului, şi anume data producerii împrejurărilor pentru care nu mai este posibilă constatarea infracţiunii printr-o hotărâre penală, iar nu de la momentul subiectiv reprezentat de data la care partea a cunoscut împrejurările menţionate. Din aceleaşi raţiuni nu se poate admite ca sintagma "data producerii împrejurărilor" să fie interpretată ca fiind data emiterii actului procurorului sau hotărârii instanţei prin care se constată aceste împrejurări, pentru că s-ar ajunge la o modificare a textului supus interpretării.

58. Pentru ca partea să beneficieze de termenul integral de o lună este necesar să ia cunoştinţă de împrejurările sus-menţionate cel mai târziu cu o lună înainte de trecerea a 3 ani de la data intervenirii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală. În caz contrar, partea va mai avea la dispoziţie pentru exercitarea revizuirii numai timpul rămas până la împlinirea termenului de trei ani.

59. Raţiunea acestei opţiuni severe a legiuitorului se află în necesitatea ca situaţia juridică stabilită prin hotărârea susceptibilă de revizuire să nu fie lăsată în incertitudine o perioadă de timp mult prea mare, iar o asemenea abordare este de natură să servească interesele de stabilitate a circuitului juridic civil."

Deci, în cauză, cererea de revizuire a fost formulată cu depăşirea termenului de o lună de la data când revizuentul a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar şi a termenului de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Aşadar, fiind de necontestat că, în cazul în care judecata penală cu privire la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale (cu privire la contractele de prestări servicii semnate de recurentul-revizuent A.) nu mai putea avea loc, fiind împiedicată din cauza prescripţiei răspunderii penale pentru faptele reglementate de C. pen., nu trebuie ignorat că cercetarea caracterului fals al contractelor în cursul revizuirii poate avea loc numai în condiţiile în care calea extraordinară de atac a revizuirii se introducea în termenul legal.

În aceste condiţii, contrar aprecierilor recurentului, nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neputându-se vorbi despre o interpretare nerezonabilă a unor exigenţe procedurale care să aducă atingere dreptului de acces la justiţie, hotărârea recurată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 790 din 14 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.